Zice o italiancă pe feisbuc că românii miros urât și sunt murdari. A fost interogată și condamnată la câteva luni de închisoare.
Sunt de acord cu ea. Românii care pleacă la muncă în străinătate da, chiar miros urît și sunt murdari. Din mai multe motive:
Adesea ei nu au o casă, fiind obsedați să lucreze, unii dintre ei dormi în camioane și în apartamente înghesuiți cu mulți alții. E normal să pută și să nu îi înțeleagă pe ceilalți, că se spală, sau că se îmbracă mai bine.
De cînd iubirea de arginți a devenit o virtute, la români, nu mai poți să spui nimic, că le sare muștarul românilor plecați pe dincolo la muncă. Sau la agonisit. La făcut dragoste cu banii. Ei sunt veșnic într-o relație cu salarul și cu șeful, orice altceva tre să aștepte. Ani, zeci de ani. Ca într-un final, la bătrânețe, să ajungă acasă și să se trezească singuri. Rupți de copii, rupți de neveste și soți, sau divorțați și cu un partaj varză.
Nu, fraților, aia nu e muncă. Aia e sete de bani. Aia e disperare să agonisești, înseamnă să fii un om avar, să vezi doar occidentul ca posibilitate, și să fii atât de tembel încât să nu cauți ocazii în țara ta, în patria ta, așa cum e ea, chiar dacă ai în jurul tău exemple de succes.
Dar e ușor să sclăvești la un patron, să nu ai decât responsabilitatea trezirii devreme și cam atât. E ușor să-ți abandonezi familia, să stai 15 ani departe de copii, să nu-i vezi crescând, să nu-i vezi trecând prin etape. Ești un sponsor al familiei, uitat de toți, o voce într-un telefon o dată pe lună, și nici aia ca lumea, că mereu e munca pe primul loc.
Da, unii români sunt jegoși, fiindcă uită să trăiască. Dacă le spui că ți-ai cumpărat o draperie nouă, te întreabă la ce folosește.
Și le explici, feng-shuiu. Dar ei tot nu înțeleg, Pentru că în disperarea de avuție, de bani strânși, cu care ei nu fac niciodată nimic, unii , nu toți, au uitat să trăiască.
Cinstește-ți părinții, da, dar doar dacă îi ai. Când occidentul fură tați și mame, după ani în care nici nu i-ai cunoscut măcar, ce să cinstești? Memoria. Atât. Singura care rămâne neîntinată- memoria copilăriei, până la momentul în care totul s-a rupt.
Și s-or întoarce după ani acasă, vor vedea mizerabila casă pe care nu au îngrijit-o, își vor vedea uitarea în ochii copiilor, vor vedea absența ce a destrămat relații și o infailibilă singurătate, căci dacă nu uzi grădina, ea face buruieni.
Din când în când, ei se amăgesc cu o iluzie pe feisbuc: o fotografie, un like, o băgare ipocrită în seamă, asta dacă li se permite. Ce lume epuizabilă, ce lume fără suflet.
Nunți, botezuri, înmormântări de familie, alte nunți, și multe alte evenimente, le ratează cu grație. Din fotografii ei lipsesc. Trimit în schimb, un plic cu bani, așa încât să compenseze, crezând că toți ceilați sunt ”de vânzare”, la fel ca ei. Cred cumva, pe alocuri, că dacă trimit bani în schimbul prezenței, familia va fi fericită. Și da, va fi, câteva minute. Apoi, în timp, vor vedea rezultatul vânzării pe câțiva lei: un gol interior și o durere pe care nu o vor mai putea cumpăra. O boală interioară, o patologie de nerezolvat, nici la cel mai bun medic. Căci asemenea traume, doar Dumnezeu le rezolvă.
OMUL NU ESTE DE VÂNZARE. ABSENȚA FAMILIEI NU SE COMPENSEAZĂ CU BANI. SURÎSUL UNUI COPIL NU POATE FI STIMULAT CU BANCONTE. IUBIREA FAȚĂ DE PĂRINȚI NU SE CUMPĂRĂ.
Veșnica scuză, adesea imposibil de combătut, care pune parcă o pecete drăcească pe mintea fiecăruia, în așa fel încât nimeni nu mai îndrăznește să spună ceva este asta: ”muncesc, nu am concediu/nu pot să vin/e scump avionul.”. O trilogie spusă cu o comoditate ieșită din comun, cu o nonșalanță și o trufie ce îi face să pară pe toți ceilalți mici: noi nu muncim ca un catâr, vai săracul. Săracul om, ce mult muncește. Săracul om sărac…
Așa e cu românii plecați dincolo. Sunt niște ipocriți majoritatea, căci veșnic au o scuză: BANUL. O formă egoistă de existență, un paradox, căci în timp ce muncesc, ei nu au timp nici să se spele, să-și așterne o masă ca lumea, așa că nu o vor permite nici altora. Ei uită rostul micilor gesturi, pentru că ei înșiși se lipsesc cu imbecilitate de ele. O inconștiență obraznică ce a făurit în ani, o mulțime de familii dezbinate: copii care cresc departe de părinți, mame singure care contabilizează banii, sau soți care-și caută fericirea în brațele altei femei. Se spune că după roade îi vom cunoaște:
Care sunt roadele celor care au abandonat jocul numit FAMILIE, e evident: nefericire, tristețe, traume, abandon, și în final, uitarea. Căci diferența între un om mort și un om plecat din țară este că mortul rămâne veșnic în amintire, viu, pe când omul plecat de ani de zile din țară, care muncește chiar și în concediu, din obsesia față de muncă și bani, el este uitat, resemnat în mintea celor din jur.
