Acel moment cînd Dăncilă vorbește | Repere psy

   Pentru că, într-adevăr, drept e să vedem și cum se așează candidatul Viorica Dăncilă. Ceea ce m-a determinat însă să o las deoparte din prima, a fost lipsa ei în ansamblu de excentricități în materie de personalitate. Pe scurt, ea nu dă pe-afară. Nu e o persoană care să se facă remarcată prin contraste comportamentale sau prin prezențe emoționale labile, fie și ele rudimentare, demascate de triggeri diverși din afară. E potolită dar pe măsură ce o privești, încep să iasă la suprafață multe repere.

Despre cine vorbim? Despre această femeie elegantă, despre care dacă n-ai fi auzit batjocuri în presă, ai putea spune, uimit de paradoxul ființei, că este o femeie generoasă, caldă și blândă, cu o sabie ascunsă undeva. Căci ea e -n politică,  nu uitați! Din amintirile unor foste colege intervievate pe Vice (link aici), femeia care a studiat și a predat discipline tehnice este descrisă așa:

venea mereu frumos îmbrăcată. Era cumsecade la notă.” La fel o descria și directoarea (1999): ”O vedeam prin liceu- era o persoană foarte plăcută, foarte elegantă.” 

O altă remarcă spune așa: ”Era la nivelul nostru, știa să se apropie de noi”.

Cînd cineva descrie o personă ca fiind elegantă, chiar și după mulți ani, nu se referă la aspectul fizic, deși în ansamblu, și acesta contribuie în fel vizual la completarea imaginii personalității unui om. Pe principiul, spune-mi cum te îmbraci, ca să-ți spun cine ești, Vioria Dăncilă își manifesta eleganța, materializând preferințe și gesturi atitudinale prin alegerea felului în care se prezenta. Stimă de sine crescută, încă de pe atunci !

  Ceea ce mi-a atras atenția au fost aceste cuvinte, spuse în ultimele zile, în cazul acelui conflict cu Claudiu Manda, în care el ar fi făcut-o proastă.  Relevînd date vitale despre ființă, Dăncilă spune așa: ”NU AM PLÎNS, EU PLÎNG FOARTE GREU”. Pentru a înțelege această aparentă baricadare în sine, mai întî trebuie să specific că plînsul este întîiul reflex de manifestare al dorințelor și de avertizare că omului îi lipsește ceva. Că ”nu mai poate”. Copilul plînge cînd îi e foame, cînd se simte rău, căutînd sprijin în afara lui, cumva. Apoi, la adulți, plînsul este eliberarea unor emoții intense. Este felul inconștient de a avertiza pe cei din jur că omului îi lipsește ceva, că e la pământ. Cum apare eliberarea? Din incapacitatea de a le duce, și cumva alchimiza, fără ca asta să însemne o slăbiciune. Fiecare cu rezistența psihică a lui, si capacitate de auto-guvernare. Însă cînd o femeie are presiune multă asupra ei, și ea nu plînge, decît foarte greu, este semn al puterii interioare și al unei credințe ceva mai complexe. O bună adunare în sine. Dar asta o știți și voi. Vă mai aduceți aminte atuncic cînd v-ați abținut, deși vă venea să mușcați cerul? Ce forțe v-au potolit interior? Ei bine, tot cam așa…

  Pentru a vedea mai concret cine sau mai exact CE este Viorica Dăncilă, m-am întors puțin în timp, încercînd să reperez date relevante despre stări mai mult sau mai puțin interioare. Am găsit înregistrarea unei emisiuni la Agro TV, în care ea vorbește liber, fără copiuțe, și răspunde complex la întrebări. Au trecu 10 minute și n-am reperat nicio urmă de greșeală gramaticală. Privirea fermă și tăioasă  însă, ascundea însă o femeie puternică, care reușea, prin stil și înfățișare, să îmbine cumva armonios dar și specific vîrstei, trăsăturile ei de bază: femeie și om politic, într-o țară în care misoginismul este un fel de sport național.  Era undeva prin anul 2015 filmarea. Vizibil emoționată, cu voce tremurată, un pic gravă, semn al nevoii trecerii pe un ton mai ferm, dar neexersat însă din punct de vedere al corzilor vocale încă. Aceasta a urmat abia peste ani, ascultând-o prin comparație. O anumită teamă însă i s-a citit în ochi, însă predomină fermitatea privirii: își privește fără teamă interocutorul în ochi din dorința de a explica, iar combatitivitatea i-a lipsit și pe atunci. Nu pare o femeie conflictuală. Cu atît mai puțin interior, căci așa cum spuneam, brăzdarea chipului ei ascunde mai degrabă apetența față de muncă, decît pentru prea multă pălăvrăgeală, fie ea și internă. Pragmatism.

