Jazz, om și mulțime

Era pe la începutul anului 2012,când am început să bat ritmurile de jazz, și să-mi și placă. Pianistă fiind, îmi era foarte ușor să înțeleg, nu neapărat să am și răbdare. Dar când l-am auzit pe Avishai Cohen pentru prima dată, și nu doar superficial, ci și având starea potrivită, reușind să trec de primele 15 minute cele mai dificile, m-am îndrăgostit pe loc pentru a 2-a oară.


Am rămas încă de atunci o fană tăcută a acestui gen, fără să-mi schimb însă vestimentația, cafeneaua, revista, prietenii, orașul. În diverse anturaje unde figuram, era și încă mai este un act de deosebită adaptare să înșiri genurile muzicale și artiștii preferați, ca și cum întreaga viață trebuie să graviteze în jurul lor. Simbolurile muzicii pe care o ascultai se doreau purtate la vedere, și fiecare era dator să le arate. Iar eu nu mă puteam limita la un singur gen.
Dar atunci relațiile sociale se înfăptuiau încă pe gusturi și estetici muzicale, mai mult decât pe orice altceva.  Chiar și așa, era bine. Astăzi ele se întemeiază pe apartenență politică. Tot un fel de muzică, dar cu ceva mai multă încărcătură nefastă la care participă chiar și afoni.

avisha
avishai Cohen- basist

Muzica adevărată, nucleul ei, zace în fiecare om, altfel, riscă să devină doar un cult pentru mase. Și e neplăcut, să-ți tot schimbi gusturile muzicale în funcție de cum bate vântul.  Am rămas însă la fel de apropiată de un jazz pe care în anii trecuți, îl învățam, alături de o soprană din oraș, în clubul de Jazz Pod16, demolat în urmă cu cîțiva ani: cu note de ragtime, swing, bossanova. Richard Oschanitzky se numea nu doar facultatea la care repetam, pe pianul electric costisitor, pus la dispoziție cu grele și insistente cereri, dovezi, și alte conduite, ci și compozitorul nostru român, despre care aveam să aflu tot atunci. Activitatea sa ca orchestrator, interpret și compozitor a lăsat lumii cîteva capodopere, care desigur, nu adună milioane de like-uri la nivel mondial, via youtube și alții, dar reprezintă o reușită internațională deosebită în fuziunea jazz-simfonic.

Nu trebuie să facem nici o diferență între muzica clasică, muzica ușoară, muzica populară sau jazz. Orice muzică poate fi bună, sau proastă – și atât.” (Richard Oschanitzky)

Așa a rămas pentru mine și jazzul de atunci: bun. Dar nu ca interpret, ci ca simplu ascultător. Dar nu prea simplu, fiindcă pulsul ritmului încă fierbea la vremea respectivă, și tot ce îmi ieșeau erau niște vagi arpegii pe care le redam. După cîteva ore de studiu, era din ce în ce mai greu să mențin starea. Simțeam ritmul, dar nu mai puteam să-l expun. Un fel de jazz eram și eu, dar numai pe jumătate. Sau așa ceva. Ești (și) ceea ce asculți. Sau ce poți să cânți. În orice caz, o combinație între.
Însă tocmai asta face din jazz ceva atât de special: cel puțin pentru mine, care i-am prins pe atunci trăsăturile, dar și provocările: interpretul de jazz trebuie să fie într-un permanent flux de viață: alert, fără pauze, hiperactiv, dornic să ofere tot, debordând de vitalitate, surîs și o naivă bucurie: influența gospel.
index
Au rămas din vremurile acelea povestite câteva articole de presă despre recitaluri și acompaniamente, amintirea unor colaborări de moment reușite, alături de cîțiva artiști locali: două grupuri vocale, proaspăt ieșite din rândurile artiștilor Operei Naționale. Voci deosebite cu atitudine, ce cântau și încă o mai fac, autentic, alături de alți muzicieni talentați  ai orașului pe care îi admiram încă de-atunci.
Muzica e menită să fie meditație, și dacă ea nu este, înseamnă că nu e potrivit ritmul. Formele meditației sunt multiple, nimeni n-ar trebui să-și imagineze o stare de relaxare completă. Meditație e și voioșia, dacă mă întrebați pe mine. Iar genul acesta de muzică pentru foarte mulți dintre oameni nu are un ritm anume. Și pe bună dreptate, fiindcă jazz-ul reprezintă chiar ritmul, sau fondul pe care de desfășoară muzica. Sau și mai multe ritmuri. Cu atât mai complicat!
Dar iată farmecul jazz-ului: deși el poate cuceri chiar și pe cineva care este complet aritmic , având complexitatea lui, totodată, când cucerește autentic pe cineva, o face fără să lase loc de îndoială. Am întrebat mai mulți oameni de ce nu le place jazz-ul, și au spus că nu îl înțeleg. Când le ceream unor cunoștințe să bată ritmul, se blocau. Cert e că era dificil, pentru cei mai puțin antrenați sau deloc, să prindă repede complexitatea *pentru ei chiar haosul care descrie rudimentar jazzul bun.
7 ani mai tîrziu, ascult același jazz, dar cu ceva mai multă luciditate ca atunci. Și multă încredere. Am păstrat aceeași listă de interpreți de la care rar mă abat: Miles Davis, Stan Getz&A.Gilberto, Sarah Vaughan, G.Gershwin, Dhaffer Youssef, și alții, trecând subtil prin subgenuri.  Modernitatea a dat lumii cunoaștere, și odată cu ea, și discernământul de a selecta muzica bună și de a o conserva. Firește, nu tot ce se produce, poate fi numit astăzi muzică, în special în acest gen deosebit de permisiv, oarecum, ce prin tehnica improvizației, a permis să pătrundă în spațiul public o mulțime de trupe mai mult sau mai puțin anoste, a căror singur mesaj muzical este cel făcut în campanii de comunicare. O formă de sunet experimental fără rădăcină. Care rădăcină? Păi fix cea de mai sus, de care spuneam: energia, vivacitatea, chiar dacă ea s-a păstrat în timp, subtilă.

Liv-Warfield-4
Liv Warfield & NPG Hornz

Poate că jazzul e muzica adevărată a Omului modern: înrădăcinat, consumat de prezent, abia visând la un viitor ilustru: el trăiește aici și acum, stoarce tot ce poate, nu-i loc de viitor. Fiindcă jazz e muzica prezentului, mai ales atunci când e improvizată. Note care vin natural. Nu-i loc de scheme și planuri. Muzica, direct de la sursă, nu din partitură.

Omul modern e multitasking și improvizează. El trăiește în prezent, uneori pe fugă, vivace, apoi s-ar putea ca brusc, să se potolească. Așa, ca jazz-ul.

Sună ciudat, dar se poate spune că muzica preferată a omului alb, grăbit, bine îmbrăcat, cu un simț esetic aparte, își are rădăcina în muzica celor de culoare. O frumoasă lecție de antropologie.
Greu de definit,  jazzul este melanjul dintre muzica sufletului, și foarte puțin a minții, așa cum a fost catalogată ocazional muzica clasică.
Însă jazz-ul a rămas oarecum al omului în general, al pământenilor care rămân constanți, în tot haosul lor. Un tribal nobil, încărcat cu emoție, de bucurie, de disperare, de toate, cu o rădăcină concretă, imposibil de dat încă la o parte. Ca și în flosofie, jazzul, dacă îl înțelegi, nu neapărat dacă-ți place, e o complexitate muzicală rezolvată.
Cam așa cum sună și Franz Liszt, Dvorak, Rachmaninov, pentru cei nefamiliarizați azi cu muzica clasică.
Însă tocmai asta face din jazz ceva atât de special: cel puțin pentru mine, care i-am prins pe atunci trăsăturile, dar și provocările: interpretul de jazz trebuie să fie într-un permanent flux de viață: alert, fără pauze, hiperactiv, dornic să ofere tot, debordând de vitalitate, surîs și o naivă bucurie: gospel. O muzică ce poate continua la nesfîrșit.
Este mijlocul anului 2018. Sunt încă mulți oameni care au același playlist de atunci, din 2012 încoace, cu mici diferențe nesemnificative. Că ai pornit de la Duke Ellington și te-ai oprit la Open Source Trio, sau invers: ți-a plăcut mai întâi Sebastian Spanache și ai răsfoit istoria înapoi, descoperindu-l pe Count Basie, Marcus Miller revenind apoi la  Liv Warfield, nu contează.
Precum visul unui bucătar este să-și vadă ingredientele preferate într-o rețetă unică, echilibrată și gustoasă, așa e și jazz-ul: muzica preferată a mai multor oameni, pusă în același ritm, sau mai multe, pe rând și alternativ: dacă îi smulgi baza, îi pierzi esența și devine o lascivitate plictisitoare, dramatică. Dar până atunci, el rămâne pentru mulți, o combinație armonioasă și frumoasă FOC de note muzicale ce variază, în funcție de perioada istorică. Și firește, vibrează exclusiv în funcție de om. Fiindcă nu există muzică să nu se lipească de o muzică asemănătoare, mai mică, aflată în interiorul nostru.
Pe latura ceva mai întunecată a genului, regăsim opusul:  omul alb care a luat bucuria negrilor și a transformat-o în propria suferință: și nu doar în jazzul modern care experimentează, ci în general în toate hiturile moderne care ne cântă despre cine suntem, și ce vom ajunge să fim.

Un fel de jazz suntem cu toții.

Doar că tot nu ascultăm. Și când o facem, În ultima vreme devine o formă deocheată pusă pe fond sinistru, care așează emoții, la o vibrații distanță. Sau bocetul unui trompetist care urmează să-și taie venele. Post-jazz.  Post-adevăr.
Și chiar post-muzică.

Muzica adevărată nu strânge milioane de fani în câteva ore de la lansare, ci strânge milioane de ascultări la zeci de ani distanță de la dispariția compozitorului.

Publicat de

io`HA

o țărancă, vorba aia...