Fast-food sufletesc. Singurătatea și zidul personal al plîngerii

     Întâlnirile dintre bărbați și femei în ziua de azi rămân, și pentru mine, o formă de judecată aspră: cum te îmbraci, ce porți, ce ai zis corect și ce nu, cum ți-ai asortat ciorapii și cine a plătit consumația, dacă s-a sinchisit să cotrobăiască în geantă sau dacă a mulțumit….dacă a zis cutare , dacă a fost destul de feminină, dacă a fost destul de mascul… în orice caz aceste traduceri ale unui fals limbaj al iubirii- comerciale, de tip fast-food, ucid orice sclipire de naturalețe și firesc din fașă.
    Ne întâlnim cu alții spre a ne lăsa de cele mai multe ori osîndiți de ei. Și într-o întâlnire, la fel ca la un interviu, unul din doi devine mereu observatorul, analistul, cel care stă deoparte. Văzându-se apoi scos din miezul lucrurilor, simțind și el amăgirea răcelii pe care a pus-o drept ZID între el și persoana de alături, tânjește și el sau ea, la puțină viață.
  Suntem de multe ori proprii noștri călăi. Labili, ușor de zdruncinat după doar cîteva impresii. În frică, incapabili de dăruire, de generozitate și mai ales de recunoașterea puterii momentului în care întâlnirea dintre un tu și altul are loc. Se spune, și pe bună dreptate, că nicio întâlnire nu este întâmplătoare. Că fiecare ciocnire este de fapt, o vastă ciocnire a caracterelor, a universului fiecăruia, și intrând în rezonanță unii cu alții, întotdeauna se petrece ceva. Jung spunea că Întâlnirea dintre două personalităţi este asemănătoare contactului dintre două substanţe chimice: dacă există vreo reacţie, ambele se transformă.”  Însă pentru ca această reacție să existe, mai înainte de toate, e necesară prezența.  Să fii prezent înaintea celuilalt, să te descoși de bagaje și lupte, spre a savura, măcar puțin, semnificațiile adînci pe care fiecare om le poartă cu el.  Ne grăbim să tragem concluzii, fiindcă moda fast-food a setat nivelul în toate domeniile vieții. Nu a uitat nici de cel chintesențial.
 
   Dar obstacole vor fi și sunt azi tot mai multe. Infatuarea, această boală atât de la modă, care îl pune pe un înalt piedestal pe omul singur, făcându-l autosuficient, este și devine astfel blocajul cel dintâi, pe fondul cărora se derulează evenimentele. Clădim astfel o societate de oameni închiși, încleștați și mult prea încăpățânați în propria singurătate, care nu doar că își ling rănile cu trufie, dar au reușit să facă din această stare socială o modă: singurătatea, arătând într-un stil anapoda cioranian, că ”singurătatea nu te învață că ești singur- ci singurul”, clădindu-și turnul de fildeș, înalt, blindat și uns cu de toate, așa încât nimeni să nu poată pătrunde.
 
Oamenii singuri rămân astfel și cei mai intoleranți. Și mult mai greu de iubit de către ceilalți ! 🙂 Sunt un fel de next level al unora, provocare pentru alții, și de neatins pentru majoritatea dintre pământeni.
Iar cei capabili de iubire, se pierd în relații multiple, căutând adesea acul în carul cu fân. Înțeleg adulterul, relațiile multiple și alergarea din floare în floare: e singura șansă pentru cei puțini să învețe să mai creadă că iubesc … fugind o întreagă viață de muncă, de sacrificiu dulce, de osteneala, de a împărți frumosul și urîtul deopotrivă, cu cel iubit.
Dacă dragostea înseamnă să placi pe cineva pentru calitățile, frumusețea și perfecțiunea lui, atunci ea nu merită trăită.  Pasiunea și toate celelalte le poți găsi ușor pe toate gardurile…
 
