Educația dîrzeniei: condiționare vs.libertate.

Modelul de educație care evită condiționarea copilului nu are nicio șansă să ”fabrice” oameni dîrzi, demni și mai ales capabili de voință- această facultate aproape sufletească- dacă nu chiar sufletească, ce zace în fiecare din noi. De ce? Pentru că în condiționare, se presează voința și alte mecanisme fine de ghidare interioară care fac posibilă un soi de ”naștere interioară” a ceea ce numim voință-discernământ- puteri- elemente de anduranță.

 
Dacă privim puțin în civilizație, spre modelul danez, în care copilor li se spune încă devreme că sunt cei mai buni- TOȚI, iau aceeași notă- bună TOȚI, se îmbracă la fel- toți, fac aceleași activități- toți- vom vedea NU o presiune asupra mecanismelor, ci o stagnare, ținere a lor sub o înăbușire. E confortabil, am spune. O zonă de confort în care sunt ținuți, departe de a se putea descoperi pe sine. Cine sunt ei, ce pot, ce nu pot? Cum reacționează în fața dificultăților și mai ales cum trec cu bine peste primele competiții- ce le exersează timpuri senzația frustrării. Fiindcă numai în prezența frustrării, omul se poate depăși pe sine, și tot în prezența ei – omul poate să cadă. Dar de asemenea, din cădere- apare și ridicarea. Având acest mecanism de înăbușire, și de adâncire într-o mediocritate care arată deosebit de frumos, modelul danez se dovedește a fi util social: iată omul nou- obedient sistemului, uniformizat, ușor de condus în grupuri mici și mari, căci nu-i așa, el seamănă deja cu toți ceilalți. Este o oarecare psihologie de masă.
 
Separat, avem modelul românesc. Condiționat până la cer și-napoi, s-a dovedit a fi un model de succes, cu durerile și suferințele de rigoare, pe care fiecare le știe. Pulsiunile se educă și se strunesc din copilărie, prin ghidarea celor 7 ani de acasă și prin severitatea, ce-i drept, moștenită de la părinți, prin străbunii noștri. Condiționarea aici este la mama ei acasă: niciun copil nu primește jucăria preferată, și la el nu vine Moșul, dacă nu și-a făcut temele, dacă nu a luat notele cele bune, și dacă nu a fost cuminte. Competiția nu lipsește nici ea. Nu-i suficient că ți-ai făcut bine temele, trebuie să le facă mai bine ca vecinul sau colegul de bancă. Nu e suficient că odrasla a fost cuminte, trebuie să dețină și o listă bogată cu activități extracuriculare. 
Dintre aceste două modele,  remarc plictisul modelului danez. Drept e, cu activități generale diverse, și un soi de sclipire ce ar putea lua ochii ”profanului”, ai putea crede că ei sunt genialii mapamondului.  Ce ar putea să stimuleze libertinajul, neagasarea și lipsa frustrării, decât înăbușirea tuturor acelor mecanisme subtile- mai sus pomenite, care fac posibil ca în timp, să răsară în adolescent, în urma unei posibile crize identitare, sau criză de originalitate,  un soi de eu absolut, care tinde către propria împlinire!? Și mai ales către propriul drum- preferabil, nebătătorit prin marketing, de o grămadă – alții.  Constrângerea deci, rîvna și rezistența la frustrare, rămân avantajele celui pe viitor învățat. Și nu doar învățat, asemeni mașinăriei, ci înțelept, capabil de discernământ, nu neapărat de focus pe termen lung.
   O asemănare cu terapia Bowen aici este foarte utilă: pentru cei care au înțeles sau au testat deja mecanismul răspunsului anatomic firesc la diverși stimuli, comparația arată așa: cu cât presiunea neavuției este mai mare pe un copil cu potențial, cu atât el își va putea împlini potențialul. Și cu cât libertatea este mai mare, cu atât mai greu pentru acel copil să se descopere pe sine, să se cunoască, să se pună față în față cu dificultățile vieții, ale propriul său ”eu”.
  Pe de altă parte, latura socială excesiv stimulată predispune individul adult la obediență: față de legi, față de reguli, față de sistem, față de propiile limitări: supus permanent programului primit până la, să zicem 20 de ani, când lumea sa debordează de activități de tip ”Template” menite să-l modeleze pe toate planurile. Înăbușindu-i-se voința, ajunge un tip poate mai fericit decât un român autentic care datorită greutăților și suferințelor, a atins într-un final ”o oarecare lumină”, dar nu neapărat mai original. Fără stimuli necesari, care să-l șlefuiască, așa cum ”trecut prin foc și pară ”, pentru a fi aur, tânărul danez ar putea fi un prototip uman dorit de o mulțime de guverne și alte inginerii sociale.
  Problema reeducării este deci, de actualitate. Într-o lume plină până la refuz de workshop-uri de dezvoltare personală, și un coach la fiecare 4-5 oameni, modelul – ștanța – sau matricea (template) se aplică tuturor celor care aderă la ”culte sociale” cu titluri sugestive precum ”Fii stăpânul emoțiilor tale ” sau ”Controlează negativitatea”, promițând parcă toate OMUL NOU. Și aici e vorba de adulți.
  Modelul românesc de educare, așdar, îl consider din aceste privințe deosebit. Condiționarea nu doar că e cel mai potrivit în lucrul cu pulsiunile, dar este și cel mai periculos pentru cei care doresc cu orice preț controlul uman, controlul de mase, și mai ales programarea omului într-o direcție sau alta.  NU este suficient să educi pulsiunile și să le poți înăbuși, în timp, prin această condiționare , dar este foarte important să se lucreze cu fiecare, nu pentru a fi înăbușite, ci pentru a le transforma, precum alchimistul, în adevărate ”comori” de personalitate.
Pentru că nu  există pulsiuni negative, ci doar pulsiuni care nu au fost educate, strunite la comanda sfântă a voinței și discernământului omului. Aceasta este miza educației din vremurile noastre. De aceea, libertatea din educație care parcă pândește societatea românească, și mai ales libertinajul ideologic care pune stăpânire, are un singur scop: să creeze adulții obedienți de mâine, care trăind în abundență, cu talente mediocre de masă, și preocupări la fel de ”dictate” de alții de mai de sus, să susțină o lume ”minunată” nouă. O lume în care voința să-și piardă glasul, originalitatea să fie ținută în frâu, și inovația să se petreacă strict în acele medii – care nu cumva să stârnească mai departe, în vreunul, vreo emoție cât de mică, cu privire la socotelile nefaste ale acestei lumi…
Avem nevoie de oameni dîrzi, demni, și capabili de voință! Ei sunt copiii asupra cărora astăzi întreaga societate parcă își îndreaptă, mai mult sau mai puțin parșiv- atenția.

Publicat de

io`HA

o țărancă, vorba aia...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *