Numai proastele (nu) fac copii.

   A devenit o rușine tot ceea ce este mai frumos și mai natural la o femeie: aceea de a fi mamă, bunică, educatoarea generației sale. Globaliștii, și nu numai, au decis prin tehnici și tactici, aceleași, să pună degetul pe ”jet” și să înăbușe orice tenativă a naturaleții firii. Așa că au ales maimuțoii veacului, să ne spună nouă, că numai proastele fac copii. Sau mă rog, femeile care nu au avut parte de educație. Fără să -și dea seama(oare?) a jignit prin asta chiar pe mamele colegilor săi ceva mai bătrâni și mai înțelepți, și nu numai. S-a jignit pe sine. Continuă să citești Numai proastele (nu) fac copii.

Iubirea precum un cub Rubik

Este foarte greu să se petreacă iubirea, când ești o fire completă, sau aflată cel puțin pe drumul acesta al unei deplinatăți de sine, plin de urcușuri și coborîșuri, suferințe dulci și victorii amare. Majoritatea relațiilor se petrec sub lumina stearpă a nevoii, a frustrării și a toxicității, a unei rîvne posesive la ”averea” interioară a celuilalt. Disperăm, în goana după supradoze de fericire, să-l aflăm pe celălalt, să-l deslușim, cu riscul de a ne păta identitatea. Devenim imorali cînd vine vorba să-l cunoaștem, dăm teste, folosim giumbușlucuri de tip parșiv, jucăm teatru și apoi spunem că celălalt nu se ridică la nivelul nostru. Păi cum să se ridice la nivelul cuiva care joacă un rol, și nici măcar nu-l joacă bine, că a greșit scena?!

   Există două motivații pentru care un cuplu aderă la ceea ce numește, uneori pe nemerit, sau exagerat ” Împreună”: o motivație este aceea că te posed pe tine pentru ca sunt neimplinit si am nevoie să mă completezi, să mă hrănești zilnic cu frumusețea, originalitatea sau farmecul, validarea și energia ta, iar cea de-a doua ar fi: ”merg cu tine pe drumul NOSTRU, pentru că întâmplător sau nu, împlinim, aspirăm si muncim spre aceleași nevoi sau năzuinte, iar asta nu poate fi decît ceva deosebit de frumos. Vă dați seama, ce mult curaj este să-ți afirmi intimul, înaintea unui străin până la urmă, și să nu te temi de respingere, care oricum de cele mai multe ori își are sălașul într-un colț neisprăvit al minții noastre… (…)


Mare ispravă, să zic așa, este să ai pe cineva alături, pe care sa-l poți ține de mână cu căldură si sinceritate, nestăpânit de preamîndrul ego, și privindu-l teribil în ochi, să-i poti spune ~te iubesc pentru ceea ce esti tu, și nu pentru ceea ce simt cînd sunt alături de tine.~ iar celălalt, in deplină luciditate, reciproc să afirme la fel.
Drumul comun într-o relație dacă nu întîlnește opreliști, nu merită -compromisul-, implicarea. De ce? nimic ce nu vine pe calea muncii, a sacrificiului (cu zero compromisuri) și a obstacolelor, nu este la final încununat de flori. Prin asta înțelegeți orice vi s-ar potrivi ca fiind minunat, echilibrat, ideal și demn de o dragoste adevărată, care să reziste în timp oricăror intemperii.

E un principiu care transcede chimia, care oricum poate fi produsă deja până și în laborator. Ceea ce îl face chintesențial, ca principiu, fiindcă în el cuprinde sublimul întregii făpturi umane.
______
lecturi suplimentare
foto: strofocarea