Gânduri despre adaptare, supraviețuire…

Cine se adaptează la o dubioasă lume?

Se adaptează azi complet și fără regret la o dubioasă lume doar ”speciile” care nu au nimic propriu, al lor, și trăiesc în bătaia vântului legilor naturale în plenitudine, fie ele telurice sau social-politice, prin automatisme de tot felul.

Supraviețuiesc, ca și chintesență, cei care plantează și culeg rodul sau semințele ideilor bune, prin educație sau orice altceva. Supraviețuirea fizică a unui om poate fi irelevantă din punct de vedere social, atît timp cît omul acela nu a manifestat o fărîmă din adevăr, al său propriu măcar. Supraviețuirea universului acelui om este vitală însă, spre a-i influența în vreun fel sau altul pe alții.

Azi nimeni nu mai are interesul să ucidă oameni și trupurile lor, căci interesul este acordat ideilor, manifestului simțirii, posibilităților de suflet. Le-au luat unora 2000 de ani să-și de aseama de asta. Sigur le va lua încă pe atîta, cel puțin, să reușească să distrugă lumea din temelii. Sau cel mult să încerce și să nu izbutească.

Poți să arzi o carte, dar nu poți să ucizi spiritul ei.

Poți să ucizi un om, dar nu poți să ucizi spiritul lui.

Poți să cenzurezi o societate întreagă, dar nu poți înăbuși spiritul ei.

Interacțiunea rămâne însă vitală. E singura idee bună care mai poate face pe oameni să miște ceva. Căci vorba unui sfînt: ”Nu a zice, ci a mișca înseamnă a ajunge”.

_______________
strategii de supraviețuire morală

 

 

Gaura Neagră a Europei

Miezul nopții, 16 aprilie. Au trecut doar cîteva ore de la momentul culminant cînd flăcările învrăjbite parcă, au distrus catedrala Notre Dame. Un simbol dintre cele mai puternice ale civilizației Europei, așa cum e ea în esență, a ars în direct la TV, și pe ecranele a milioane de smartphone-uri din întreaga lume, pe facebook sau alte canale media. Brăzdați pătimaș de neputința de a face ceva, am asistat cum s-a mistuit cumva și Franța, pierzându-și peu à peu sufletul creștin. Continuă să citești Gaura Neagră a Europei

Păcăleala de sine nu miroase a bine

Să zic ceva de 1 aprilie, că n-am apucat. Poate ceva care să pară a glumă, dar nu e de fapt. Ceva serios, puțin spre deloc  ”răstălmăcibil”. Știați că… nu e păcăleală mai mare ca minciuna cu care ne amăgim pe noi înșine zilnic? încep dieta de luni, termin proiectul vineri, îmi sun într-o zi toți prietenii, de mâine mă port mai frumos, de mâine am să pun lacăt pe facebook și am să-mi transmut oamenii în realitate, la o cafea, sau o știți pe aia cu : de mâine nu mai fumez, sau alealalte cu… ”sunt prea prost să reușesc”, nu pot, mi-e greu să fac asta, ”dacă aș avea bani aș face nu știu ce” și toate celelalte pe care fiecare și le știe… Unde apare ceva proactiv, acolo e și țopăitul de negativitate, auzit de cele mai multe ori fie din gurile proprii, fie din gura acelui individ care întotdeauna vrea să facă pe înțeleptul. Auzind unii că tăcerea e de aur, deschid gura doar ca să îndese opreliști înaintea pornirilor de acțiune ale celor mai activi dintre pământeni. Dar trecem peste, îi cunoaștem.

   Ne facem auto la orice, inclusiv la păcăleală. Selfie. Doza de narcisism este direct proporțională cu scopurile mărețe pe care ni le cere lumea. Soțietatea. Gura lumii slobodă și știți voi ce. Sărbătorim o zi în care ne ducem ifosele în zona de confort, și planurile mărețe în zona falsei înțelepciuni, prin care găsind bețe în roate, negativisme și eșecuri specificate înainte ca măcar să mișcăm un ac, oprim cu totul orice început bun. Se spune că 1 aprilie este ziua păcălelilor, eu zic că nu există nicio zi mai potrivită pentru a începe să fim mai serioși, asumați, drepți și decizi, fermi și statornici, autentici și porniți în a face tot ceea ce ne-am mințit, păcălit și amăgit, că vom face. Luna aprilie- luna sfîrșitului oricăror păcăleli.

De sine sau de ceilalți, în fine.

 

-publicat în Zile și Nopți,  5-18 aprilie 2019