Mă tem să spun că nu cred în libertatea de exprimare…

Știți și voi, că libertatea de exprimare în vremurile astea este o blasfemie adusă gândirii celei curate, drepte și bune…
 
   Dar vă temeți să o spuneți.  Dacă libertatea de exprimare nu-mi permite să spun astăzi că nu sunt de acord cu libertatea de exprimare, înseamnă că libertatea de exprimare nu există. Și nu în general, în lege, ci în mine însămi- drept urmare, s-ar putea să fiu primul, psihologic, care să abuzeze de ea. Nu sunt un om liber dacă mi-e frică. Iar frica mai sabotează  și discernământul. Iată un cerc vicios al libertății de exprimare în care sunt prinși cei mulți. Ofensații. Știm noi cine. 

Continuă să citești Mă tem să spun că nu cred în libertatea de exprimare…

Odă discriminării individuale!

Iubesc discriminarea. Vă dați seama ce privilegiu, că astăzi suntem L I B E R I să alegem dacă să cumpărăm pui sau porc, alge marine sau iepure, rom sau român, alb sau negru, stânga sau dreapta. Felul în care am discriminat până acum ne-a adus prieteni de nădejde dar și oponenți delicioși, ne-a adus bucurii dar și supărări din care învățăm cu toții cîte ceva.

Iubesc discriminarea: este singura garanție a libertății de a fi, dar și a altora de a exista. Discriminarea este garanția libertății individuale, acolo unde libertatea socială este și pare tot mai mult a fi o iluzie… Dar libertatea individuală este și când mai mulți oameni se adună pentru aceleași valori laolaltă, și prin definiție, discriminează pe ceilalți, cu care nu împart aceleași valori. ȘI ASTA E FIRESC, să știți ! Noi social funcționăm exact după aceste discriminări de tot felul: de la cel mic, cel pistruiat, cel obez și cel cu strungă, până la cel care se ofensează repede și cel care e dîrz în toate ale sale.

Așadar, când merg la magazin, discriminez, în trafic discriminez…Așa cum și eu dacă intru într-un club în trening sunt discriminată. Sau dacă merg la Ferrari și vreau să cumpăr o mașină,voi fi discriminată și măsurată din cap până în picioare. Așa cum și elitele discriminează. Așa cum și companiile și marile magazine discriminează. E în natura omului să fie SELECTIV. DISCRIMINAREA E SELECTIVITATE.

Oamenii urîți sunt discriminați încă din cele mai vechi timpuri. OAmenii frumoși sunt discriminați din cele mai vechi timpuri. Apreciați, rîvniți, simpatizați. Ceilalți, urîții, lipsiți de armonie, sunt respinși. E în natura omului să fie atras de simetrie, fiindcă simetria e o perfecțiune anume, și acea perfecțiune ne aduce aminte de Dumnezeu. E în instinctul nostru să căutăm frumosul, grațiosul, grația și armonia, spiritul creator și toate cele asemănătoare, și NU să căutăm dizarmonia, urîtul, dizgrațiosul, dizgrația și dizarmonia, spiritul distrugător și toate celelalte asemenea. Grosso Modo.

Faptul că acum, oameni cu forme și priviri tot mai dubioase apar în show-uri de modă, în afișele marilor branduri globale și fac reclamă la produse care până mai ieri, erau prezentate de oameni ”frumoși” nu este o coincidență, ci un dictat al noului proletariat, dar asta este o altă discuție. Ei sunt tolerații din cele mai vechi timpuri până astăzi, care NU TOLEREAZĂ. Sună scandalos poate ce spun, dar dacă mergi să dai admitere la un colegiu militar, nu ai ce să cauți dacă nu îndeplinești niște condiții. E ca în viața socială, în grupuri și grupulețe.

Iubesc discriminarea și SELECTIVITATEA, ca garanții ale libertății de alegere personale. Nu-mi place cutare, nu vreau să discut cu X, nu am chef de Y. AM ACEASTĂ LIBERTATE Fundamentală- nu drept, atenție, libertate garantată de Cel-de-SUS.

Cine ești dumneata, să mi-o iei !?
___________________
”Ai dușmani? Foarte bine, înseamnă că ai luptat pentru ceva în viață, la un moment dat…” (Winston Churchill)

Freedom NU înseamnă LIBERTY .

 

Femeile și potențialul maxim atent dirijat

Campania Vodafone spune că Milioane de fete nu au șansa de a-și atinge potențialul maxim. Așa că și-au luat angajamentul să ajute 7 milioane de fete să se conecteze și să strălucească, mai puternic, împreună.

Continuă să citești Femeile și potențialul maxim atent dirijat

Scene Urbane: copiii și inocența furată de Halloween

   Eram pe stradă, în plin trafic, între mașini, când la semafor trecu un băiețel de nici 7 ani, însoțit de mama lui foarte tânără, îmbrăcată la modă. Îl ținea de mână în timp ce traversau strada,
și am remarcat încă de la distanță costumația copilului: era un schelet alb, pe un fond negru tulburător, care m-a făcut să-l văd încă de la distanță.  ..
   Pe măsură ce mă apropiam, remarcam pictura macabră de pe chipul său gingaș, alb și plăpând, și îi zăream mersul voios, în antiteză cu ceea ce afișa. Câtă inocență… ! Dar apoi, traversând chiar în fața mea strada, maică-sa îl strângea și mai tare de mână, și îl potoli, fiindcă începea să salte și să chiuie de bucurie, că merge la cine-știe-ce petrecere tematică. În clipa în care maică-sa făcu gestul tipic potolirii copilului- prin ținutul și trasul mai strâns de mână, și privirea fermă, copilul începu să se desprindă de ea, și să înceapă să imite un animal. MI-am zis că nu e o coincidență faptul că adesea, în școlile cele mai dubioase și grădinițele cele mai puțin cunoscute, există un obicei în a-i face pe copii să imite animalele, așa că în cîteva secunde îl vedeam pe copil cum se împletici în propriile picioare, înclină trupul în jos, mâinile spre podea alungite, grohăia precum cimpanzeii, scărpinându-se fix ca ei la subraț. Maică-sa nu zise nimic, ba chiar privi mândră la odrasla- în timp ce se maimuțărea la propiu. Și atunci, cum stătui io în trafic așa, îmi adusei aminte de povestea fetelor- câine , Oxana și Madina, din Rusia, crescute de haite de câini.  Până la 7 ani dezvoltase simțuri și comportamente specifice lor, haitei de câini bagabonzi:  mâncau precum ei, lătrau precum ei, și nu înțelegeau ce e aia natura umană: fără limbaj, fără gândire, fără nimic, câinizate, îndobitocite, la propriu. Sensibilitatea naturii umane, iat-o aici: copilul imită și devine tot ceea ce vede în copilărie. Cealaltă fată, Madina, mergea și ea în patru labe,  caz asemănător. Ambele fete au fost abandonate de mama lor alcoolică.
Care o fi impactul acestor comportamente învățate în fragedă copilărie, nu avem studii și nici date să certificăm cu atenție. Algoritmul șanselor de îndobitocire e complicat. Dar precauția specialiștilor e la ea acasă, când vine vorba de industria divertismentului: Copilașii au voie să imite maimuțe, câini, schelete, ba chiar și vampiri și prostituate, nu care cumva, să crească puri. Face parte din educația lor, exersarea acestor trăsături animalice.  Nevoia de validare socială a părinților în primul rând este foarte mare: copilul trebuie să fie în pas cu ceilalți copii, și dacă se poate, părintele trebuie să pară că își permite și el la fel ca părinții lui Gică bogatu, tot ceea ce face și cumpără el. În fine!

Continuă să citești Scene Urbane: copiii și inocența furată de Halloween

Educația dîrzeniei: condiționare vs.libertate.

Modelul de educație care evită condiționarea copilului nu are nicio șansă să ”fabrice” oameni dîrzi, demni și mai ales capabili de voință- această facultate aproape sufletească- dacă nu chiar sufletească, ce zace în fiecare din noi. De ce? Pentru că în condiționare, se presează voința și alte mecanisme fine de ghidare interioară care fac posibilă un soi de ”naștere interioară” a ceea ce numim voință-discernământ- puteri- elemente de anduranță.

Continuă să citești Educația dîrzeniei: condiționare vs.libertate.

Societatea globală și iluzia alegerii deștepte

Ni se repetă și afișează ideea cu societatea globală, încât noi chiar am ajuns să credem. Așa că treptat, omul de rând naiv se desprinde de toate obiceiurile sale. El este educat de sistem. Reeducat, pardon.

Continuă să citești Societatea globală și iluzia alegerii deștepte

Deznădejdea artei. Anti-arta contemporană și impostura ei. (I)

AnAppetiteforPainting-AtelierMFS53
Un tip solid, la vreo 35 de ani, mai creol. Are suficient păr pe piept încât să spui, popular, că i-a venit mintea la cap. Este încălțat până fix la genunchi cu o pereche de cizme de lac, lucioase, cu toc cui, ascuțit și ascuțite. Negre. Chiloți, de aceeași culoare. Simpli. De apreciat. Deasupra, pe bustu-i deznădăjduit de-o soartă,  Continuă să citești Deznădejdea artei. Anti-arta contemporană și impostura ei. (I)

Ce-o fi in capul unui om, unui altul…

Oamenii din ziua de azi aplaudă răzvrătirea de orice fel, blasfemia intelectuală și cultul personalității de consum- aceea care se consumă pe ea însăși, din timpul ei, ca să hrănească nefericirea altora care încă n-au aflat că sunt nemulțumiți.
 
E un act minunat de dramatic, să te trezești la 6, să dai scroll down printre postările altora pe care-i stimezi, și din care să te inspiri, copiindu-le fotografiile, ideile, comentariile, în orice caz, valul acela de lumesc care fascinează.
 
OBediența este pe jumătate virtute, pe cât ascultarea de ceilalți este un mare defect.
Dacă n-am zis nimic concret, păi oamenii din ziua de azi care aplaudă răzvrătirea altora pe wall-uri, fac exact același lucru. Ei nu sunt nici cu ei, nici cu cei pe care-i admiră, căci la prima părere care contravine principiilor lor cele mai solide (asta în caz că le au), riscă să se demoleze pe ei înșiși, devenind, din niște aplaudaci, niște postaci, care la rândul lor, pe jumătate, de data aceasta, defulează hidos, pisicește și lipsit de machiaje, ceea ce odată iubeau.
 
postacul de zor devine astfel, un troglodit care la rândul său desconsideră, o paria a societății virtuale, înconjurat de oameni în realitate pe care nu dă doi bani.
 
În acest peisaj mirif, pentru care nu dețin în acest moment nocturn cuvintele potrivite să vă impresionez, ne desfășurăm unii zilnic, alții săptămânal, precara existență, – o subconștientală frântură din ceea ce ne displace la celălalt, rânjind și butonând cu nesaț, spre imperiul psihologic defunct al subiecților pe care-i numim și prieteni.
 
În realitate, stăm toți în relații de cuplu: unii copiază ideile altora și se inspiră din ele pe alocuri, devenind pentru ei litera unei legi pe care o simpatizează dar în care n-au fost. Pentru alții, e de ajuns să fie contraziși de vreunul, ca din ei să răsară tumultuos și aprig bagajul desconsiderației latente. Iar pentru câțiva, ajunge să observe toate aceste jocuri de putere, asemeni unui cuplu disfuncțional, în care fiecare se hrănește cu nefericirea celuilalt.
 
Astfel ajunge tristețea la rang de artă: dintr-un astfel de joc psihologic între oameni, în care cel mai înzestrat cu public- cîștigă. Like-urile devin adevărte arme menite să apere ideea: vezi-Doamne cu cât am mai multe, cu atât sunt mai important. Cu cât am mai multe like-uri, cu atât contează părerea mea.
 
Totuși, psihologia nu a rămas preocupată încă, la fel ca mine, de întreg procesul de selecție și recrutare a ideilor de împrumut, căci se știe, majoritatea acestor influenceri nu au ceva de spus de la ei înșiși, mai mult decât au de transmis mai departe, în schemă piramidală, noțiuni de la cei pe care îi admiră. Ce-o fi în capul unui om să se trezească la 6, să-și bea cafeluța în fața unui laptop, aprins de mânia colectivă și urgia psihosocială în care ne scăldăm cu toții de 20 de ani, și să privească tăcut la fotografiile și postările altora, să apese click dreapta pe poză, apoi Save As, să aleagă un fișier în calculator, apoi să revină la meniul său, să facă un upload, și să repună ideea, ca și cum ar fi a sa.
 