Cred totuși, și slavă Domnului că am ajuns să pot zice asta, că dragostea înseamnă să poți să vezi perfecțiune acolo unde sunt defecte,
să poți întrezări surîsul dincolo de grimasa unei zile mai proaste,
să poți să mângâi rănile, deși acele răni ajung să te lovească și pe tine din când în când,
să poți să dojenești, chiar dacă rămâi tu cel nedojenit,
să poți să te transpui în locul celuialt,
și mai ales să îngădui omului să fie el însuși.
În iubire există copilărie, în copilărie există iubire,
în firesc și natural, în calea apei curgătoare, în foșnetul firesc al frunzelor,
în foșnetul firesc al omului, atunci când nicio tulburare a sa sau a altuia nu-l atinge,
și în ciuda atingerii, el poate rămâne nealterat, el însuși, jovial și bun deopotrivă,
curățând cu blândețe, lumină,
tot ceea ce îi iese în cale.
… Și deși clișeele sunt întoarse pe dos, valorile răsturnate, ajungem să apreciem mai mult poeții, regăsind la ei trăiri ideale pe care le-am fi vrut și noi, astfel ne surprindem cu zilele adormiți de o carte, închiși în case…
dar uităm să aplicăm chintesențialul, atunci când viața ne mai întâinde o mână: o întâlnire, un zgomot social mirific, într-o dimineață, cu cineva la cafea.
 Și în goana noastră după A CUNOAȘTE- repede, iute și complet- un om, luăm din el acele scheme sociale, interpretându-le după bunul plac, făcând o întreagă ciorbă din tot ce vedem. Ba că a stat nu-stiu cum- pe scaun, și asta spune, psihologic, ceva despre el, fie că a uitat să mulțumească la final, sau te miri ce alte așteptări ale manierelor agreate, mai mult sau mai puțin de flatare sau bun-simț. În fine. Ne trezim astfel dominați de setea de judecată, de superioritatea de a fi în avantaj față de celălalt: eu sunt cumva, celălalt nu este ca mine, prin urmare nu merită să-mi pierd timpul cu el. Sau cutare nu îmi seamănă, nu ne mai putem întâlni. Sau una și mai de actualitate: nu simt nicio chimie, uitând pe capete de fapt ce este chimia, și cât de ușor se poate produce ea, la simpla apropiere a trupurilor- în orice caz. 
   Cultivăm astfel grandorea singurătății, această trufie a autosuficienței. Ne e rușine parcă să fim buni, călduroși, omenoși, de parcă acel foc al bunăvoinței izvorâtă din interior ne doare. Devine astfel o provocare : întâlnirile între femei și bărbați sfîrșesc mai repede decât au început, fie , mai rău, se distruge inclusiv prietenia…
    Pe acest fond emoțional brutal al relațiilor aflate în fază incipiente, societatea ar trebui să se îngrijoreze pe motivul că nu se mai încheie căsătorii, și  evident, nu se mai fac copii.
 Mergem mai departe, lepădându-ne iute de sentimentul de frustrare, și me mințim apoi după fiecare fals eșec pe care ni-l creăm singuri, fără să înțelegem că diferențele dintre oameni sunt ocazii de iubire adevărată, nu de maimuțăreală). Ne mințim din nou, că suntem unici, speciali, că avem ceva ce nimeni nu mai are, că suntem singuri pentru că toți ceilalți au fost proști, incompetenți și nevrednici de relația cu măria noastră, așa că ne refugiem din nou după un fel de zid al plângerii, (autoplîngere) la care ocazional mai bate cineva, cu speranță și îndrăzneală, dar apoi iarăși o luăm de la capăt. Vă sună cunoscut?
Toate acestea în timp ce ignorăm psihologia personalității noastre, atât de necesară : răbdarea, munca la sine, compromisul pașnic cel bun și sacrificiul, căutarea înțelegerii și a blândeții în relație cu celălalt, fără a te debarasa de sfînta interacțiune și comuniune. Orice altă cale devine astfel o ruinare de sine, o amăgire selenară, o și mai mare închidere, izolare, spre nefericirea tot mai adîncă, a cărei carcase poartă numele de infatuare. O comoditate lunatică, un soi de iad dulce din care nu ni se mai întâmplă nimic. Nu poți evolua în viață aflându-te mereu singur!

Dacă vrei să ajungi repede, mergi singur,

Dacă vrei să ajungi departe, mergeți împreună!

și nicio întâlnire nu este pur întâmplătoare.
Dar un singur lucru cert rămâne:
Când iubim, întotdeauna ne străduim să devenim mai buni. Când ne străduim să devenim mai buni decât suntem, totul în jurul nostru devine mai bun.
-Paulo Coelho-
Când te dăruiești, primești mai mult decât dai. Căci nu erai nimic și începi să te împlinești. -Antoine de Saint-Exupery
Uneori te prinzi, alteori pierzi.
 O zi frumoasă  îți doresc, și mai ales cu multă trezvie!   🙂 
Share this...

About the author

o țărancă, vorba aia...

Comentariul tău