Autoimportanța ca diagnostic

Am trăit s-o văd și pe asta: psihologii pun la diagnostic ”sentimentul autoimportanței”. N-am văzut niciodată un om care să-l manifeste și să nu mi se pară relevant, firesc și Ok din mai multe puncte de vedere, dar stau și mă întreb, nu cumva profesia asta de psiholog a început să fie îmbrățișată frenetic de tot mai mulți oameni care au dat chix ei în viața lor așa că au început să-i observe în mod greșit pe alții!?
 
De ce? Am unoscut odată o persoană deosebită, cu abilități artistice și nu numai, la un raliu local. Omul conducea extraordinar de bine, era pilot de curse. Între noi, o domnșoară psiholog în devenire, fostă colegă, alături de care ascultam cu interes ce spunea tânărul, ce răspundea, la întreările puse de mine: De când faci asta, cum ai început, în ce context. Vreau să zic că ceea ce relatase era de-a dreptul surprinzător, frumos și spus cu o oarecare modestie, dar tot era deosebit. După ce tânărul plecase, tipa asta, psihOloaga își dă ochii peste cap și începe să-i facă portretul: ah, un narcisist, tulburat, posibil borderline și cu un grozav sentiment de autoimportanță. Mă scarpin ca găina intelectuală-n cap, și o întreb: păi cum ți-ai dat seama? Și zice, cu aceeași grimasă plictisită, că a auzit din ceea ce povestea băiatul. Rămân mută, nu stiu ce să mai zic, și înțeleg că, dincolo de toate ale noastre griji, neputințe, lupte și nuclee de personalitate tulburate, n-am cunoscut om mai fain care să -și spună istoria mai fain decât a zis-o omul ăsta. Smerit, blând, aproape că dorea să evite să mai povestească, pentru că și el se vedea în ipostaza surprinzătorului și nu dorea să șocheze. Pe când avea 12 ani, bunicul său, un individ bogat care trăia în Serbia zilelor noastre, îi făcuse cadou o mașinuță teleghidată. La cîțiva ani după, deși nu se mai văzuse, primise o invitație la cursuri de pilotaj,după care a început să participe la primele competiții. După primele locuri 1 național, apoi la sîrbi, bulgari, croați, începea să viseze cu ochii deschiși la mașina minunată pe care i-o făucse bunicul său, în urmă cu mulți ani. A început apoi să construiască pas cu pas mașina. Deosebit de costisitoare, cu piese construite din recomandările primite de la oamenii pe care îi întâlnea în competiții, căci până atunci conducea o mașină de ”împrumut” a companiei care îl sponsoriza. Pe foarte scurt, impresionant, povestit cu o modestie aparte, și cu o înfrînare de entuziasm pe care rar mi-e dat s-o văd…
… Aflându-mă acolo, alături de domnșoara psiholog, deja intrată în pâine, încerc să-mi dau seama ce mecanisme au determinat-o pe ea să afirme că omul acesta are sentimentul autoimportanței exagerat și de ce i-a pus așa repede pecetea aia dură a unui diagnostic obraznic ?  Discutînd apoi, în zilele ce urmau, aflu că de fapt ea avea un iubit cu aceleași preocupări: Cursele de mașini, mașinile în general, și în clipa în care s-a ciocnit de circumstanța asemănătoare, a izbit-o un sentiment de inferioritate, sau o nevoie de răzbunare, pentru că iubitul acela o părăsise pentru o altă tipă.

About the author

o țărancă, vorba aia...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *