Categorie: relatii

Tînăr, caut să aparțin. Cum se transformă societatea pe spețe psihosociale

Cum reușește societatea să se transforme? Păi simplu: din interior.
 
Nevoia de apartenență se bazează pe insecurități psihoemoționale, și oamenii au fost foarte slăbănogiți în ultimii ani cu privire la asta. Peste tot ni se spune că suntem înapoiați, proști, urîți și vai de noi, așa că chestia asta, treptat, începe să dea rezultate!
 
Nevoia de apartenență și validare socială a omului este foarte puternică, prin urmare, opiniile oamenilor sunt ajustate în raport cu ceea ce este la modă, cu curentele principale, (mediocre, ce-i drept) care circulă prin toate canalele media de informanipulare în masă.
 
Cînd faci parte dintr-o breaslă, la serviciu, de exemplu, și pe facebook colegii văd că tu, singurul poate, manifești într-o oarecare măsură împotriva credințelor, preferințelor și aspirațiilor lor, îndată vei fi vizat de ei.
 
Nici nu e de mirare că în ziua de azi, companiile vînează profilul psihosocial al candidatului pe orice job, în special acele companii care și-au făcut un obicei din a cîștiga imagine pe spinarea proletariatului și a ideilor sociale care cîștigă tot mai mult teren în cazul tinerilor azi: socialismul, progresismul, apropierea aceasta tâmpă și fără noimă de oameni cu care, deși n-ai nimic în comun, ți se inoculează prin felurite imagini, că de fapt ai avea (sau ai putea să ai totul). Stabilitatea în grupuri mici ar putea fi amenințată de acel individ care e altfel, diferit, care prin natura personalității lui reuște să fie lider cu ușurință, să seteze trenduri (de orice fel) și să exercite o putere asupra celorlalți, chiar subtil vorbind. Așa că, la nivel mai mare, stabilitatea noii societăți care se pregătește la orizont, încununată de obediența infatuării datorate atitudinilor dictate de branduri ( atitudini care sunt de spoială, de fațadă depinde exclusiv de distrugerea, mai mult sau mai puțin din fașă, a acelor indivizi numiți ”EXTREME”, care ar putea periclita bunul mers și cumințenia, supunerea și ascultarea tuturor celorlalți din societate.
Prin urmare, cunoscînd deja aceasta, o mulțime de patroni și angajați în departamentele de Resurse Umane ale unor mari sau mici companii și firme, caută să deslușească, dincolo de prezentabilitatea unui individ la interviu, latura social-politică a individului, nu cumva, intrînd pe tărîm riscant, să piardă important capital de imagine, sau să-și piardă turma dezindividualizată prin – deja implementate- acele trenduri.
Cu cît un om are o personalitate mai accentuată (și funcțională), și el militează, mai mult sau mai puțin la vedere, pentru ceea ce devine din ce în ce mai mult cenzurat, interzis, bigotic, impotriva mulțimii progresiste ale cărei rînduri se îndestulează pe zi ce trece cu tot mai mulți depravați și  infatuare; cu cît un om are o personalitate mai accentuată și este mînat de acele crezuri interioare care nu-l pun pe făgașul ”bolnăvicioasei direcții în care o ia societatea,  cu atît el va reprezenta o amenințare mai mare pentru stabilitatea internă a oricărei companii. Răspuns final: ne pare rău, nu putem să vă angajăm la noi/ sunteți incompatibil cu politica noastră/nu sunteți potrivit pentru acest job/am găsit pe cineva mai potrivit pentru noi. A se traduce: am găsit pe cineva mai obedient, mai interiorizat, mai predispus dezindividualizării totale, pînă la identificarea completă cu corporația, firma, entitatea juridică, etc.
 
    Cum strici astfel, o societate tînără în plină dezvoltare și creștere? Făcîndu-i pe tineri să își dorească. Prin urmare, cele mai cool companii își prezintă oferta, prin implicare civică: de la YES LA VOT, pînă la  participarea și chiar sponsorizarea campaniilor de tip PRIDE . DE la haine la modă la prețuri de nimic, vîrîte sub nas pe toate gardurile celor frumoși, tineri și deloc liberi să aleagă , pînă la pahare de cafea brănduite cu simbolul conducerii supreme ale acestei Uniuni Europene (și chiar a mapamondului): CORPORAȚIA.
    Suntem guvernați de corporații, de dictatul lor, fie că ne place sau nu. Sigur, am putea spune că nu ne strică un trai mai confortabil, însă între a trăi pentru confort și a fi confortabil pentru a putea face apoi ceva mult mai mult și mai valoros pentru noi înșine și ceilalți, (societate) este diferență mare.
   