Ce-o fi în capul unui om când mânat de forțe interioare a căror promotor îl cunoaștem cu toții- același de 20 de ani, conținut în factori politici și psiho-sociali, acest om începe să posteze pe feisbuc nemulțumirea, răzvătirea totală a sa interioară!? CE-o fi în capul său când nesăbuit fiind, el devine nu doar un plagiator al irascibilității colective, ci și un promotor al răului, al defulării, al toxismelor de tot felul, care ne înconjoară din ce în ce mai mult, asemeni unui nor negru inundat cu confuzie și foarte multă recalcitrare.
 
Ce-o fi în capul unui om, atunci, când el clocotește de emoție negativă, și în loc să ignore, spre fericirea lui, saltă cu bățul mizeria de sub preș, sau de pe toate gardurile de pe lângă care el trece.
Tare aș vrea să aflu… ce-l poate face fericit pe un astfel de om, mai mult decât neasumarea propriilor sale slăbiciuni.

Defect Psihologic: amenda Poliției Locale pentru cuvântul NESIMȚIT.

index
Citisem recent pe pagina domnului Corneliu N. Vaida, zis și ”Nimeni” de către un domnuleț de la Poliția Locală, despre problemele recente ale investigației feisbucciene, cu privire la postările jignitoare la adresa Poliției Locale. Mai exact, la adresa ființelor bipede care lucrează cum pot, acolo.
Continuă să citești Defect Psihologic: amenda Poliției Locale pentru cuvântul NESIMȚIT.

Un anunț la matrimoniale

M-am născut din spermatozoizi campioni, am fost contaminată cu „viața” pe cale sexuală. Te-ai jenat? Ți se pare vulgar? Liniștește-te, e abia începutul.

Te întrebi probabil de unde mă cunoști…poate te-am refuzat de vreo 3 ori până acum, și am vorbit mai ferm probabil cu tine, de fiecare dată, din plictiseală sau lipsă de interes, justificabilă…

„Grandomanie” e explicația, adică obsesia măreției în caz că scriitorul tău preferat este Ion Creangă -probabil prima și ultima carte. Sunt sarcastică sau caterincoasă. Și tu probabil te numeri printre cei care nu acceptă diversitatea adică lucrurile mai puțin banale, și contești orice element străin prostiei liniștitoare. Aud atât de des „doar proaste ca tine stau și își BAT creierii pe tot felul de prostii când viața trebuie trăită la maxim„. Probabil că dacă îți spun că sintagma „trăită la maxim” e relativă și că fiecare își trăiește viața în funcție de propria-i personalitate, aș fi puțin deplasată și te-aș solicita din nou până la epuizare intelectuală, și ar fi pierdere de timp, pentru mine. Și pentru a pune punctul pe i: îmi vei spune că sunt o complexată și o frustrată. Dar asta va veni de la un om al cărui comportament îl poți regăsi doar apăsând orice tastă a telecomenzii, preferabil de la 1 la 10 unde sunt posturile românești de cacao, și al cărui gesturi put a îndoctrinare (e subiectiv).

O să îmi spui că imaginea conteaza. Eu îți spun că frustrarea înseamnă obsesia imaginii tale în lume și permanenta frică a rateului estetic (estetica urâtului chiar). Poate ai văzut țări străine, lucruri mari și realizări grandioase ale unor „proști care nu și-au trăit viața”. Te’a influențat un slogan mioritico-american PROtevist de genul „Noi suntem nr.1” sau „Fii învingător”, și ai hotărât că vrei să fii mare, să ai lucruri mari. Aici imi sare în ochi verbul „a avea”, care exprimă posesia transpusă și relațiile cu oamenii, deci tu devii un tiran posesiv și avar, dar nu verbul „a fi” e important, ci cuvântul MARE.
O să îmi spui din nou că sunt figurantă, părerea mea e că nu ești decât acel ‘om al Peșterii” pe care îl descrie Platon, și despre care ar trebui să citești și să reflectezi un pic asupra gândirii tale, cu însăși gândirea aceasta. Poți? Dar firește, asta dacă te numeri printre ACEI oameni. Nu lua personal nimic din ce ai citit. Este un pamflet si orice asemănare cu persoane reale este pur întâmplătoare.

Sau poate că nu.

2008