A fost odată ca niciodată un intelectual care a coborât în mulțime (I)

    Cine spune că românii sunt datori să fie intelectuali, deștepți și deosebit de vigilenți în ale cetății treburi, uită din vedere un singur fapt esențial: românul e incompatibil cu spoiala modernității, și agasarea socială,  din principiu : el e atașat de glie, de ”Codrul mărit domn”, de bunăstare personală prin muncă și creație: fie a pâinii, a pământului

roditor sau a doinelor care au încununat toate astea. Cloaca și sfatul vizavi de orânduire socială aparțineau prin excelență celor care prin vocație și îndatorire de familie au ajuns sus puși. Și nimeni nu considera că ei sunt sus puși, ierarhia a apărut în mintea socială o dată cu corporațiile și funcțiile diverse în industrii. Și nu era vorba de niciun ciolan, fiindcă fiecare își știa treaba. Ciolanul a apărut ceva mai târziu, odată cu oportunitățile de dezvoltare durabilă și industriale facilitate de străini. Am fi tentați să spunem acum că românul e puturos.  Și chiar este, el este puturos prin lipsa de interes față de avere și agoniseală în general.  Libertatea n-a fost odinioară nicicând mai mare: un petic de pământ care să fie doar al tău, nevoi de bază transfigurate, aduse la nivel de ritual, familie și muncă, viață frumoasă. Îndatoriri bune.
   Astăzi nu e destul să cunoști și să fii, trebuie să te îmbraci, socializezi, prezinți, reprezinți, să-ți faci SEO, să ai suficienți bani să consumi pentru a te integra în peisaj, să taci, spre a nu deranja cercuri de putere. Sau să adaugi la întâmplare până la 5000 de prieteni pe feisbuc. De la an la an, cerințele sunt mai sus, mai complicate, așa încât puțini reușesc să facă față adaptării sociale fără să nu ciuntească din sine. Se spune că cel mai puternic câștigă, în realitate, cel mai puternic se dovedește a avea un mare complex de inferioritate. Cine nu se adaptează nu poate fi validat. Cine nu e validat, nu poate să se afirme. Cine nu poate să se afirme, pierde, sau în orice caz, stagnează. Cel puțin la nivel social, de imagine.
    În general, suntem azi învățați să adoptăm opinia grupului care ne poate omologa. Intelectualii nu fac excepție. Atât timp cât admirația față de un intelectual conferă unuia senzația că și el ar fi intelectual, aceste probleme azi se pot rezolva cu câteva clickuri.
   Like aici și share dincolo: gata, sunt intelectual, am o opinie. Opinia cuiva deja celebru. Așa a fost și Brâncuși admirat de o întreagă nație: el mai întâi a fost ”omologat” la Paris. Poate că fascinația pentru autoritate la români este doar rezultat al unui dresaj mai de dinainte. Așa că există nevoia de a pune la îndoială intelectualii de azi, ei nu mai au absolut nimic de-a face cu românul, ei nici măcar nu pot să înțeleagă că nouă nu ne-a fost dată mintea spre a născoci probleme și nici măcar soluții, ci pentru a înțelege scena pe care ne jucăm rolul vieții,  sau suntem învîrtiți laolaltă, și mai nou, pe facebook, amestecați indiferent de categorie, studii și atitudine socială. Dar rolul minții românești nu e de a crea mari opere care să fascineze globul, ci spre a conștientiza bogăția ce ne-a fost hărăzită în timp, ceea ce am pierdut și riscăm să pierdem dacă ne avîntăm mai tare, și mai ales, și cel mai greu, ceea ce e necesar- spre a ne trezi individual, din gâlceava modernă ce ne-a fost pusă în brațe, forțat. Nu, nu noi am vrut-o, ni s-a fluturat izul înșelător. Știți ce frumos miroase Cola? dar știți ce face cu colonul? Exact așa.  Cu atât mai mult toate acestea au loc în lumea virtuală: un haos ideatic menit să distragă atenția de la cele esențiale: individul, omul, și un soi de muncă personală în propria viață, în ciuda sistemului care ne-a fost dat, și pe care în fond, avem datoria să-l răbdăm. Răbdarea însă nu scutește pe nimeni de luptă, dar întâi de toate, răbdarea este o trăsătură personală.  Românul original este un răbdător, prin excelență, și nu un rebel. Rebeliunea e incompatibilă cu viața sufletească, mai ales atunci când știm că suntem trecători pe acest pământ. Trebuie să știm! Când oamenii rabdă, ei conservă esențialul, când își aplică filosofia în propria viață, ei sunt bravi conducători ai sorții personale. Izbânda în primul rând este privată, apoi ea coboară să-l ajute și pe celălalt.
Așa că nu, domnilor intelectuali români școliți la Sorbona, Oxford și Cambridge, românul e incompatibil cu intelectualitatea ultimilor ani, promovată intensiv pe toate canalele. Excepțiile confirmă asta. E incompatibil chiar și cu autodivinizarea, și chiar cu supremația rasială, oricât s-ar testa terenul pentru așa ceva.
Minoritari și nedemni de a fi luați în seamă sunt aceia care fac din asemenea idei extreme un mod de viață. Minoritari sunt și cei care au înțeles filosofia lui Noica, Steinhard și Petre Țuțea și cu atât mai vânați. Românul e compatibil cu simplitatea, modestia, intuiția fină, perspicacitatea de spirit, credința strămoșească și acel iz mistic  pe care din răsputeri încearcă toți să-l separe, să-l învrăjbească, să-l acuze, să-l scoată din ecuație.




   Când puținii intelectuali relevanți pe care îi avem admiră cu nesaț țăranul original, datinile și sufletul strămoșesc, acela nu e cult al minții, ci al sufletului. E un soi de trezvie, nu elitism. E admirația celui sus pus față de cel aflat jos. E puterea smereniei, capabilă să trântească la sol chiar și pe cel mai răzvrătit dintre pământeni.Și pe cel mai dur dintre dăștepți.
Și chiar și pe cel mai citit, care a memorat sute de cărți, apoi a scris alte zeci, și încă tot nu-și explică ce are un om, țăranul din Apuseni, de exemplu, de îl face să se simtă așa… cum să zic… ceva mai mic decât se crede el de obicei.
   Acesta însă nu e intelectualul veritabil care detestă, născocește și memorează, aruncă cu titluri și biografie de parcă s-ar închina la citate: tipul îmbrăcat la costum, cu gusturi fine în materie de orice și pretenții elitiste care să sfideze o oarecare normalitate, sau o medie decentă. Nu, nu e intelectualul rece și dur, capabil de decizii bune în exclusiv propria-i lume limitată la o mulțime de autori celebri, alți intelectuali cu care împărtășește pasiunea pentru o mare brânză. Nu e intelectualul gata să huiduie mulțimea și să acuze analfabetul de analfabetism, prostul de prostie și ignorantul de ignoranță, ca apoi să-și aroge unicul merit de a depista evidentul. Nu e intelectualul perfect, afișat întotdeauna în ipostaze perfecte, ba cu mâna la cap, ba cu mâna pe gânduri. E intelectualul acela care pe lângă intelect, mai are ceva, ceva specific, ceva ce fără să știe, îl regăsește, printr-o invincibilă asemănare, la cei pe care îi admiră, oamenii de jos, capabil să îi pună mai presus ca el.
Un om adevărat, pur și simplu. Un român. Sau în orice caz, cineva care a coborât de pe piedestalul minții și s-a cuibărit în splendoarea simplității oferită încă de bogățiile de aproape: natura, naturalul, naturalismul, omul, omenia, mirarea, lăsarea misticului la locul său, bucuria de a fi și în sfîrșit, țelul suprem al acelei minți cuminte: de a reduce la simplitate orice complicăciune.
A fost odată ca niciodată un intelectual care a coborât în mulțime.
______
”Memorii” preluate din manuscrise vechi
Foto: Dimitrie Gusti stând de vorbă cu săteni la Nerej-Vrancea, 1927.

 

dimitrie_gusti_8__3_11_nereju_506753413

Publicat de

io`HA

o țărancă, vorba aia...

Un comentariu la „A fost odată ca niciodată un intelectual care a coborât în mulțime (I)”

Comentariile sunt închise.