     CINE NU SE ADAPTEAZĂ, PĂRĂSEȘTE SOCIETATEA
Așa ar suna informația care colcăie pe toate gardurile în ziua de azi. Și știm din (re)surse proprii și vechi de cînd lumea, că dorința de adaptare și validare socială, sunt printre cei mai importanți piloni pe care se sprijină întreaga identitate umană. Mai ales în ziua de azi, cînd toate gadgeturile ne cheamă seducător să ne prezentăm cît mai dichisiți înaintea lumii, dorind  să ne umple golurile lipsurilor a te miri ce din propria viață, cu mult orgoliu, narcisism și infatuare.  Prin urmare, cine nu are asemenea nevoi, fericit să fie! A scăpat. Dar el nu figurează. Cît despre ceilalți, îmi pare rău de ei. Veșnic dorind să fie validați și să li se ofere FEEDBACK de la celălalt (acest mecanism de dependență inventat tot de corporații) , ei cad ușor și sigur în capcana socială numită ÎNCEPUTUL TRANSFORMĂRII SOCIALE a omului.  Cine nu poate fi validat, se va schimba , așa încît să arate, să fie, să audă, să vadă, să citească, să se strîmbe, să se maimuțărească, să gîndească, să dețină păreri și obiecte exact la fel ca ceilalți. Principiul social al similitudinii în interacțiunea umană l-am auzit prima oară la Emile Durkheim (pe vremea cînd făceam licența în domeniul Relațiilor Publice): nu doar că oamenii sunt atrași de ceva ce le seamănă, dar ei și judecă indivizi diferiți ai aceleiași categorii, dacă văd similarități între ei. Principiul acesta îl vedem la îndemână, atunci cînd mintea omenească superficială e convinsă că dacă a văzut un popă că înjură, aplică trăsătura tuturor popilor. Sau dacă un polițist scuipă pe stradă, înseamnă automat că polițiștii sunt nesimțiți.
  Revenind: Mînat de dorința de a fi acceptat, individul începe să schimbe tot mai mult la el, să îi copieze pe ceilalți. Dacă vă uitați puțin acum pe stradă în centru, sau în mall, veți vedea cum  de la an la an, așa cum moda se schimbă,  femeile încep să se îmbrace și machieze toate la fel, respectînd subtil trendul dictat de marile corporații. Nu zic că adaptarea nu e bună, sau că acel stil ar fi mai puțin vrednic de seriozitate decît un altul, dar e o trăsătură firească a omului pînă la urmă, să vrea să fie acceptat. Unii însă sar calul. 
Ca o mică paranteză, dacă minoritățile sexuale ar dori să fie acceptate, s-ar adapta, prin felul de a fi și se purta, însă evident, nu acesta e scopul!  Așa cum bolnavul luptă cu boala, dorindu-și sănătatea (readaptarea la starea inițială, originală). 😉 
Treptat, mai mulți indivizi se schimbă, pînă formează un grup, apoi grupul acela formează o societate, o lume, sau poate chiar un popor. Omul e fericit că și-a împlinit scopul: e dorit, e integrat, adesea fără discernămînt, într- lume… nebună! Răvășită, de-a dreptul, însă el nu știe. Discernămîntul propriu, conștiința și propria identitate  și personalitate ale sale au fost dărîmate de nevoia emoțională (obsesivă la unii) de a se integra. Elementul cel mai probabil  responsabil de chestia asta!? NESIGURANȚA. Copilăria nefericită, adesea: cînd i s-a repetat și arătat, poate, că el nu contează, că nu e necesar. Că nu poate mai mult, și că nimeni nu îl iubește. Legea compensației în relații funcționează și aici, social: nu am simțit iubirea părintească, o caut în lume, iar dacă lumea nu mă vrea- fac cumva să pară că sunt și eu ca lumea. Sau aia cu ”nu știu cine sunt” pentru că niciodată nu am avut timp să mă descopăr.  Un pic de liniște mai avem și noi !???!!
În loc ca televiziunile și media în general să pună avertismentul cu privire la CEI 2 LITRI DE APĂ PE ZI pe care trebuie să -i bem ca să ne fie bine, mai bine ar zice așa:
 PENTRU A FI ANCORAȚI LA VOI ÎNȘIVĂ, PENTRU O CONȘTIINȚĂ DE SINE BUNĂ ȘI O PERCEPȚIE CURATĂ ASUPRA VOASTRĂ ȘI ASUPRA LUMII, PETRECEȚI O ORĂ PE ZI ÎN LINIȘTE ȘI RECULEGERE TOTALĂ.
 
Nimeni n-are interesul însă să facă asta. Un om cu nevoi emoțional-consumeriste este mai ușor de guvernat, de condus. Și poate nu mai are nevoie nici de ORICE JOB. Poate oameni conservatotri de bine n-ar mai sclăvi la corporații care nu le validează valorile interioare, și n-ar mai trebui să se ascundă de ei.! Mai mulți oameni cu așa nevoi formează o societate, o comunitate masivă, ușor de guvernați de instincte primare deja. Da, nevoia de apartenență și de FIT-IN (integrare) este deja , în lumea de azi, un simptom al celui care nu prea mai crede în sine.  Extremele nu-s de dorit: psihopații au aceiași calitate, însă acolo vorbim de altceva.
Frica de a nu fi marginalizat este o realitate gravă în mințile multor oameni. Dar dacă nucleul tuturor faptelor este frica, înseamnă că nu suntem guvernați interior de forța care trebuie !?
O altă problemă interioară a celor dornici de a se potrivi maselor este SINGURĂTATEA. Cu cît ești mai singur, (și nu duci treaba asta ca pe ceva pozitiv, cu folos sau poate ca o lecție spirituală de viață?) , cu atît nevoia de apartenență ar putea fi mai mare. Și cînd omul are nevoi de genul, el începe să se poarte ca și cum ar fi în acord total cu toată lumea. Și cumva, fără să știe că, 
SINGURĂTATEA NU TE ÎNVAȚĂ CĂ EȘTI SINGUR, CI SINGURUL.
(De la Cioran, citire) 
Cît despre nevoia de a fi special- și a fi diferit- aici din nou este o altă eschivă din fața echilibrului, și nu simpatizez.
Cum distrugi deci o întreagă nație? Păi simplu, cu inginerie socială. Cine are acces la resursele psihice interioare ale omului, via corporații, date, branduri, și focusarea atenției acelor oameni, deține frîiele cu totul, știind ce să facă apoi cu el, prin pîrghii și sfori trase sociologic apoi, inginerește-social, spre căderea liberă a acestuia !
Vă dați seama ce pericol ar fi pentru o companie să angajeze un singur om, în antiteză cu toate valorile progresiste ale acelei companii: ar însemna să riște ca imperiul să cadă, și mai mult decît financiar, să riște ca lupta psihologică dată pe nație, popoare, și poate chiar suflet, să se încheie dramatic pentru el.  Căci cine guvernează azi, mai mult ca oricine, dacă nu companiile cărora fără chibzuință, le-am oferit totul!?(articol separat) de la date intime despre noi înșine, la studii și năzuințe personale, preferințe, slăbiciuni și vicii și așa mai departe, ducînd pe același făgaș imbecil generațiile următoare !?
De aceea este foarte important să avem în mod armonios, curat și independent,
PERSONALITATE, IDENTITATE, TREZVIE !
și apartenență la acele grupuri care ne satisfac și îmbogățesc sufletește, nu care ne vor știrbiți și șterși de propria identitate.
Și dacă nu știți încă prin ce metode să le dobîndiți, aveți răbdare, munciți și cereți, căci vi se va deschide!
____________________________________________
Cu stimă,
infailibilitatea mea
io,țăranca.

Salut pentru bună dimineață!

În yoga, ritualul de dimineață constă în salutul soarelui si tot felul de poziții mai mult sau mai putin indecente de a ne arăta supunerea si flexibilitatea (față de stele, auzi). In România, la mine în Timișoara, ritualul dimineților de weekend in special, constă în salutul prietenilor, pe feisbuc si mai mult la o cafea, la terasă, în zi însorită ca asta.

Și salutul acesta intre prieteni durează asa, vreo 2 3 ore. Drept e, nu costă 99 de centi,cât era ultima oară oferta promo pe feisbuc la yoga (ce ieftineală, nu?) , ci e ceva mai costisitor:implică minim 10 lei de fiecare dată, dar mai ales timp. TIMP DĂRUIT celuilalt, prietenie, afectiune si subiecte bune de dezbătut, ce implică atentie,ascultare, răbdare si jovialitate si chiar rezolvare. Proaspete mereu ca un surâs in beznă…

Hai să vedem acum, care viitor credeți că sună mai bine?unul in care oamenii se izolează supuși unor astre de a căror proveniență oricum nu cunosc nimic, făcând treburi individual, egoiste, sau a doua versiune, care implică niște răbdare, și alte forte si investitii psihoemotionale si interactiuni dedicate pe termen mai lung?

Să fac yoga singur acasă si să mă simt atotcunoscător sau să mă văd cu prieteni oameni, înaintea cărora e necesar din cînd în cînd  și să mă fac mic, de dragul lor, să-mi înfrunt defectele si să-mi explorez muncind calitățile!?

Hm, pare greu de decis…!?

 

Numai proastele (nu) fac copii.

