Bătălia cunoașterii celuilalt: drumul ridicol spre infatuare

  Minunate vremuri, odată, zău! Simple și încărcate până la refuz de bun gust și simțuri bune. Al 7-lea chiar. Când personalități de marcă își întâlneau sufletele. Ciocnirea dintre două lumi, cea  a unei femei și a unui bărbat, nu avea loc într-un spațiu îngust capabil să îl limiteze pe individ la un set de întrebări premeditate. Nu, oamenii se întâlneau, simțeau și se comportau ca atare, priveau către altul, către cel ce era înaintea lor, nu către ei înșiși. A-l sorbi pe celălalt din priviri, nu este doar o demonstrație poetică, ci este un fapt concret, ce se întâmpla odată… Admirația pentru jucător nu există decât în joc.  Astăzi, am stricat parcă totul: ne gândim reciproc, și ne strofocăm să facem un cub Rubcik. Al celuilalt. Ne sorbim mințile unii altora și numim asta dragoste. Ne înconjurăm cu trăsături și numim asta psihologie. Viață, mai are cineva timp?


Individualitatea lăsa odată loc exclusiv faptelor și gesturilor de generozitate, deschiderea către celălalt, asemeni unei oferte și chiar ofrande adusă aproapelui. Oricine era. Era dificil, lucid fiind, și încă este, să îl privești pe celălalt cu autenticitate, mai întâi privindu-te pe tine. Nu se poate. Și dacă se poate, acțiunea nu îl mai încadrează pe om în autenticitate, și nici măcar în nemărginirea eului, el devine finit, limitat, brusc, într-o relație cu sine însuși, și mai rău, într-o relație cu  o anumită trăsătură de-a lui.

Regresism! Cel adevărat.

Despre egoismul ce caracterizează relațiile vremurilor, numai de bine. Și nu de bine oricum, ci așa, cu puțină știință. Psihologii ne-au învățat, cum au reușit ei mai bine (și chiar au reușit), că în relații este vorba întotdeauna despre a oferi și a primi, dar mai mult a oferi. Ingredientul rețetei succesului este să știi să oferi.

”La început, dai din ceea ce ai, apoi dai din ceea ce ești” spunea părintele Arsenie Boca, într-una din cărțile sale de înțelepciune metafizică.

Dacă ești înstărit și oferi partenerului cele materiale, nu înseamnă că ești un om bogat, înseamnă doar că ești un om care are, posedă lucruri. Lucurile de taină încep să se dinamizeze în clipa în care din om începe să ”iasă”, să se manifeste și să arate ceea ce este el de fapt dincolo de avuție: persoana lui, eul său, capabil de o mulțime de lucruri formidabile. Unul dintre acela este oferirea necondiționată. Și când spun necondiționată nu mă refer la a oferi oricui, oricum, și oriunde, ci mă refer la scînteia care nu cere nimic în schimb, care manifestă și joacă, saltă de bucurie și de tot felul de însușiri, sprijin, compasiune și înțelegere, față de persoana aleasă spre a-i stimula în el această latură.
Diferențele de manifest sunt însă diferite astăzi, din ce în ce mai ce: în timp ce unii se manifestă făcându-și astrogramele, descriindu-se fix ca la carte, alții caută să iasă la orizont cu adevărate tratate de psihologie despre ei, desprinse din manualul de tulburări comprtamentale. *

*Felicitări, ești un bou că ți-ai scris pe frunte! Mai departe, ce?  stau să-și discute la unison descrierile…facebook, youtube,debordează de asemenea conținut: niște oameni care  își povestesc reciproc o trăsătură de comportament. O societate a Regresului, pe bune! Odată, oamenii munceau în afara lor, bazați pe forța acelei trăsături. Implozie vs.explozie, vă spune ceva? Sap în mine să distrug ”pământul” pe care mi-s clădit, vs. de pe pământul pe care mi-s clădit, dau și altora. Trăsătura o văd, o bibilesc, mă joc cu ea vs. trăsătura – nici că-mi pasă de ea, eu îmi fac munca și mi adun forțele. Care forțe? Păi alea de alți fraier le bibilesc.
(psihologic, pe șleau, în limbaj accesibil) 

jak-zvolit-dobreho-psychologa-1-prev
Nu există om pe lumea asta mărginită care să nu acționeze altfel atunci când întâlnește acel ”ideal” la care tânjim cu toții: persoana potrivită, sau măcar frânturi din ea.
Egoismul de astăzi însă oprește tot acest schimb frumos dintre oameni. Și nu oricum, ci într-un mod destul de autodistructiv: personificând cu o ciudată glorie, trăsături umane obișnuite, care până ieri, datorită ignoranței (și lipsei de informații via net ) erau doar intuiții și bănuieli. Astăzi, oamenii sunt capabili să enumere zeci de trăsături despre ei înșiși, dacă îi întrebi, fără să fie însă de multe ori capabili să le expună sau să le arate într-un fapt concret. Și asta pentru că nu mai avem tangență atât de mult cu realitatea, și ne bazăm pe imaginile create în laboratoarele virtuale, adevărate pilule sintetice despre cine suntem: ele prezintă un extract din noi, un compus, dar nu totalul, nu lanțul complet de legături și măiestrii personale, etc. În această atracție față de sine însuși, atracție care se lasă cu clasicul ”cunoaște-te pe tine însuți”, oamenii înșiră defecte pe bandă, dar și o mulțime de abilități cu care , eii bine.. surpriză: EI SE IDENTIFICĂ.  Cam tot așa se întâmplă și la un interviu de angajare.
Despre asta e vorba, deci. Despre a te identifica mai mult cu ceea ce dorești să pari, a avea senzația că ești înr-adevăr așa cum spui în manualul tău de întrebuințare (CV-ul , spre exemplu și alte prezentări oficiale) . Relația nu face excepție. Site-urile de matrimoniale debordează de asemenea descrieri, parcă și ele copiate dintr-un ”tips&tricks” scris undeva prin pagina a 7-a de google…
Astfel, privindu-se atât de mult pe sine, chiar cu prețul de a-și imagina o realitate falsă, o schemă indezirabilă despre el însuși și un tabloul ideatic, cu care și-ar dori să se identifice, omul nostru modern uită să mai trăiască. Mai pe șleau zis, să SE trăiască. Da, pe sine însuși. Ocupat să afle cum este el, grație manipulărilor de tot felul ce au loc în masă, via workshopuri cu statut de închinăciune, via cărți moderne de psihologie etalate  în marile rafturi de librării, tocmai la nivelul privirii (se numește FINANȚAT), omul nostru va socoti că, grație acestui aparat formidabil numit gândirea, el într-adevăr este și a fost dintotdeauna așa cum speră să fie. Așa că intră într-o relație de cele mai multe ori ireală, cu el însuși, nesocotind darul de a-l cunoaște pe celălalt.
Și dacă prin diverse metode bune, cunoașterea celuilalt începe să aibe loc, ea are loc la nivel de consum. Se consumă femeia și bărbatul pe sine, ca și cum, alături la o masă, pe rând, unul ar fi psihologul și celălalt dator să răspundă la întrebare. Și nu orice întrebare, ci întrebări din acelea deosebit de exacte, care oferă omului nu doar limita asupra sine însuși, ci și limita și definitivatul unei trăsături, în mintea celui care întreabă. Datingul clasic a devenit un interviu cu scop de validare: trebuie să bifezi minim câteva trăsături concrete în mintea și imaginația celuilalt, altfel ai trăit degeaba.
images   Dacă nu poți spune câteva trăsături concrete ale tale, practic , riști să devii un om detestabil. Sigur, nici pe latura aceea nu mizez defel, cînd cineva spune că e tot și nimic în același timp, pierzându-și capul cu totul printre stele. Care apropo, oricum mor, sunt materie primă.  Însă presiunea aceasta  socială în jurul căreia gravitează validarea directă și irevocabilă a unui  om cu care te întâlnești pentru prima dată la o cafea, lasă loc atât de puțin unor evenimente și reluări de interacțiune viitoare.  Asemeni unui interogatoriu anost, suntem accesibili în chat și pe messenger, să ne întrebăm despre cum suntem, și stăm adesea la taclale noaptea târziu, ore în șir, spre a ne descoase, spre a ne etala, în scris, totul despre noi. Și dacă se poate, cât mai repede. Nu e timp de pierdut, uite, sunt atâtea oferte. Mai sunt zeci ca tine, și zeci ca el, bărbat cuceritor fiind. Trebuie să te prezinți cât mai bine, și ai un plus dacă știi psihologie: poți să te descrii atât de bine încât, după nici 10 minute cineva să aibe impresia că deja te cunoaște de-o viață. Și totuși, nimeni nu te-a trăit.
…Apoi, cumva să te repeți, pe măsură ce apar alții, cu exact aceleași curiozități. Cum ești, ce culoare îți place, cum faci când,,. cum devii când.. cum te comportți când, cum .. când!? Totul raportat la un viitor imaginar care nu există. Iei din trecut și pui într-un prezent utopic, imaginat de , să zicem nu coate-goale, a cărui rîvnă e să cunoască. Dar un prost nu poate să cunoască, iar cineva suficient de inteligent, dar care se teme, poate maxim să evite să intre în subiect, oricât de bine ar ajunge să cunoască pe cineva.