  Undeva în 2019, aceeași Viorica Dăncilă, de data aceasta altfel. Pentru că orice om căruia vrei să-i înțelegi resursele și pîrghiile interioare, trebuie calibrat pe un adevăr, înainte să-i depistezi inadecvarea, impostura sau minciuna, am ales interviul cu Gîdea, în care a vorbit despre situația ei personală. Niciun om, oricît de bun mincinos ar fi, atunci cînd vorbește despre emoții și trăiri, nu poate să-și controleze grimasa, iar în cazul în care o face, nu este pentru că o stăpînește el, ci pentru că pur și simplu, gesturile sau microexpresiile acelea lipsesc. Se numește vid interior, și despre el am scris aici, pe larg. În ansamblu, deși s-a discutat despre chestiuni din viața privată, nu pot să nu remarc felul ferm și echilibrat de a-și drămui tumultuozitatea emoțională. Bagajul. Știți, fiecare om are cîte o povară, pe care o duce mai mult sau mai puțin cu zîmbetul pe buze, încununat de bucurii, care însumate ne vorbesc despre ceea ce suntem sau am (fi)fost. Se remarcă în cazul de față, o cumpătare, și aproape un fel artistic de a ”nu da pe-afară”, păstrînd dincolo de chip resemnarea specifică unui om credincios, care nu-și etalează evlavia pe toate gardurile, și nici nu și-o spune. Pe măsură ce întrebările personale continuă, se remarcă o lucire de lacrimi care ar vrea să iasă, dar puterea le ține bine. Cînd vorbește despre înfierea copilului ei, ochii i se opresc de fiecare dată cînd povestește, în stînga jos, semn că partea stîngă a creierului, ocupată cu probleme logice, amintiri și mai cu seamă, cu ceea CE ESTE, deci adevăr, îi lucrează. În schimb, privirea în partea dreaptă  înseamnă preocuparea psihică despre ceea ce ar putea fi. Este sediul imaginației, și mai cu seamă al mincinoșilor. Nu e cazul deocamdată aici. Răsfoind cadru cu cadru, singurele momente în care privește în dreapta sunt aceea în care construiește discursul și pune cap la cap piesele din tabloul trecutului ei. Adesea o surprind că vizualizează. Poziția corpului este dreaptă, ușor înclinată spre stînga, semn al procesării cu mare acuratețe a datelor revelate. Încă povestește despre momentul înfierii copilului, despre scepticismul soțului ei în privința deciziei de adopție, și despre felul în care familia a dezprobat-o. Pe tot parcursul interviului, predomină în cazul ei orientarea privirii în stînga jos, cu partea corpului ușor înclinată spre stînga. Onestitatea, elocvența și transparența unui om, dacă ar putea fi schițate într-un limbaj corporal, acesta ar fi. Dialogul interior pe care ea îl are, sau l-a avut, vorbind despre situație, atinge apogeul în clipa în care spune că nu a judecat-o pe mamă, fiindcă aflând situația ei, și-a dat seama că era un gest disperat de a abandona copilul. Avem de-a face evident cu o persoană care nu nutrește disprețuri față de cei inferiori ei. Ce este disprețul și de ce este atît de important? este o emoție tulburătoare, acră și amară în același timp, care face dintr-un om un purtător de nori negri: va atrage apoi evenimente specifice acestui palier emoțional. Spune-mi ce emoții nutrești și -ți ies pe chip, ca să-ți spun cît ai evoluat în viață, psihologic vorbind.  (dar vai, Dăncilă și evoluția în aceeași idee? ar striga mulți în cor. Înțelegerea e rezervată celor capabili s-o aprofundeze, căci detaliile fac diferența)

În cele ce urmează, Gîdea povestește despre niște copii care au fost lăsați și abandonați în condiții mizerabile, ținuți chiar în propria urină, moment în care se fac remarcate emoțiile ținute bine în frîu: transpune cu ușurință în propria imagistică peisajul tocmai descris, trăind emoția părerii de rău și a impactului cu drama scenariului, așa că își trage brusc răsuflarea, încercînd să alunge odiozitatea momentului. A fost puternic afectată. Emoția e acolo, empatia, trăirea momentului, iată omul viu! oare cum impactează aspectul acesta o țară? Lucrurile devin și mai profunde, cînd începe să descrie momentul întîlnirii cu copilul înfiat: ”am văzut un ghemotoc mic, 4 zile, care parcă își plîngea disperarea”, spune avînd urme de lacrimi în ochi, fără însă să izbucnească. Puternica emoție la impactul cu destinul ar fi putut fi se mare însemnătate pentru unii, dar ce este surprinzător în cazul ei, abținerea. Luciditatea și imaginea socială o țin în frîu, iar puterea de care a dat încă o dată dovadă, o predispune la rezistență psihică mare. Continuînud-și discursul, ea ține mîinile încleștate, explicînd cu generozitate condițiile, justificîndu-și cu transparență un act perfect uman de pe atunci. Gestul trădează o foarte bună ascultare de interior. De glasul lăuntric, de liniștea dîrză interioară și de acele pîrghii la care apelăm în vremuri grele. Veo sau cum vă place vouă să-i ziceți, a arătat aici, prin toate detaliile, că a știut s-o facă bine. Raportarea cu luciditate la un moment de viață ca fiind un moment de destin, cere o deosebită prezență de spirit, o conexiune cu tine, cu Dumnezeu. Cu sau fără manualul de gramatică învățat pe de rost! 🙂

   Și nu doar ascultare de sine, ci și ascultare activă în fața moderatorului. Și nu numai. În toate ipostazele de ascultare ale lui Dăncilă se remarcă afinitatea pentru ascultarea activă a celuilalt, nevoia de a înțelege, de a pătrunde sensul. La polul opus, stă ascultarea pasivă, prin care ceața mentală filtrează discursul, cuvintele auzite devin deloc esențiale, iar privirea tîmpă, goală și inexpresivă trădează un ego prea mare. V-aș ruga să faceți singuri o antiteză cu ceea ce am potrivit aici: Indivizii aceștia nu pot răspunde niciodată la subiect. În schimb, prin contrast se remarcă această stare. Concentrarea de care dă dovadă Dăncilă în timpul interacțiunilor cu oamenii, privirea fermă și preocupată mental denotă tocmai capabilitatea ei de anulare a ego-ului. Cînd ascultăm, îl validăm pe celălalt, luăm ceea ce spune ca atare. Nimeni nu poate să-l valideze pe un altul, fără a-și pune în paranteză mărimea propriului ego. A-ți neutraliza orgoliul înseamnă un excelent autocontrol asupra izbucnirilor pătimașe. Iar diplomația este (și) arta de a ne stăpîni!

   Trebuie să remarc însă faptul că n-am găsit erori de exprimare în discursul ei. Și a trecut mai bine de o oră de cînd o ascult. Ba chiar vorbea mai bine în 2015, 2016, decît acum. Este evident că lipseau stresul, aglomerarea și presiunea de maximă importanță pusă pe capul ei. Cînd afirmă într-un interviu că ”îmi plac oamenii, îmi place să fiu  alături de oameni”, ea privește perfect dinspre ea înspre afară, servind ca o garanție întregului său discurs care tocmai începea. Era la ea acasă, în perioada Crăciunului, anul 2018. Fermitatea, tăiozitatea și pătrunderea cu care privește arată un intelect plin, dar și foarte multă emoție latentă, ținută în frîu, alchimizată politic. Ca și cum și-ar dezarma un posibil adversar cu propriul ei adevăr, sau sursa motivațiilor prin care se mișcă, arătînd, cu fermitate, o căldură- acea căldură specific mai degrabă femeilor.

Dar, iată, Trec minute, și văd zero greșeli de exprimare. De o coerență aspră și aproape impenetrabilă, dă dovadă, pe măsura scurgerii timpului, de o organizare mentală foarte bună. Dar și de zero dispreț , vorbind despre chestiuni delicate. Fața calmă, microexpresiile lipsesc, iar stăpînirea de sine nu se transformă într-un exces dur sau vreo posesiune drastică la adresa ei,  venind dinspre ea însăși. Răceala și apărarea își fac simțită prezența doar cînd amintește despre Iohanis. Totuși, curios faptul că nu am văzut nicio urmă de dispreț, așa cum era în cazul celălalt. Disprețul este o emoție tulburătoare, pe cînd organizarea în apărare cu elaborarea unor argumente, este ceva ce puțini mai pot azi face.  Păstrînd intact principiul ”Nu ridica vocea, ridică argumentul”, Dăncilă dă dovadă de perseverență și măiestrie în acest sens.