   A devenit o rușine tot ceea ce este mai frumos și mai natural la o femeie: aceea de a fi mamă, bunică, educatoarea generației sale. Globaliștii, și nu numai, au decis prin tehnici și tactici, aceleași, să pună degetul pe ”jet” și să înăbușe orice tenativă a naturaleții firii. Așa că au ales maimuțoii veacului, să ne spună nouă, că numai proastele fac copii. Sau mă rog, femeile care nu au avut parte de educație. Fără să -și dea seama(oare?) a jignit prin asta chiar pe mamele colegilor săi ceva mai bătrâni și mai înțelepți, și nu numai. S-a jignit pe sine. Continuă să citești Numai proastele (nu) fac copii.

Uniformizarea maselor în laboratorul minții

Pe vremea în care devianțele și patologiile se manifestau în ascuns, departe de ochii societății, nimeni nu știa despre nimeni ce face, cine este și cu ce se ocupă. Concluzia la schimbarea socială este că deși ea dăunează teribil societății, prin destabilizarea ei,  vor putea înfrîna pe cel curat, și vor ațîța și mai tare pe cel murdărit de coloratura noilor norme. Le știm . Pe șleau, o să fie atît de ușor să NU discuți cu unu și cu altul, pentru că acel unu și altul nu se vor mai ascunde. Mă refer la progresiști.

Cred totuși că n-am greșit cu uniformizarea maselor cînd spunem că ea are un scop și o limită. Adevăratul tablou este instrumentat de seceră și ciocan. Un ciocan care ne îngroapă în abisuri, iar psihologic vorbind, chiar în pulsiuni freudiene subconștientale, înăbușind lumina noastră, și o seceră care să-i taie pe cei mai (in)adaptați dintre pământeni, cei care prin felul lor de a fi, reușesc, poate mereu sau doar din cînd în cînd, să scoată capul la lumină, ridicându-se deasupra capetelor la fel, ce s-au amestecat laolaltă, prin tehnici și tactici meschine, în marea plajă de oameni la fel:ușor de guvernat, ușor de prevestit, ușor de dirijat, căci orice tehnică e mai ușor de aplicat cînd toți sunt la fel.

Nu va mai exista nicio dreaptă și stîngă: în lumina constrastului progresist la care asistăm încă azi, ca și într-o perioadă istorică de tranziție. Pentru cei din stînga, dreapta cea mai accesibilă pe care o vor putea vedea se va afla la mâna lor dreaptă. Pentru cei din dreapta, dreapta cea mai accesibilă pe care o vor vedea, ar putea fi stînga colegului de bancă. Iar pentru stînga, dreapta poate însemna orice este mai priceput decît emisfera rațiunii, care deși înțelege tot, nu a priceput nici esența. Liniaritatea gândirii- o necesitate în vremuri în care 7 miliarde de oameni sunt total diferiți, și e imposibil să faci 7 miliarde de tehnici și practici de mobilizare interioară, aflare și descătușare ființială, prin care acei oameni să respecte o direcție, preferabil globală, de trăire și manifestare, de aspirații și comportamente aliniate dictatului. Democrația astfel fabricată în laboratoarele deloc ascunse ale internetului este o realitate accesibilă.

Lucrurile puse la comun, prin urmare, captează în ele valoarea dată de dorința și nevoia unui om dar și a celuilalt de a avea acel lucru și de a-l administra împreună. Dacă obiectul nu este prioritar pentru ambii, sau pentru o comunitate, stați liniștiți, nu se înlocuiește obiectul, ci se trag acele sfori psihologice via media și alte platforme prin care nevoia să devină, chiar peste noapte, una comună. PAs cu pas. Miliarde de dolari sunt pompați în ”fundul” oamenilor, spre manipularea în diverse direcții. Astfel, te îngrijești ca nimeni să nu bănuiască un posibil dictat. În afară de eticheta ”sponsorizat” pe feisbuc, nu vei știi niciodată mai mult: cine și ce se ascunde în spatele acelor oferte:de la dezvoltare personală, la ideologii și doctrine, sau alte detalii conexe despre un fapt necsear să se întâmple în societate, sau altul. Și zic necesar, din punct de vedere al celor care-și doresc niște rezultate, și guvernează. Așa se fabrică democrația: în laborator. Iar majoritatea slabă, culmea, are mereu ultimul cuvînt. Nevoia de liniaritate și deslușire a etichetelor politice îi face pe mulți să cadă în capcană: ba e capitalism, ba comunism, ba totalitarism. Tot nu vedeți cum se împletesc toate, complementar?!

