Păcăleala de sine nu miroase a bine

Să zic ceva de 1 aprilie, că n-am apucat. Poate ceva care să pară a glumă, dar nu e de fapt. Ceva serios, puțin spre deloc  ”răstălmăcibil”. Știați că… nu e păcăleală mai mare ca minciuna cu care ne amăgim pe noi înșine zilnic? încep dieta de luni, termin proiectul vineri, îmi sun într-o zi toți prietenii, de mâine mă port mai frumos, de mâine am să pun lacăt pe facebook și am să-mi transmut oamenii în realitate, la o cafea, sau o știți pe aia cu : de mâine nu mai fumez, sau alealalte cu… ”sunt prea prost să reușesc”, nu pot, mi-e greu să fac asta, ”dacă aș avea bani aș face nu știu ce” și toate celelalte pe care fiecare și le știe… Unde apare ceva proactiv, acolo e și țopăitul de negativitate, auzit de cele mai multe ori fie din gurile proprii, fie din gura acelui individ care întotdeauna vrea să facă pe înțeleptul. Auzind unii că tăcerea e de aur, deschid gura doar ca să îndese opreliști înaintea pornirilor de acțiune ale celor mai activi dintre pământeni. Dar trecem peste, îi cunoaștem.

   Ne facem auto la orice, inclusiv la păcăleală. Selfie. Doza de narcisism este direct proporțională cu scopurile mărețe pe care ni le cere lumea. Soțietatea. Gura lumii slobodă și știți voi ce. Sărbătorim o zi în care ne ducem ifosele în zona de confort, și planurile mărețe în zona falsei înțelepciuni, prin care găsind bețe în roate, negativisme și eșecuri specificate înainte ca măcar să mișcăm un ac, oprim cu totul orice început bun. Se spune că 1 aprilie este ziua păcălelilor, eu zic că nu există nicio zi mai potrivită pentru a începe să fim mai serioși, asumați, drepți și decizi, fermi și statornici, autentici și porniți în a face tot ceea ce ne-am mințit, păcălit și amăgit, că vom face. Luna aprilie- luna sfîrșitului oricăror păcăleli.

De sine sau de ceilalți, în fine.

 

-publicat în Zile și Nopți,  5-18 aprilie 2019

Iubirea precum un cub Rubik

Este foarte greu să se petreacă iubirea, când ești o fire completă, sau aflată cel puțin pe drumul acesta al unei deplinatăți de sine, plin de urcușuri și coborîșuri, suferințe dulci și victorii amare. Majoritatea relațiilor se petrec sub lumina stearpă a nevoii, a frustrării și a toxicității, a unei rîvne posesive la ”averea” interioară a celuilalt. Disperăm, în goana după supradoze de fericire, să-l aflăm pe celălalt, să-l deslușim, cu riscul de a ne păta identitatea. Devenim imorali cînd vine vorba să-l cunoaștem, dăm teste, folosim giumbușlucuri de tip parșiv, jucăm teatru și apoi spunem că celălalt nu se ridică la nivelul nostru. Păi cum să se ridice la nivelul cuiva care joacă un rol, și nici măcar nu-l joacă bine, că a greșit scena?!

   Există două motivații pentru care un cuplu aderă la ceea ce numește, uneori pe nemerit, sau exagerat ” Împreună”: o motivație este aceea că te posed pe tine pentru ca sunt neimplinit si am nevoie să mă completezi, să mă hrănești zilnic cu frumusețea, originalitatea sau farmecul, validarea și energia ta, iar cea de-a doua ar fi: ”merg cu tine pe drumul NOSTRU, pentru că întâmplător sau nu, împlinim, aspirăm si muncim spre aceleași nevoi sau năzuinte, iar asta nu poate fi decît ceva deosebit de frumos. Vă dați seama, ce mult curaj este să-ți afirmi intimul, înaintea unui străin până la urmă, și să nu te temi de respingere, care oricum de cele mai multe ori își are sălașul într-un colț neisprăvit al minții noastre… (…)