Grila ei gestuală nu a fost prea remarcată de-a lungul intervențiilor. Obișnuiește să țină frecvent mâna dreaptă peste mîna stîngă. Sediu al creativății de tip matern și patern, mîinile punctează ceea ce emoțiile emisferelor comunică. Mîna dreaptă peste cea stîngă simbolizează forța paternă care apără fragilitatea maternă, semiotic, însă ceva mai pragmatic se poate spune că rațiunea este predominantă, iar imaginația și creativitatea specifice mîinii stîngi se supun spiritului logic. Transferul de energie mentală astfel, devine alternativ, în funcție de poziția mîinii, însă fiecare om are poziția ”lui preferată”.  Supinația mîinilor este un alt gest pe care Dăncilă obișnuiește să-l facă. Ținînd în repetate ocazii, în discursuri libere, palmele sus, ea își arată, fără ca măcar să știe, altruismul. Simbolizînd ofranda, gestul ilustrează o oarecare deschidere a spiritului, și puncteză remarcabil anumite momente cruciale în discurs. (mîna jos, este exact opusul- gest specific mai degrabă revizionistului, distrugătorului de idei, și este tipic gîndirii extremiste de anihilare spirituală a celuilal. Un gest foarte des văzut la Iohanis)

   Întrebată în ultimele declarații despre Cum și-ar evalua nivelul intelectual, fizionomia lui Dăncilă nu se schimbă. Nu e de mirare, la cumpătarea și echilibrul de care tot dă dovadă. Își face apariția însă poziția degetelor arătător și mare, unite, în semn de accentuare a ceea ce zice. Nu foarte des, dar remarcabil. De 3 ori. Este primul semn al garantării cuvintelor. Simbolul, reprezentînd și puterea materiei asupra spiritului, face din discurs unul de mare greutate, materializabil. Dovedibil. Ceea ce se spune, se poate dovedi, în înfăptuire. Replica centrală prin care se afirmă asta este din declarația din 13 nov.: ”Ca să fie totul corect, mergem în dezbatere cu două foi de hîrtie: pe o foaie scriu ce am realizat noi la guvernare, și pe cealaltă foaie să scrie ce a realizat președintele în 5 ani.”

Detaliile mai departe, ar putea năuci. Asemeni unui Diesel, pornește parcă mai încet: Vorbitul la persoana a III-a, se știe, este o trăsătură de obicei a oamenilor cu o părere foarte bună despre ei înșiși, și o stimă de sine crescută, în limitele sănătății psy. Dar și arată o capacitate mare de dedublare. Sigur că unii o fac pierzîndu-și mințile, alții rămîn lucizi în propria trezvie. A putea să te vezi însă din afară este o calitate, atunci cînd intervine autocorecția. Cînd Dăncilă vorbește despre ea la persoana a III-a, am putea fi tentați să o comparăm cu Gaddafi, care face la fel. NU vă grăbiți, ea nu e nici pe departe un mic dictator. Ceea ce este rezonabil însă ca și informație este faptul că stima ei de sine

este deosebit de crescută, de asemenea și puterea autoironiei. Nu face niciun gest de revoltă sau dispreț, sau retragere în sine, cînd i se sugerează că e proastă, sau cînd e întrebată cum se autoevaluează, în timpul declarațiilor. În cazul ei, cînd spune că” în comisia europeană nu a fost Viorica Dăncilă, ci președintele era cel care trebuia să discute cu șefi de stat sau de guvern” să facă sau să nu facă cutare- arătînd spre ea, demască infantilitatea atribuită de ea întrebării, dar și etalînd în același timp multă stimă de sine, dezmințind astfel  posibilele acuzații la adresa ei. Rămîne totuși stăpînă pe situație. Dar apoi, lipsită de ură manifestată vizibil la adresa candidatului Iohanis, își permite însă să facă o asociere verbală deosebită, punctînd smart inteționat cu subtilități descriptive, privind apoi complice undeva în stînga în sală, probabil la cineva:

”Și că tot am vorbit de democrație, eu nu am văzut că…candidatul Iohanis ”

Năzbîtia se întâmplă de 2 ori. Fină ironie! Dar și o ciudată AUTOironie. Să folosești ”afinitatea” pentru greșeli gramaticale pentru a-l cacofoniza pe vreunu… e așa, giumbușluc, lovind peste față replica lui iohanis de acum cîteva zile prin care spunea că ”Doamna Dăncilă este prost…(pauză) informată”.

   Și că tot am adus vorba despre greșelile gramaticale punctate obsesiv compulsiv în media, răscolind mințile mai mult sau mai puțin obosite ale privitorilor, am găsit una și într-unul din interviuri, dar ceea ce mi-a atras atenția a fost felul rapid de a se corecta.  Cînd a spus că ” Eu nu am spus că noi am realizat tot , am avut și lucruri pe care –(nu le-am realizat) am rămas în urmă.”, capacitatea sa de reorganizare rapidă mentală a făcut-o să-și schimbe fulger cuvîntul, observînd cu viteza specifică unei minți active, agile, că n-ar fi dat bine să spună că ”am avut și lucruri pe care nu le-am realizat”, prin urmare și-a schimbat brusc discursul și a spus ceva mai pozitiv: că ” am rămas în urmă”.  Un prost nu ar fi putut să facă asta!  Un prost vorbește încet, molcom,domol, așa încît să fie timp destul neuronal, să-și poată găsi cuvintele. Omul inteligent mai greșește, dar intervine autocorecția, conștiința propriei greșeli. Asta în condițiile în care impulsul nervos circulă cu  70-130 de metri/secundă, printr-un neuron cu teacă de mielină și cu aprox 0,5- 2 metri/secundă la cei fără teacă de mielină. 

    Am văzut pînă aici un om viu, o femeie dîrză și romînească, fără prea multă carte,  dar cu niște abilități spirituale demne de luat în calcul, un om mînat de mai mult altruism, generozitate și bătăiozitate social-politică, decît mînat de dispreț și guvernat psihic de obsesia față de vreun partid sau altul. Căci despre asta e vorba, în fond. Pîrghiile interioare.

   Încheierea discursului a fost bine punctată: ”Adevărul trebuie să fie întotdeauna cel care să învingă minciuna”, spunînd-o , în sfîrșit cu ceva mai mult patos, și ca orice politician un pic complexat, nedorindu-și un fel demagog de a-și lua rămas bun, ferindu-se de ovațiile specifice celor care flutură mîinile sus, posedînd la propriu seducător mulțimea, ea- modest și prin evitare, a părăsit microfonul, avînd inteligență emoțională suficientă cît să-și dea seama de reavoința care plutea în aer- a celor din presă care se aflau în sală.  Există IQ și mai există și EQ, în cazul ei, cel de-al doilea pare a fi foarte bine pus la punct.  (psihopații nu au EQ, sau e mic)

    Update: 16.11. : Discurs fără hîrtii. Aceeași Dăncilă, cu fermitatea și siguranța potolite puțin de frica de a nu greși, căci vorbește liber. Micuța subtilitate ironică apare din nou: ”Mă așteptam azi ca.. candidatul Iohanis să dea explicații pentru refuzul dezbaterii”. A exersat un discurs, și l-a exersat foarte bine, ceea ce dovedește  abilitatea ei de a evolua. Și ținînd cont că prostului îi lipsește această capacitate de a-și vedea greșelile, de a se corecta pe sine, chit că are și el neuroni și creier- și că prostul nu-i prost dacă nu-i și fudul, am o întrebare:

Oare Dăncilă e proastă, sau am fost dezarmați astfel să credem, nu cumva să vedem acolo acel-ceva altceva, menit să palpite spiritele? 

 _____

Share this...

About the author

o țărancă, vorba aia...

Comments

    1. nu e, nu are repere excentrice ea și nici personalitate deviantă. E ceea ce ascunde. studiaz-o un pic! Despre giumbușlucuri de partid nu am ce să discut.

  1. Competenta, profesionalim, umanism imbinat cu stiinta cunoasterii omului. Modestie fara margini la o taranca, vorba aia….. Toata admiratia si multumirile personale !

Comentariul tău