O fantomă care din când în când trimite bani acasă, și dă telefon, să întrebe ce s-a întâmplat cu banii și cum au fost ei cheltuiți.
Nu mi-e deloc rușine de asemenea români. Mai rușine mi-e de lipsa rușinii lor.
Și nu mi-e rușine că sunt româncă, deși nu put. Dar sunt mândră că încă sunt liberă să spun că în autobuzele românești miroase, că oamenii nu se spală. Pentru că dincolo de greutățile vieții, care se rezumă la banalul frigider gol, pentru majoritatea, există lucruri mai importante de atât. Și știți bine că o pâine se câștigă foarte ușor la noi în țară.
Chiar și pâinea de a doua zi. Gorgonzola, mascarpone, somon, icre negre și fructe de mare la 3 zile- alea nu. Pentru alea cam trebuie să muncești. Așadar, ce e occidentul, pentru românii care, deși au proprietăți în țară și sunt cât de cât înstăriți, pleacă!?
E un joc al pierderii de sine, al trufiei, al infatuării muncii, prin care ei înșiși își justifică o nefastă existență. Faptul că un om alege să abandoneze familia are de-acum o scuză, învechită, și ideologică: munca, banii, ”s-avem ce pune pe masă”. Iar acasă, drept vă spun, la majoritatea am găsit mese și mobilier de lemn masiv, a căror valoare este mare, și o garderobă pe măsură. Ăștia sunt românii care aleg să plece, temporar. Și când zic temporar, mă refer la 10-15 ani, care devin o paranteză în viață: un timp mort, neexperimentat cu nimeni, o absență totală, ungol în mintea și în sufletul celorlalți membri ai familiei. O distrugere completă a noțiunii de familie, în numele banului, în numele obsesiei de munci- în numele unei boli, unei patologii: iubirea de arginți , la pachet cu obsesia de muncă.
Tot respectul pentru cei ce aleg să plece definitiv. Cumva, ei nu au pus o paranteză întunecată în sufletul familiilor lăsate cu bună știință acasă. Și-au asumat. S-au integrat, trăiesc viața, cumpără și draperii, și haine, nu devin egoiști. Știu să trăiască.
Celorlalți, care așteaptă de ani de zile să le crească salariul și să vadă grămada de bani cum se face grămadă triplă, în timp ce casa din țară face licheni, păianjeni și cuiburi sănătoase de albine, lor nu le datorez absolut nimic. Cunosc foarte multe familii de așa natură. Pe toți i-am văzut cu lanțuri de aur la gât, cu mașini , cu proprietăți, cu copii lăsați de izbeliște prin țară, în grija unei mătuși, sau a celuilalt părinte, și veșnic cei plecați adoptă aceiași scuză: S-avem o pâine. .. Dar v-ați prins, nu e vorba de o simplă pâine, cu modestie, ci o pâine de mii de euro, firește, pusă în vitrina tabloului fals de familie, așa încât nimeni să nu se atingă de ea vreodată.
În goana după avere, omul abandonează benevol însăși averea: familia, copiii, bucuriile vieții, evenimentele, tradițiile, nunțile, înmormântările, nașterile, copilăria nepoților, succesul profesional, cina în familie, duminicile…
Dacă pentru asta am discriminat românii care muncesc în străinătate, mă bucur.
Discriminare mai mare decât propria conștiință, vă asigur, nu este.
Și doar ea singură va da amendă fiecăruia , pentru faptele lui.
______
Nu munca, nu iubirea de arginți, nu obsesia față de a-ți câștiga traiul.
A-ți cîștiga traiul, în contextul acesta al muncii în exces și a avarismului, înseamnă a-l pierde. Și nu doar pe al tău, propriu, ci și pe al celor lăsați acasă, față de care, unii refuză cu infatuare multe soluții, și n-ar vrea nici în ruptul capului să renunțe la schimonoseala de a avea o vilă, în locul unei căsuțe. De a avea un lănțișor de aur mai mic, în locul unui lanț de haur mare. De a avea o mașină mai economică în locul mașinii mari nemțești. De a locui la un sat, în loc să stea la oraș. De a servi la micul dejun o pâine, nu o ciabatta cu praf de stele. De a consuma vin de Sîmburești, și nu vin de Porto. De a fi lângă copii, fizic, când e nevoie de ei, în loc de a fi lângă stăpânii occidentali. De a comunica față-n față, de a-și rezerva timp exclusiv cu familia, în concedii, în loc de a trimite fotografii și imagini statice nesemnificative , zilnic.
Familia tradițională românească, până la refacerea tuturor acestor structuri deformate psihologic, nu poate rămâne mister. Din pricini ca cele de mai sus, rămâne inevitabil un vis frumos, o aspirație, stimulată o viață întreagă de exemple dureroase cu AȘA NU. Precum boala sădește în om dorința de sănătate, așa și problema: arată în mod natural, intuitiv, ceea ce este normal, firesc și bun.
–
Iată un imbold sănătos.
___________________
1 Comment