Mare ispravă, să zic așa, este să ai pe cineva alături, pe care sa-l poți ține de mână cu căldură si sinceritate, nestăpânit de preamîndrul ego, și privindu-l teribil în ochi, să-i poti spune ~te iubesc pentru ceea ce esti tu, și nu pentru ceea ce simt cînd sunt alături de tine.~ iar celălalt, in deplină luciditate, reciproc să afirme la fel.
Drumul comun într-o relație dacă nu întîlnește opreliști, nu merită -compromisul-, implicarea. De ce? nimic ce nu vine pe calea muncii, a sacrificiului (cu zero compromisuri) și a obstacolelor, nu este la final încununat de flori. Prin asta înțelegeți orice vi s-ar potrivi ca fiind minunat, echilibrat, ideal și demn de o dragoste adevărată, care să reziste în timp oricăror intemperii.

E un principiu care transcede chimia, care oricum poate fi produsă deja până și în laborator. Ceea ce îl face chintesențial, ca principiu, fiindcă în el cuprinde sublimul întregii făpturi umane.
______
lecturi suplimentare
foto: strofocarea

Cu viața la psihiatru

Ce poate fi mai util pentru tumultoasa noastră viață urbană, încărcată, aglomerată și stufoasă, adesea, pentru unii, plină până la refuz de întâmplări și evenimente, decât o carte super utilă care să spună pe scurt și practic, fără prea multă filosofie și complicăciune- cam tot ceea ce ai nevoie să știi despre reguli de viață !?  (poate alte două, trei?)

Așa că împărtășesc cu fiecare ceea ce învață marele terapeut Irvin Yalom în cartea lui, devenită besteller în domeniu : ”Darul Psihoterapiei”, un mix de tehnici și practici cu care terapeuții își ajută pacienții să treacă peste probleme, ghidat, pas cu pas. Una dintre cele mai importante și primele dictonuri sună așa: ”Asumă-ți responsabilitatea pentru viața ta”. Adică, dacă ți-ai pătat rochia sau cămașa preferată cu vin roșu sau cu cărbune, (cărbune de la grătar) nu poți să rezolvi problema atât timp cât crezi că vina aparține băuturii și ea deține controlul asupra situației: prezente sau viitoare. Pe scurt: tu însuți ai contribuit la propria nefericire, prin neatenție, sau orice altceva. Nimeni nu scapă vinul pe haină într-un crunt moment de luciditate și atenție, nu-i așa !?Și nu există om care să treacă prin situații nefericite și el să NU contribuie măcar puțin, cu atitudinea, acolo.

Un alt îndemn este cel al contemplării retrospective: când te năpădesc regretele, este mai benefic să te proiectezi în viitor: regretul a ceea ce s-a întâmplat este o stare de nefericire, ba chiar un simptom al depresiei, și nimic nu se poate construi pe acest sentiment. Singurul folos al regretului este să te facă să acționezi începând de azi așa cum ar fi trebuit s-o faci ieri. Și pentru că anturajul este o parte importantă a vieții noastre, este la fel de important precum hidratarea, să analizezi rolul pe care prietenii îl joacă în viața ta. Exercițiul propus pentru verificare se numește ”sistemul solar”, și prin reprezentare și desen, oricine poate să stabilească dacă într-adevăr oamenii sunt prieteni sau doar cunoștințe. Instrumentul terapeutic a fost folosit cu mult succes de psihologul Ruthellen Josselson: ea le cerea subiecților să se arate pe sine ca un punct în centrul paginii, iar pe oamenii din viața lor ca obiecte care gravitează în jurul lor. Cu cât distanța între puncte și centru (adică voi) e mai mare, cu atât relația e mai…rece.

Mai departe, vă invit să lecturați această carte minunată a rock-starului psihologiei, care oferă un kit existențial de nădejde pentru toți cei care nu au timp să citească zeci de cărți de dezvoltare personală, și își doresc ceva pragmatic, ușor de aplicat și de înțeles, deosebit de autentic, stors direct de la unul dintre marii experți în psihoterapie și doctor în psihiatrie, pe care îi are S.U.A. în acest moment. Și noi, acum, la o mică distanță de ideea de a da fuga la o librărie. Găsiți cartea lui în librăriile orașului, poate chiar la Librarium, că e în centru. Spor la citit!