Însă din fericire, ”problema” rețelelor sociale azi este că ele nu arată absolut niciun adevăr profund despre om. În afară de laturile sociale ușor de manipulat, dar care nu reprezintă omul în esență, ci doar o pulsiune a sa. Deși portretul psihologic este adesea bine și ușor de conturat, el arată doar individul psihosocial. Tot ceea ce este reprezentat de subiectivitatea și prejudecata noastră este despre noi înșine, mai mult, nu despre el. Omul care trăiește cu adevărat îl poți afla doar în realitate, restul sunt constructe sociale. Stephen Hawking era un om ”mort”, metaforic spus, care scria cărți, spre exemplu. Nu există un exemplu mai bun pentru ce urmează să se întâmple cu omul internetului, decît acest personaj, care deși imobilizat, latent și împietrit energetic, stîrnea simpatia și adorația maselor. (…)

Căci dincolo de spațiul virtual, suntem universuri, dincolo de curente politice fixe, suntem un amalgam din toată politica lumii, care funcționează perfect într-o simbioză totalitar-democratică de sorginte divină, așa cum e făptura umană. Cine să poată controla în totalitate așa ceva? Uniformizarea maselor, prin urmare, rămâne un vis machiavelic al celor mai slabi dintre pământeni: elitele care guvernează, dorindu-și acerb o putere de sute de ani, sau cine știe cînd, scotocind științific prin experimente și programe avansate de control al minții, descoperiri chintesențiale despre om, inginerie genetică, și alte deranjamente ”în vitro”, poate-poate, vor reuși, cîndva, un control total pe sufletul și deci, făptura umană. Citesc recent, pe fugă, că se încearcă deja injectarea ADN-ului de porc într-un embrion uman. Vă vine să credeți!?Cui servește un asemenea gest diabolic de împletire a spurcatului cu divin, generic vorbind?  Downloadarea minții e deja posibilă, dar mintea nu este totul. Defulările grotești prin scris haotic- nici ele nu pot arăta în context integral ce conține în el însuși un om, iar portretele psihodramelor depistate de experți psihologi- cu atît mai puțin. Am nădejdea că roboții viitorului vor fi foarte inteligenți, dar foarte foarte proști ! 🙂

În încercarea aceasta de a depista interiorul omului, prin te-miri-ce tehnici și tactici războinice, apare un singur scop la suprafață: controlul total. Dacă e Dumnezeu, n-ai nevoie să te arăți, că EL știe, dar dacă e o imitație, atunci fii sigur că va face totul posibil să te spovedești pe te miri unde. Nu poți avea control total, dacă nu ai decriptat integral conținutul vasului, nu? Prin urmare, ca să uniformizezi un popor, în direcția dorită (adică inversul său) e nevoie ca mai întâi să-l vezi pe neamul acela în acțiune, să știi ce-i place, ce nu, la ce reacționează agil, la ce se răzvrătește și mai ales- ce apără, apoi să răstorni cupa, așa încît să se apropie cît mai mult de preferințele tale. Apoi, avînd toate acestea, poți trage sfori marionetiste în toate direcțiile, spre a le potoli trăsăturile, după mijloace, și mai ales după nevoi. Nevoia unitară rămâne de fiecare dată uniformizarea. Vorbind de continent, ar fi aberant să credem că s-ar dori să existe cumva italieni și europeni: se va dori să existe  europeni și atît, iar firea lor făurită în laborator- scopul tuturor mijloacelor tactic, lucrată asemeni unui programator care face de la zero circuite și aplicații, avînd un rezultat precis, de-a fir a păr, în cele mai mici detalii.

Dintre toate, cel mai accesibil exemplu al puterii de uniformizare în sfera psihosociologiei este cel al feisbuc: cineva scrie public o idee, iar oamenii se înghesuie să comenteze, ajustîndu-și opiniile în funcție de simpatii și respect, unii altora, iar spre finalul conversației, veți observa în foarte multe cazuri, majoritare, că oamenii  părăsesc discuția având într-un final aceleași opinii, fie prin compromis fie prin renunțare la propia opinie, de dragul menținerii unei imagini bune, de om pașnic, înaintea celorlalți, sau chiar din teama de a nu fi catalogat drept extremist. Toate acestea se petrec cu ajutorul trolilor, sau a ceea ce numim agenți ai ordinii, antrenați special în diverse misiuni sociale precum aceasta de a veghea conturile de facebook, intervenind în cele mai importante și populare discuții. Curentele fabricate în laboratorul peiorativelor, iată-le în acțiune. Cînd auzim cuvîntul Extremist, parcă ne apucă așa, o durere de cap: nimeni nu-și dorește să fie asociat cu așa ceva. Deci, cine , de fapt și ce, conduce, dacă nu curentele fabricate în ani, în laboratorul minții celor mai intelligenți dintre pământeni? iată o întrebare bună.

Prin urmare, ce este democrația azi, ce a mai rămas din ea, dacă nu doar o reacție psihosocială la pârghii și sfori trasate de dinainte, în laboratoarele ferecate, ascunse complet de ochii ”profanului”, prin care se dirijează atent cursul oamenilor, prin imperative ca ”Divide et impera”, !? Și numai într-un viitor ajustat ca la carte, de păpușarii veacului, va fi posibilă o autoguvernare, sau ceea ce numim comunism, în toate formele sale utopico-distopice de-a dreptul, pentru că până atunci,  la felul în care avansează lucrurile, este foarte posibil ca generațiile viitoare să fie deja programate social, pentru a făuri noua civilizație de ”elite și proști bine îmbrăcați, infatuați cu toții”, dintr-o nevoie bolnavă, ancestrală de prea mult control, înlocuind divinitatea, din om, din mersul lumii, cu o pulsiune excentrică de a se crede, fiecare, după posibilitate, un fel de zeu.  Și nu orice zeu, născut natural sau dăruit lumii, ci unul prefabricat, fals, la care s-a ajuns după ani de muncă și inginerie socială, exploatând ce e mai rău în ființă, spre uniformizarea teribilă a maselor. Liberul arbitru devine discutabil, mecanismele de alegere interioare, și ele, o iluzie. Toate acestea, așa încât să nu mai existe …

                         LIBERTATE, PERSONALITATE, TREZVIE

 

 

 

Bibliografie: Dark Psychology, S.Moscovici, V.Volkoff, etc

 

Diagnostic: psihologic sterilizat

   Sterilizarea psihologică este procesul morții pe care toți cei împotriva vieții l-au aplicat și introdus în toate domeniile, pas cu pas, așa încât a devenit o rușine nevoia de partener, familia, dar mai ales fructul: copiii.
   Pe omul nou nu îl interesează ce vine după el. Nici măcar nu oferă o generație capabilă de schimbare, fiindcă nu își dorește. Se ucid copii în pântece, și mai ales în mintea cuplului, înainte ca ei măcar să apară. Se ucide ideea de cuplu, prin steriliziarea psihologică infiltrată în toate domeniile vieții: carieră, muncă, dezvoltare persoanlă, timp liber, autosatisfacție, selfcare. Căci la început, copilul mai întâi e un gând, apoi o voință, apoi..se face! Dar gândul e stârpit cu totul. Ce să mai creezi fără el?! Și mintea, de dinainte ca sa să-l producă. Iar când aud tinerii de căsătorie și copii, fug parcă mâncând pământul, majoritatea, și își pun mâinile în cap: noi nu suntem fraieri– o spun cu un rînjet aproape diabolic, arătând o tristă infatuare. Și nu tineri de 20 de ani, ci chiar unii care au ceva mai mult. Ei nu sunt interesați ce lasă în urmă: faptul că-și doresc o lume mai bună la care se fac că lucrează, e suficient: politici și idei, lăsate cui, dacă nu fac copii ?! Țelurile lor sunt tot mai ”înalte” de atît. De la a munci ca să consume, până la a-și petrece mare parte din timp numărând pași, gigabiți, calorii, amperi și alte minuni detaliate ale lumii moderne, via aplicații care ne spun până și cum să îmbrățișăm conform schemei. Sunt întrebări la care nu am găsit încă răspuns. Iar dacă îl caut, se arată că suntem incapabili să găsim soluții la problemele pe care ni le punem singuri, grjile și obstacolele pe care ni le vîră societatea sub ochi, sau chiar noi înșine, din neglijență. Înțeleg că suntem din ce în ce mai proști, incapabili de soluționarea acestor obstacole!?
Însă omul sterilizat psihologic a evoluat : el dă vina și pe resursele limitate. Mai nou, și pe religie, dogmatic fiind. Nu face copii fiindcă nu avem destulă hrană pentru toți. E cruzime să aduci pui de om într-o asemenea lume ”lipsită parcă de Dumnezeu.” O teribilă înșelare de nivel înalt. Firește, n-a înțeles încă treaba cu puterea, și felul în care nu primi mai mult decît putem duce. Nu face copii din iubire. De sine, cît mai multă, și o incapacitate de a-și gestiona resursele. Proprii sau nu. Așa cum spuneam, el nici nu găsește soluții. Generic. Nu există soare, grâne, pământ de lucrat, grădină, el vede doar statul- această bunică autoritară înaintea căreia, orfan fiind, se predă cu totul. Și o face, azi, din ce în ce mai mult. Statul, autoritatea supremă din umbră. Captiv în percepția globalistă, el vede departe, în ceață. Blur. Și îngrădește însăși schimbarea la care lucrează în lume, prin refuzul categoric de a se înmulți. O falsă morală aprigă și plină de rebeliune îi acoperă frumusețea și naturalețea conștiinței, împletite cu noțiunea de OM. Revenind la el însuși, din nebuloasă, din lumea confuză globală ce i se arată pe un fals orizont, se vede neputincios și teribil de mic. Și totuși, cu o voce atît de…”mare”. Infatuat prin propriile gînduri, dictate subtil de știri și articole distopice, el se preface că gîndește cu propria minte, ajungând la aceleași concluzii precum toți.  Toți unici, toți egali, toți sterilizați încă de acum 20 de ani. Și ce vine după ei!? O lume stearpă, a neputinței ascunse după măști (de cyborgi, probabil) plini de grandomanie. Suferință și singurătate ascunse în spatele unui trai unanim acceptat, deosebit de …bun. O evoluție a omului, în chiar …lipsa lui!
Și restul, vă las să vă mai imaginați voi…
 

