Egoismul ca mecanism de apărare: între răutate și conservare.

Egoismul omenesc este o trăsătură care provine din copilărie: când părinții privează copilul de afecțiune, de hrană, sau de alte trebuințe, psihicul trebuie să se descurce: așa că recurge la egoism, de fiecare dată când circumstanțele o cer, nevoia fiziologică- o cere, și fără să țină cont de ce e în jur, decide pentru sine și atât, ce urmează să facă.
Mai târziu, pe măsură ce apare conștiința, egoismul programat poate fi înlăturat, supus sau inhibat, prin alegere liberă: liberul arbitru de care tot pomenim adesea. Alegi între nevoia compulsivă din mintea ta, sau alegi să împarți cu cel din fața ta, orice ar însemna asta.

Egoismul nu vine singur la pachet, ci și cu alte vicii: unul dintre ele este lipsa de inițiativă, sau dimpotrivă, faptul că alegi pentru alții ceea ce consideri tu că e mai bun.
În tip ce egoismul și lipsa de inițiativă înseamnă o slăbiciune vizibilă , adică o tipologie pasivă, egoismul de celălalat tip este mai degrabă proactiv, și în funcție de tip, mai dur: întreaga forță a iubirii individului se concentrează în a-ți făuri propriile idei cu privire la ce e mai bun și ce nu, fie și pentru alții. El dăruiește ! Pasivul nu dăruiește, el ia, studiază și inhibă cu grație chiar și pornirile cele bune, căci încă din copilărie, egoismul , ca mecanism de apărare, atrage cu sine și alte defecte comportamentale: lacune de comportament social adecvat.
Dintre primul și al doilea, al doilea a făcut și face mult mai multe pentru oameni, pe când primul tip, încă șade latent considerând că lumea se învârte în jurul lui. Ceălalt, știe că EL reprezintă de prea multe ori LUMEA !
 

Publicat de

io`HA

o țărancă, vorba aia...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *