Partidul Republican american este autoritar- spune un studiu suedez. Tradus: adică un studiu făcut de o mînă de smiorcăiți tipologii snowflake. Partidul Conservator din Regatul Unit s-a îndreptat și el înspre sensul iliberal al spectrului politic în ultimii ani, însă în niciun caz la nivelul extrem în care s-au dus republicanii americani.
Consumați cereale integrale fără zahăr la micul dejun. Conțin magneziu, seleniu, fier și sunt bogate în fibre, ceea ce le face excelente pentru tonus, vitalitate, nivel de energie, reglarea tranzitului și o digestie optimă; reglează insulina și sunt sățioase.
Dar tot coadă e dimineață la mici și cârnați la micul dejun, iar croissantele continuă să obosească trupurile a sute de mii de români, zilnic, pentru că sunt accesibile, ieftine și umplute cu creme dulci.
Oamenii de știință spun… Consumați minim 2 litri de apă de calitate pe zi. Și mai serviți un ceai de plante din când în când măcar. Apa hidratează organismul, susține digestia, deci curățarea, iar ceaiul din plante este o adevărată cură de vitamine și minerale, un elixir pentru minte și corp.
Dar tot flaconul de coca-cola este la rang de virtute în casele oamenilor, pe mese de sărbători, în corporații. Cafeaua și Cola, ambalate în cele mai năstrușnice moduri, nu cumva să te prinzi că acolo ar fi ceva nesănătos pentru corpul tău. Consumul crescut de cofeină stimulează halucinațiile auditive, atacă ficatul, tulbură mintea, predispune la iraționalitate, dependență, sevraj.
Oamenii de știință spun:
Pentru a evita depresia și pentru a vă păstra un tonus psihic bun, consumați alimente bogate în triptofan și serotonină: brânzeturi, carne de pește, suplimente omega, ouă, cereale integrale fără zahăr, nuci, carne de curcan, cât mai neprocesat, natural.
Dar lumea ce face? Se liniștește cu somnifere luate pe sub mână și își înnoadă sufletul în relații toxice, crezând că scapă; apoi dă iama la raionul de dulciuri, unde fac stocul de și mai mult zahăr și carbohidrați, care le va afecta mai tare psihicul, vitalitatea și mintea. Deciziile bune se spune că se iau pe stomacul gol. Tot știința o poate confirma și pe asta.
Oamenii de știință avertizează că social-media și lumea virtuală pot pune în pericol civilizația umană. Dar oamenii tot pe facebook își revarsă sufletul, capabili să se înjunghie stomacal unii pe alții pentru o simplă idee.Nici aia nu era proprie, a lor.
Oamenii de știință zic: zahărul este noul drog, declanșează probleme de sănătate, tulbură funcționarea minții, cauzează dereglări, boli, favorizează apariția acidozei, terenul fertil pentru multe tipuri de cancer, mărește leucocitele și cauzează apariția în timp a inflamațiilor în corp. Zahăr înseamnă sucroza, lactoza şi fructoza.
Dar oamenii tot la suta de grame de zahăr pe zi rămân, iar în pandemie au avut grijă să fie printre primele lucruri cumpărate cu baxul. Zahăr în ketchup, zahăr în biscuiți, zahăr în pâine, zahăr în cafea de mai multe ori pe zi. Zahăr la micul dejun, zahăr la desert, zahăr în cola, zahăr în sosuri și semipreparate, în cornuri, în băuturi, zahăr peste tot.
Opera ”Homo Deus” a lui Yuval Noah Harari reprezintă o opera interesantă și bogată din punctul de vedere al organizatorului spațiu-timp, precum și un bun factual filosofico-istoric asupra evolutiei si parcursului umanității.
Ca și conceptualizare, se pornește, sublim de altfel, de la principiul evoluționism versus mit și credință, însă pe măsură ce bulgărele de zăpadă prinde contur tot mai mult datorită acumulării maiestuase de fundamente sociologice bine subliniate cronologic, se inițiază o avalanșă tremendă de idei și supoziții asupra unui viitor chiar tenebros de sumbru asupra pasului omenirii. Ideea că, pe treptele istoriei, fiecare societate și-a format cursul, inclinul si declinul, a fost uzitata de catre mai multi autori sau critici, insa Harari a reușit să devieze balanța înclin-declin către un evoluționism asimpatic, înspre eradicarea simțurilor umanității. S-a pus problema că mortalitatea oamenilor a stat în calea fericirii acestora, asimbioză care a împins oarecum normele viețuirii către un extrem dur și uneori lipsit de triologia timp-loc-trăire, fapt ce a dus la dereglari în masă de ordin afectiv.