Păcăleala de sine nu miroase a bine

Să zic ceva de 1 aprilie, că n-am apucat. Poate ceva care să pară a glumă, dar nu e de fapt. Ceva serios, puțin spre deloc  ”răstălmăcibil”. Știați că… nu e păcăleală mai mare ca minciuna cu care ne amăgim pe noi înșine zilnic? încep dieta de luni, termin proiectul vineri, îmi sun într-o zi toți prietenii, de mâine mă port mai frumos, de mâine am să pun lacăt pe facebook și am să-mi transmut oamenii în realitate, la o cafea, sau o știți pe aia cu : de mâine nu mai fumez, sau alealalte cu… ”sunt prea prost să reușesc”, nu pot, mi-e greu să fac asta, ”dacă aș avea bani aș face nu știu ce” și toate celelalte pe care fiecare și le știe… Unde apare ceva proactiv, acolo e și țopăitul de negativitate, auzit de cele mai multe ori fie din gurile proprii, fie din gura acelui individ care întotdeauna vrea să facă pe înțeleptul. Auzind unii că tăcerea e de aur, deschid gura doar ca să îndese opreliști înaintea pornirilor de acțiune ale celor mai activi dintre pământeni. Dar trecem peste, îi cunoaștem.

   Ne facem auto la orice, inclusiv la păcăleală. Selfie. Doza de narcisism este direct proporțională cu scopurile mărețe pe care ni le cere lumea. Soțietatea. Gura lumii slobodă și știți voi ce. Sărbătorim o zi în care ne ducem ifosele în zona de confort, și planurile mărețe în zona falsei înțelepciuni, prin care găsind bețe în roate, negativisme și eșecuri specificate înainte ca măcar să mișcăm un ac, oprim cu totul orice început bun. Se spune că 1 aprilie este ziua păcălelilor, eu zic că nu există nicio zi mai potrivită pentru a începe să fim mai serioși, asumați, drepți și decizi, fermi și statornici, autentici și porniți în a face tot ceea ce ne-am mințit, păcălit și amăgit, că vom face. Luna aprilie- luna sfîrșitului oricăror păcăleli.

De sine sau de ceilalți, în fine.

 

-publicat în Zile și Nopți,  5-18 aprilie 2019

Iubirea precum un cub Rubik

Este foarte greu să se petreacă iubirea, când ești o fire completă, sau aflată cel puțin pe drumul acesta al unei deplinatăți de sine, plin de urcușuri și coborîșuri, suferințe dulci și victorii amare. Majoritatea relațiilor se petrec sub lumina stearpă a nevoii, a frustrării și a toxicității, a unei rîvne posesive la ”averea” interioară a celuilalt. Disperăm, în goana după supradoze de fericire, să-l aflăm pe celălalt, să-l deslușim, cu riscul de a ne păta identitatea. Devenim imorali cînd vine vorba să-l cunoaștem, dăm teste, folosim giumbușlucuri de tip parșiv, jucăm teatru și apoi spunem că celălalt nu se ridică la nivelul nostru. Păi cum să se ridice la nivelul cuiva care joacă un rol, și nici măcar nu-l joacă bine, că a greșit scena?!

   Există două motivații pentru care un cuplu aderă la ceea ce numește, uneori pe nemerit, sau exagerat ” Împreună”: o motivație este aceea că te posed pe tine pentru ca sunt neimplinit si am nevoie să mă completezi, să mă hrănești zilnic cu frumusețea, originalitatea sau farmecul, validarea și energia ta, iar cea de-a doua ar fi: ”merg cu tine pe drumul NOSTRU, pentru că întâmplător sau nu, împlinim, aspirăm si muncim spre aceleași nevoi sau năzuinte, iar asta nu poate fi decît ceva deosebit de frumos. Vă dați seama, ce mult curaj este să-ți afirmi intimul, înaintea unui străin până la urmă, și să nu te temi de respingere, care oricum de cele mai multe ori își are sălașul într-un colț neisprăvit al minții noastre… (…)


Mare ispravă, să zic așa, este să ai pe cineva alături, pe care sa-l poți ține de mână cu căldură si sinceritate, nestăpânit de preamîndrul ego, și privindu-l teribil în ochi, să-i poti spune ~te iubesc pentru ceea ce esti tu, și nu pentru ceea ce simt cînd sunt alături de tine.~ iar celălalt, in deplină luciditate, reciproc să afirme la fel.
Drumul comun într-o relație dacă nu întîlnește opreliști, nu merită -compromisul-, implicarea. De ce? nimic ce nu vine pe calea muncii, a sacrificiului (cu zero compromisuri) și a obstacolelor, nu este la final încununat de flori. Prin asta înțelegeți orice vi s-ar potrivi ca fiind minunat, echilibrat, ideal și demn de o dragoste adevărată, care să reziste în timp oricăror intemperii.

E un principiu care transcede chimia, care oricum poate fi produsă deja până și în laborator. Ceea ce îl face chintesențial, ca principiu, fiindcă în el cuprinde sublimul întregii făpturi umane.
______
lecturi suplimentare
foto: strofocarea

Autoimportanța ca diagnostic

Am trăit s-o văd și pe asta: psihologii pun la diagnostic ”sentimentul autoimportanței”. N-am văzut niciodată un om care să-l manifeste și să nu mi se pară relevant, firesc și Ok din mai multe puncte de vedere, dar stau și mă întreb, nu cumva profesia asta de psiholog a început să fie îmbrățișată frenetic de tot mai mulți oameni care au dat chix ei în viața lor așa că au început să-i observe în mod greșit pe alții!?
 
De ce? Am unoscut odată o persoană deosebită, cu abilități artistice și nu numai, la un raliu local. Omul conducea extraordinar de bine, era pilot de curse. Între noi, o domnșoară psiholog în devenire, fostă colegă, alături de care ascultam cu interes ce spunea tânărul, ce răspundea, la întreările puse de mine: De când faci asta, cum ai început, în ce context. Vreau să zic că ceea ce relatase era de-a dreptul surprinzător, frumos și spus cu o oarecare modestie, dar tot era deosebit. După ce tânărul plecase, tipa asta, psihOloaga își dă ochii peste cap și începe să-i facă portretul: ah, un narcisist, tulburat, posibil borderline și cu un grozav sentiment de autoimportanță. Mă scarpin ca găina intelectuală-n cap, și o întreb: păi cum ți-ai dat seama? Și zice, cu aceeași grimasă plictisită, că a auzit din ceea ce povestea băiatul. Rămân mută, nu stiu ce să mai zic, și înțeleg că, dincolo de toate ale noastre griji, neputințe, lupte și nuclee de personalitate tulburate, n-am cunoscut om mai fain care să -și spună istoria mai fain decât a zis-o omul ăsta. Smerit, blând, aproape că dorea să evite să mai povestească, pentru că și el se vedea în ipostaza surprinzătorului și nu dorea să șocheze. Pe când avea 12 ani, bunicul său, un individ bogat care trăia în Serbia zilelor noastre, îi făcuse cadou o mașinuță teleghidată. La cîțiva ani după, deși nu se mai văzuse, primise o invitație la cursuri de pilotaj,după care a început să participe la primele competiții. După primele locuri 1 național, apoi la sîrbi, bulgari, croați, începea să viseze cu ochii deschiși la mașina minunată pe care i-o făucse bunicul său, în urmă cu mulți ani. A început apoi să construiască pas cu pas mașina. Deosebit de costisitoare, cu piese construite din recomandările primite de la oamenii pe care îi întâlnea în competiții, căci până atunci conducea o mașină de ”împrumut” a companiei care îl sponsoriza. Pe foarte scurt, impresionant, povestit cu o modestie aparte, și cu o înfrînare de entuziasm pe care rar mi-e dat s-o văd…
… Aflându-mă acolo, alături de domnșoara psiholog, deja intrată în pâine, încerc să-mi dau seama ce mecanisme au determinat-o pe ea să afirme că omul acesta are sentimentul autoimportanței exagerat și de ce i-a pus așa repede pecetea aia dură a unui diagnostic obraznic ?  Discutînd apoi, în zilele ce urmau, aflu că de fapt ea avea un iubit cu aceleași preocupări: Cursele de mașini, mașinile în general, și în clipa în care s-a ciocnit de circumstanța asemănătoare, a izbit-o un sentiment de inferioritate, sau o nevoie de răzbunare, pentru că iubitul acela o părăsise pentru o altă tipă.
…