   Nu dai greș, însă, dacă apari la întâlnire cu o oglindă atârnată de gât, prilej cu care celălalt poate să se vadă. Dornic să stea (din nou) de vorbă cu sine, va crede că tu ești el, așa că va începe să te placă. 🙂

Apropo, ați auzit vreodată de …COMPLEMENTARITATE!?
______
În lumea virtuală, a-l cunoaște pe celălalt înseamnă adesea a-i supraveghea comportamentul, a asista detașat, și rupt, departe de fapt de apropierea cu el, la ceea ce face el acolo, sau oriunde în altă parte, chiar și în viața de zi cu zi. Dacă îți place, mergi mai departe la o cafea, dacă nu, îl lași undeva într-un colț, că prostu sau proasta e bun să dea like-uri.
Suntem învățați cumva cu îndeletnicirea de a-l descoase pe celălalt, dar și cu o nevoie atât de necesară azi de a trece absolut totul în plan conștient. Nu poți să mai faci pe prostul, fără să nu vină vreunu la tine să te întrebe direct: Auzi, bre, tu faci pe prostu? Nu, taică, nu , dar bucură-te de experiență. Ar fi deviant și cumplit, să lași un om nelămurit, fără să-l trimiți în scheme și psihologii timpurii, ca să înțeleagă, și mai ales, să îi definești prostia. Poate că ne lipsește de fapt bucuria trăirii, mai mult decât bucuria de a cunoaște.
Dar dacă ți se repetă peste tot cu toate ocaziile, că această cunoaștere înseamnă putere… nu poți decât să … te grăbești să-i cunoști pe toți, să le furi eticheta, să îi faci să-ți arate în forma cea mai brută, trăsătura aia pe care o suspectezi tu de multă vreme. Ai citit tu undeva, că așa se face..! 🙂 
De exemplu, cineva întreabă pe el:  Ești prost?
Iar el spune:   DA. (chiar dacă s-ar putea să glumească)
Ea spune: De ce crezi asta? Cum s-a întâmplat să afli asta despre tine?
Sau în cazul în care el spune că NU, imposibil,
iar ea spune: De ce ești atât de sigur despre tine?
și mai departe, evident tăcere…
În concluzie, ea a decis că el e într-adevăr prost, și el, mai iute la mânie, a decis că și ea e la fel de proastă, din moment ce a îndrăznit să pună o asemenea întrebare.
huh
Relativitatea unei trăsături depinde întodeauna de contextul în care ea e pusă. Chiar și așa, relațiile adesea se consumă, îndată ce stabilim, fie separat, fie de comun acord, că un individ într-adevăr e prost.  Sau bou. Sau nătărău. Sau nesimțit. Sau somnoros, Tăcut, și lipsit de inițiativă. Ce vreți voi ! Dornici să îl cunoască pe celălalt, dar și să fie cunoscuți ei înșiși, majoritatea oamenilor aflați în pragul căutării unei jumătăți satisfăcătoare, oferă pe tavă o mulțime de piese despre el însuși, pe care celălalt este dator, prin întrebări concrete, să le pună la loc, să facă iute tabloul. Nu-i timp de pierdut. Trece viața, trec anii, trece ziua.. și aa….uite că mi se gată imediat și cafeaua. Ups, date-ul a expira. Și-a consumat timpul. Așa!
Consumatori aproape deja fanatici ai psihologiei, și nu mă refer la acea psihologie subtilă pe care un individ o extrage fără ca măcar să fie voia sa, fără interes și fără să-și salte ego-ul pe piedestalul superiorității față de alții, consumatori ai unei psihologii de carte, își impun, fără să știe, un fundament cognitiv, cunoașterea celuilalt, prin diverse tehnici și tactici, care încep așa:

