Scene urbane (I)

    Tânărul cu căști pe ureche, acest splendid exemplar al mutismului selectiv, îl întâlnesc mai nou oriunde mă duc. Ultima dată ne intersectam la raionul de carne, la Auchan. Un tip obez, plin cu coșuri, haine ponosite și un grozav simț al infatuării atunci când se mai atingea din când în când de alți oameni. Cu căști fiind, probabil îi era greu să se mobilizeze. Gras fiind, își uita proporțiile și nu calcula bine unghiurile atunci când se strecura printre oameni. Sau alții se mai loveau de el, în fine. Mă privea îndelung în timp ce cotrobăiam pe la mezeluri. Când m-am apropiat, am auzit din căști un zgomot puternic, ce parcă venea în contradicție cu indolența lui, cu obezitatea lui delicată afișată precum cea a unui vierme care suge pământul:domol, încet, cu toată puterea. Pe tricou, avea scris cu mare ”Rezist”. Nici nu băgasem de seamă, până în clipa în care l-am reperat ca fiind o specie de interes, aparte: omul cu căști pe urechi, pe care l-am tot văzut în ultima vreme, de parcă ar fi un semnal de alarmă… Mă retrag din preajma lui, nu cumva, asemeni cercetătorului, să stric cercetarea și să interferez cu habitatul său. Cel observat nu trebuie să simtă vreo clipă că tu te uiți… Mă mut repede cu coșul în partea opusă și stau și aștept. Încă se uita la salamuri și în conștiinciozitatea lui, a apucat mai multe. Când s-a întors, brusc, cu o grămadă de pachete în mână, a izbit-o din greșeală pe o fetiță cu cotul, cu forța de urangutan proaspăt întors de la vânătoare. Și-a îndesat pe fugă tricoul puturos în pantaloni, a dat din cap de parcă tocmai îi începuse refrenul și s-a dus mai departe, venind agale spre mine. Fetița începu să plângă, nedumerită, iar mama, încercând să arunce cu vorbe după el, îl scapă. A întors spatele. Precum o târfă își dă pe spate părul după ”ce-l face pe fraier de bani, de iubire sau orice alte asemănătoare”, așa și zmeul cu tricoul Rezist s-a dus mai departe, afișând paloarea infatuatului față în față cu omenirea. Deranjată mai mult de faptul că namila nu-și ceruse măcar iertare, mama și-a văzut mai departe de treabă, și oftând, îi dojenește rana micuței. Mă aflu la mijloc între două tabere. Pășesc și mai aproape de individ să aud ce ascultă, dar duhoarea transpirației mă atacă, precum gustul de gumă orbit pentru cel neobișnuit cu gheața: mă pișcă, mă ustură și-mi vine s-o scuip de pe limbă. Omul e în lumea lui. A lovit din neglijență o fetiță, mai să-i spargă dinții, dar amorțit fiind, de vuietul lumii moderne care l-a învățat atât de dur cu individualismul, de s-a baricadat în propria lume morbidă, amorțit fiind nu și-a dat seama. Nu a vrut să-și dea seama. El e mare, ceilalți pe lângă trece, și așa sunt mici. Mai privesc încă o dată pe tricoul său, să mă asigur că am citit bine: scrie RESIST, în engleză. Ah, cumva nu imi era clar. E de-al nostru, român , tânăr frumos, și liber, sau… o versiune a cuceritorului de mall , americanul, gata să ridice statuie individualismului aplicat.!? Merg mai departe în drumul meu, grăbită să scap de un exemplar, nu cumva să ajung, ca alții, să detest  dincauza lui o întreagă lume, și mă mut la legume, zona de siguranță pentru oricine întâmpină dificultăți în a digera, rumega și mai ales a analiza până la capăt tablouri de viață urbană precum acesta: al tipologiilor umane care vorbesc. Și nu o fac deloc greu, pe ascuns, ci prin felul de a se îmbrăca, mirosi, merge pe stradă. Și mai ales, în felul de a -și cere scuze, atunci când, asemeni unui dragqueen, defilezi pe-o muzică proastă, considerându-i pe toți sclavii tăi.

Încă o dată , îi chem pe sfinți, să vină să-i iubească ei pe așa oameni! Sau măcar să închidem ochii, să reușim, atunci când ei sunt deja peste tot.

 
 

Publicat de

io`HA

o țărancă, vorba aia...