Dreptul la fericire a impus anumite fundamente care au depășit, de cele mai multe ori, valorile și stabilimentele ce se doreau afirmate sau protejate, ducând în cele din urmă la anumite trăiri impuse într-o formă de dictatorism “liberal”. Mai mult, dreptul la viață și evoluție aduc cu sine și anumite capcane care constituie adevărate insule de dezumanizare. Dacă adaptarea la tehnologie și implementarea noilor invenții îi fac pe oameni să fie tot mai aproape de condiția meta a ‘’zeilor’’, acestea totuși vin cu anumite costuri, iar de cele mai multe ori aceste costuri pot fi destul de mari pentru existența umană. E adevărat că, în sine, nici o descoperiere nu a venit fără anumite sacrificii, însă se pune totuți problema dacă acest sacrificiu este echitabil, avantajos și neînrobitor, fiindcă dacă aceste condiții sunt încălcate, se prea poate ca ceea ce ajungem să avem, să coste mai mult decât umanitatea insăși.
De la “introducerea în schema” a internetului până la înflorirea “existenței” numită Internet of Things, s-au succedat etape peste etape care au înstrăinat încet omul de internul acestuia și l-au desensibilizat într-atât încât se poate considera că și el face parte din acest stabiliment artificial și nu că este “dirijorul” acestuia. Este posibil, după unele predicții, ca până în anul 2100, omul să își prelungească atât de mult existența încât să devină nemuritor tocmai datorită diverselor aplicații si tehnologii la care se străduiește atât de mult în prezent, însă costul acestei nemuriri încă nu se poate spune, ci doar se estimează că-l va costa însăși firea și natura umană. Fiindcă de cele mai multe ori este necesar să trasăm harta drumului pe care-l parcurgem pentru a ne înțelege locația într-un anumit moment dat, la fel este necesar să cunoaștem istoria umanității, cu toate suișurile și coborâșurile sale, fiindcă unele acte au tendința de a se repeta. Nu întâmplător se vorbește atât de mult în ultima perioadă despre conceptul de ciclicitate. Insă deși avem tendința de a nu repeta greșelile trecutului, se pare că acestea transcend spiritului omului de a se proteja iar legile de conservare ale fizicii se impun în ordinea naturală.
De-a lungul existenței sale, omul și-a impus voința și stilul de viață asupra tuturor celorlalte viețuitoare, ajungând să domine pe scara existenței, prin orice fel de mijloace, iar în ziua de azi ceea ce nu-i este sub control este doar datorită faptului că a preferat să studieze ecosistemul și în conditiile de libertate sau stărilor opuse condițiilor domestice, de aceea este considerat cel mai sever mamifer sau cel mai aprig prădător. Diferite religii, din toate colțurile lumii, au încercat să justifice existența atât de activă și atât de efervescentă a omului, însă condiția acestuia de a se diferenția de toate celelalte forme de existență încă rămâne un mister neelucidat. Numeroase studii au subliniat ipoteza conform căreia omul nu este singura ființă inteligentă de pe Terra, iar această forma de exprimare și ‘’balanțare’’ este prezentă și la multe specii de animale, dar omul se pare că este cel care se folosește cel mai mult de inteligența emoțională în atingerea scopurilor sale, iar acest fapt îi conferă un avantaj față de toate celelalte specii.
Revoluțiile la care a luat parte umanitatea sunt, într-o mare măsură, mijloace de exprimare a tendinței la un anumit moment dat, prin care se impune o schimbare organizatorică sau de orice altă natură, menită să echilibreze, dacă se poate, balanța existenței și a stilului de viață. Numeroase revoluții, însă au fost reluate, sub diverse forme, altele copiate, clonate, iar altele deturnate fiindcă orice proces poate fi modulat în momentele sale cruciale de existență. Omul, fiind atât prin definiție cât și prin natură o ființă socială, a încercat din cele mai vechi timpuri să-și creeze rețele prin care să se poată exprima. “Jocul” social al acestuia a dezvoltat și a surpat regate și imperii, având impact și asupra dezvoltării strategice a omenirii, iar apoi s-a ajuns la crearea rețelelor internet după modelul rețelelor neuronale. Internet of Things a ajuns să înglobeze tot mai multe aspecte, care de cele mai multe ori sunt lăsate la voia algoritmilor. În realitatea tridimensională în care își desfășoară activitatea, omul și-a creat un cult al personalității, dincolo de orice alte limite ale realului și expansibilului, în care deifică acte, acțiuni, personalități și spirite, iar acestea la rândul lor devin din ce în ce mai impozante. Multiplele răsturnări de situație din permanenta luptă pentru putere din cadrul colectivităților umane au antrenat oarecum spiritul acestora dar de asemenea cei slabi nu au reușit să facă față posesivității exacerbate a unora, posesivitate dusă la rang de artă în exprimare și mai ales în relațiile inter-umane. Tot acest freamăt care s-a format datorită așa zisei “goane evoluționiste” s-a sedimentat ca o permanentă neliniște în care omul e lup pentru oameni, după vechea zicală latină: “homo homini lupus”.
Sistemele educaționale s-au bazat pe cercetarea, explorarea și propovăduirea drafturilor scrise și pe puterea oferită de lumea materială a organigramelor, ceea ce le-a conferit și mărit influența în cadrul aparatului de stat, astfel educația excelând ca o putere importantă precum și o forță de manipulare, iar tocmai datorită acestui fapt, în unele situații, educația a ajuns să fie ținută sub control. Interesul omului pentru liricism a făcut ca sistemele propuse de orânduire socială prin felurite moduri de angrenare a supranaturalului să funcționeze treptat și pentru o bună perioadă de timp în diferitele epoci ale creșterii umane implementând modele de morală super-umană, spiritualitatea continuând să se diferențieze de religie prin linii subtile iar jocurile de schimb ale puterii nu mai pot să acopere lipsurile din ce în ce mai acerbe, dezvoltând miresmele umanismului în contrast cu educația socială dobândită prin eșalonare treptată. Dacă perioada medievală a laicizat cunoașterea ca o sumă a logicii cu scriptura, revoluția științifică a modelat cunoașterea prin date empirice și modele matematice, umanismul a condus-o către experiența completată cu sensibilitate, ceea ce duce la paralelisme sociale incredibile. Ultima parte prezintă un declin apocaliptic al omului în goana sa după cunoaștere și înrobirea acestuia în mașinăria algoritmică AI, care fiind construită după modele umane, tinde să preia controlul și să se proclame însăși suficientă. Trannshumanismului îi lipseste insăși conceptul de ” umanism” din esența interioară, iar imposibilitatea de a găsi un înlocuitor pentru om, viață și omenire, ne pune ca specie față în față cu acest neo-om, pierdut între algoritmi, hrană artificială, vid interior umplut de marile branduri și o amorțire interioară tulburătoare, ca semn de încetare a căutărilor sale absolute interioare. Ne apropiem de post-umanism.
În acest moment însă, și autorul s-a lăsat împrejmuit de o utopie aritmică solidară cu visul unei istorii tulburate de gravități neeșantionabile. Desigur că acel viitor poate să fie o premisă într-un viitor contencios al declinului omenirii, însă sofismul de care dă dovadă mă face totuși să rămân stoic la logica indusă de pleiada unei furtuni la malul unui jacuzzi.
E greu să rămâi cu aerele de majordom intelectual și tehnici de bune maniere învățate de la șefii de corporații, când ai în față un individ precum Donald Trump. E greu să nu te spargi în cioburi când întâlnești autenticul. Onest, complet viu, perfect imperfect, tranșant, miserupist și dintr-o bucată, e greu să-ți potolești ura interioară când vezi că un tip mai puțin citit ca mulți e Președintele Americii și cel mai râvnit dintre pămînteni, mai ales în această perioadă.
Îl doare-n cot de absolut oricine și nu dă doi bani pe părerea lumii. I-au făcut de toate să-l scoată din joc, pur și simplu a mers înainte neîndoit. În timp ce tinerii frumoși și liberi pasionați de dezvoltare personală citează din marile minți cu privire la atitudini corecte în viață, nu ezită să-i defăimeze pe cei care chiar aplică și chiar trăiesc toate acele măiestrii comportamentale. De aici li se trage și politic. Așa ajunge mai departe problema socială, de proveniență personală, emoțional.
Au spus că e cel mai faimos om din lume, a spus că NU, nici pe departe, Iisus Hristos este. Semidocții însă nu pot, ei au nevoie de complimente, se hrănesc parșiv cu adorația maselor. Trump nu dă doi bani. Și nu e vreun rasat intelectual. E populist prin absență, simpatizat pentru ce este, urît de asemenea pentru ce este, în mod complet autentic, fără like-uri cumpărate și marionete ocazionale care să îl aplaude. Pentru romantici, Trump este produsul societății, culturii și educației din care provine. Așa cum la noi, într-un mod ideal, acest produs ales prin vot ar fi trebuit să fie țăranul culturalizat, profund și patriot, sau cel puțin intelectualul smerit, puternic dar capabil să coboare-n mulțime.
Trump reprezintă orice altceva, mai puțin FRICĂ. Psihologia modernă se grăbește să scoată pe bandă rulantă „evoluați spiritual” și „oameni de succes” , capabili de materializarea tuturor dorințelor, deposedați însă de flerul transhumanței și de sabia autohtonă a culturilor strămoșești. Viața și trăirea autentică în standardele ființei reușesc însă de fiecare dată să spargă jocurile de putere și de caracter al tuturor celorlalți care înainte să iasă în public, se ung cu toate alifiile, își pun cel mai penibil zîmbet și memorează cele mai false cuvinte. Trump este cel mai bun, și nici măcar nu exersează prea mult asta. Citiți-i și cărțile, indiferent că a stat să le scrie chiar el sau nu, și veți descoperi un om care trăiește întâi iar apoi face totul la un alt nivel.
„Un pont bun pentru golf, încearcă să loveşti uşor şi bine şi prefă-te că nu contează. Apropo, e valabil şi în viaţă.” – Trump.
De partea cealaltă a baricadei, toată lumea se zbate, lovește greșit, țipă și atacă parșiv, latră în stradă și fac adevărate crize anti-patriotice de isterie. AColo unde există predispoziție la ofensă, orice pîrț merită adus public, pentru că el contează. Pentru Trump, multe din cele pe care le face nu contează. Nu pentru că nu sunt importante pentru oameni ci pentru că este caracterizat de o grozavă lipsă de atașament. Aluatul divin cel mai bun este omul care nu-și lipește sufletul de lume, chiar dacă are lumea la picioare. Gura păcătosului adevăr grăiește. Trump e genul de păcătos absolut, cu toate defectele, care spune lucrurilor pe nume, chiar și dacă nu le gîndește. Un progresist tînăr frumos și liber standard desface șampania corporatistă în fiecare vineri, sărbătorind acțiuni irelevante. Un ”trdiționalist”, înrădăcinat în ale sale își sfîrșește viața crezînd că nu a realizat nimic, a realizat de fapt totul.
„Doamne, nu mă lăsa niciodată să fiu mulțumit de mine însumi”- Lucian Blaga.
Două lumi diametral opuse se încăierează pe toate planurile vieții: trufia și industriile care politizează omul de tip nou și libertatea de a reproduce modelul conservator care să reflecte normalul în toate domeniile vieții. Începînd cu libertatea religioasă, cu sănătatea, dar mai cu seamă cu combaterea molimei socialiste care a invadat țările și mai ales patriile, într-un anume fel.
De aceea Trump rămâne un model în sine, chiar și pentru România. Ar trebui. Carcasele stilate, hipsterii și gogoașele corporatiste, progresiștii evoluați și habotnicii templelor tehnologice de stânga ar avea multe de învățat de la unul ca Trump: să trăiască, să fie ei înșiși, să fie liberi, să se ridice mai sus de nivelul sclaviei plăcute care li s-a propus, să învețe să trăiască știința pe care o citează frenetic online și să asimileze tratatele de dezvoltare personală cu care se laudă în facultăți. Asta înseamnă libertate.
Dar libertatea DOARE, e grea, te scuipă toți neisprăviții, rămâi singur uneori, te atacă, dar cel puțin ești LIBER. Puterea libertății e mai mare decît puterea sclavului captiv al plăcerii. Omul liber stă în picioare, celălalt, din interes, stă mereu gârbovit. Omul liber își permite luxul de a fi el însuși, acordat în realitate și sine, omul nou de tip progresist, dornic de revoluția firii, își ia ideile direct de la superiorii ierarhici și încetează treptat să mai fie el, trăgîndu-i pe toți apoi în barca spartă psihocomunistă, o barcă ce nu va îneca fizic oamenii, dar va cotropi pînă și ultima fărâmă de suflet omenesc viu din el.
Fapt divers. Adesea oamenii care nu au facultate sau nu prea au multă carte, sunt și cei care cer resurse bibliografice sau repere de la autoritate celebră într-o chestiune sau alta la postările unora pe feisbuc. Fenomenul este întîlnit adesea sub forma multelor comentarii de tipul ”Cine spune asta”, sau ”Ai vreo sursă credibilă”, atunci cînd emițătorul ideii sau cel care pune diagnosticul este necunoscut publicului larg sau nu a apărut la televizor. O altă formă de validare a unei idei este și numărul de like-uri. Cu cît mai mult, se crede, cu atît s-a înrădăcinat în convingerea populară virtuală, că există indicii măcar că acel om este cineva, prin urmare are dreptate. Autoritatea sau reprezentarea autorității ia forme subtile, de la an la an, deceniu după deceniu pare că ea se reconfigurează, adaptîndu-se regresului uman pe care-l trăim.
Revoluțiile la care a luat parte umanitatea sunt, într-o mare măsură, mijloace de exprimare a tendinței la un anumit moment dat, prin care se impune o schimbare organizatorică sau de orice altă natură, menită să echilibreze, dacă se poate, balanța existenței și a stilului de viață. Numeroase revoluții, însă au fost reluate, sub diverse forme, altele copiate, clonate, iar altele deturnate fiindcă orice proces poate fi modulat în momentele sale cruciale de existență.