AFLĂ 10 SECRETE SĂ..                       …. TEHNICI DE MANIPULARE ACUM!
VEZI ACUM, CUM POȚI SĂ-l FACI SĂ…                               …FII ÎN TOP, SUCEȘTE-i MINȚILE
DOMINĂ TU..!                              AFLĂ TOT LA PRIMA ÎNTÂLNIRE     
         PUNE-I LESA..,ZGARDA!, etc,etc.       FĂ-l CU BOTUL PE LABE

Toate aceste chemări aproape disperate de a ”învinge” partenerul, ca și cum partenerul acesta ar fi un dușman, inamicul tău public, sau concurența ta față de tine însuți, nu au decât un singur țel: de a sădi exact acest individualsm atât de prezent în societatea zilelor noastre.  Jung numea acest prag al infatuării de sine, tentația autodivinizării omului, însă e vast subiectul, dar demn de ținut minte!
Oferta de sine, în acest caz, devine o cunoaștere de sine rapidă, în același sistem- fast-food. Ne hrănim astfel cu opiniile iuți și deloc smart ale altora, cu trăsături de caracter extrase din câteva contexte clare (de obicei extreme, că alea se văd mai iute) , și pe fondul unui subiectivism deosebit, sau chiar al unui teren psihic predispus ofensei, oamenii analizează pe altul, și trag concluzii definitive, irevocabile.
Era o vreme când îți lua 10 ani să cunoști un om, și tot nu puteai spune despre el că e într-un fel sau altul. Îl trăiai pur și simplu, era omul tău, soțul sau soția, și îl acceptai așa cum e. Oamenii TRĂIAU în marea de trăsături rezervate reciproc și asta era viața lor. Psihologia era ceva ce făceau la bătrânețe, când, în stare ceva mai lentă a cogniției, oamenii  sunt mai conectați la sufletul lor, sunt mult mai capabili să-și amintească. Și atunci, ei afirmă despre unii cum au fost, ca răspuns la multele acțiuni și înfăptuiri împreună cu ei. Astăzi e simplu. E fast. Dau like la o postare cu o umbrelă roz, gata, sunt o înfrigurată. Dau like la un tip care skiază , e clar, sunt o fufă. Dau like la o fotografie cu nevoia de familie în societatea românească, gata, sunt fanatic! Și evalurările rapide continuă cu orice.
Ne placem să tragem concluzii imediate, cumva, și asta cu atât mai mult cu cât dorim să găsim și un partener de viață. O relație, înfiripată mai mult sau mai puțin în online, dar mai adesea în online, mediul de activism al oricărui om care se.. respectă 2 ore pe zi, în care uită de el însuși navigând pe feisbuc. Îi zice relaxare. În tot acest timp, mintea noastră se setează pe modul subconștiental- ceea ce înseamnă că NU luciditatea preia controlul, ci fix ceea ce se află în spatele ei: reprimările, ofuscările, frustările adunate, nevroza, inadecvarea resimțită, cam tot ce a fost cenzurat în ani. Aici e link către explicații pe larg. NU-i de mirare că netul e plin de dezaxați care își afirmă nevoia la nivel de cauză și chiar politică, azi. Dar asta e altă discuție.  În relații, sau la începutul lor, oamenii se oferă pe tavă, însă nu în felul acela obișnuit, în care îl ascultăm sincer pe celălalt. Ne identificăm maxim cu noi înșine, sau cu o imagine la care ținem cu dinții , adesea falsă, și nu dăm prilejul de a fi văzuți, de a fi trăiți. Așa că cineva rupe bucăți teoretice din noi înșine, pe care le reasamblează și le trimite înapoi sub o nouă formă: verdictul.  Neadevărat, lipsit de fundament în realitate, el e valabil fix atât cât tține contextul: o clipă. îNsă clipa verdictului e plină de oportunități: în ea zace latența continuă în mediul virtual, sau ieșirea triumfătoare de acolo, sub forma unor oameni care există cu adevărat, și care se iau ca atare: oameni reali. Uneori, ei ies și ținându-se de mână. Fără emoji, fără surîsuri emanate de tastatură, fără gif uri și fără generozități întruchipate de bogata ofertă de fotografie, muzică, text, și alte delicii imagistice. Fără ! Nud, pur și simplu.
Astăzi, viitorul copiilor noștri se scaldă în etichete preluate din DSM-uri, accesibile acum tuturor. La un click distanță de orice prost neînvățat, șade psihologia umană, și aspirația către cunoaștere, care o dată trasă la mintea ignorantului, devine un praf de noroi aruncat cu dispreț și intoleranță în ochii celuilalt. Din lumea virtuală, rar să treacă vreunul în lumea offline, adevărata lume, și când o face, ar putea fi declarată drept zi de sărbătoare.
Vorbim,evident, de situațiile în care doi oameni se simpatizează și doresc să se întâlnească. Nu să soarbă unii din alții informație rapid ambalată cu privire la ei, ci să se trăiască, să facă lucruri împreună, să dețină bogăția experienței.
Ce folos că știi că un tip este inteligent, dacă tu nu te-ai îmbăiat cu adevărat în inteligența lui, ci doar ai stat deoparte să îl vezi?
Ce folos că afli despre o tipă că e sinceră și haioasă, dar nu ai avut o clipă tangență cu trăsăturile ei?

    Faptul că cineva ridcă eticheta despre altul și crede că deține controlul într-o relație de orice natură, este dovadă de slăbiciune. Cel slab caută să domine, pe când cel puternic știe cine este, chiar dacă el pare pentru un moment că pierde.

Sigur, lumea virtulă ne ține pe toți departe de toți, mai puțin de noi înșine.
Frumoși, înzestrați, deosebit de inteligenți, cu poze colorate și un wall plin numai de binecuvântare și fericire de viață, ne mințim adesea pe noi înșine că ne suntem suficienți sieși.
Precum o floare care nu este văzută, un om care nu este trăit și care nu se trăiește pe sine, oferind și celorlalți bucăți din el însuși, riscă să devină un om mort.
Astăzi, suntem înconjurați de profile, nu de oameni. De descriei, nu de dovezi. De imagini statice cu frânturi din ce este acel om, nu de el însuși. Căutăm clipe cu acel om scriindu-i câteva rânduri pe feisbuc, dar nu dialogăm cu el efectiv. Trimitem cei mai buni și mai frumoși gălbejiți pe chat, dar ne păstrăm ce avem mai bun în suflet, pentru ședințele de birou !?
Cunoaștem 100 de femei sau bărbați cu care am dori să întemeiem relații amoroase, dar ne temem să ieșim din bula noastră, să ne asumăm ceea ce suntem.
Pendulăm între vrajbă și infatuare, între a ne supracunoaște și a ne supraîncărca, ignorând cu o ciudată trufie importanța trăirilor. Gândim prea mult, facem atât de puțin… Și totul, totul se duce și rămâne , tot atât timp cât pământul nu moare, în realitatea virtuală.
Ce amintiri să creezi, într-o așa lume?
Căci precum universul, suntem ființe atomice și moleculare, interacționăm și ne influențăm reciproc, ne mișcăm în jurul altora  și alții în jurul nostru, lăsând urme, oferind ceva lumii, și lumea nouă, dar niciodată nu am evoluat privindu-ne în oglindă, mușcând din trăsăturile noastre, separați totalmente de ele, rupți de jocul vieții, spre a arăta și altora.
Ba dimpotrivă!
Chintesența trăirii am regăst-o pe scurt, în cuvintele părintelui Arsenie Papacioc:

Nu a zice, ci a mişca înseamnă a ajunge!  

 Ceea ce vă doresc și dvs.

_____________

Publicat de

io`HA

o țărancă, vorba aia...

2 comentarii la „Bătălia cunoașterii celuilalt: drumul ridicol spre infatuare”

  1. Toti limitatii si toate limitatele care au citit candva o carte cu un oarecare profil psihologic (chiar si tangential), toti au devenit brusc pasionati de psihologie. Sau chiar mai mult, au devenit „psihologi”. Si cand te gandesti ca au pornit de la a-si trata propriile sociopatii… Pff
    Suntem o tara de „psihologi”, experti in drept constitutional, penal si stat de drept 🙂

Lasă un răspuns la Alex Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *