Am primit un telefon de la un domn cu o voce sobră, că a venit! Mă așteaptă doar 10 minute acolo. mă opresc din orice activitate și pornesc spre autogară. A venit! Mă așteaptă.Preiau coletul și mă îndrept toropită spre casă, alergând prin traficul bănățean. A trecut atât de mult timp de când nu m-am mai simțit ca și acasă… și totuși simțeam mirosul de parcă acum aș fi fost acolo și totuși, nu. Și nu mă refer deloc geografic.
Am ajuns acasă. Încălțată, am mers direct în bucătărie, și am dat la o parte toate nimicurile ce erau pe masă.
A venit pachetul. Era în mâinile mele, în sfârșit.
Dincolo de transparența unei pungi de calitate, era cutia, aceeași veche de ani de zile, în care domnea ceva nou. Desfac cu grijă punguța atent înnodată la capăt, nu cumva în mers, ceva să se piardă, să curgă sau să se deterioreze, și îmi dau seama după iz, despre ce e acolo. Comandasem ceva cu căpșuni, nici eu nu știam exact ce.
Nici nu termin bine de dezambalat, că exact lângă, într-o altă pungă, de data asta ceva mai înaltă și mai mare, am de-a face cu o cutie de smântână, de vreo 400 ml. Am pus degetele pe ea încercând deja s-o desfac, și m-am și sleit puțin. Eu, 90% din timp vegană, îmi dau repede seama dacă ceva conține ulei. Și mărar. Nu era ceva nici mai bun nici mai banal decât sarmalele dulci, peste care s-a adăugat mărar din belșug și un sos de roșii făcut în casă. Închid repede capacul, după ce mă ling pe bot, gata de degustare, și mă reîntorc la caserola cu căpșuni.
O aleg pe asta. Deși e ora 21:00 și abia am ajuns acasă, îmi iau un șervețel și o furculiță dintr-aia cu mâner de lemn, nici prea mare nici prea mică, și încep odiseea: deschid laptopul, după o zi lungă, terminându-mi rapoarte.
Are ceva special caserola aceasta, ce mă face să mă înduișez, de fiecare dată când o primesc, când o ating.
O desfac încă o dată cu grijă, de parcă ar fi fost cadoul copilăriei și exact aceeași senzație mă cuprinde.
Nu are nici măcar o etichetă. Aș putea spune că prezentarea produsului este impecabilă: nu-i lipsește nimic, și nu îi este adăugat nimic mai mult decât îți permite propria limită să adaugi: imaginația și amintirea.
În advertising se cunoaște deja că Încărcătura emoțională vinde adesea produsul, oricare ar fi. Ambalajul banal și conținutul greu identificabil după clișee estetice mă făceau acum să mă întreb, ce se ascundea acolo. Atât știam: mirosea a căpșuni.
Mai deschid încă o dată capacul, și privesc cu mai mult interes real: stimulentul vizual m-a cucerit, de acum vreau să și ajung să iau contact cu produsul.
Preiau controlul unei furculițe Christofle, primită cadou pe moft, acum multă vreme, și o înfig cu precizie în blatul de culoarea gălbenușului de ou de casă. Atât de precis încât am atins fundul de plastic .
Nu poți să nu zâmbești complice când auzi sunetul unei furculție scumpe cum atinge fundul unei caserole vechi, prin care au trecut pe rând, de la prăjiturile cu dragoste delicată ale bunicii, la rulada cu pui și parmezan a mamei, sarmale, salată de vinete perfect albe și acum, o ruladă cu cremă de căpșuni îmbogățită cu unt. Foarte mult unt și zahăr. Nu poți să nu zâmbești când știi că la intersecția a două generații și cine știe câte alte evenimente diametral opuse, zac, nebănuite și neaduse decât de mine, din când în când în față, minunății precum asta.
O cremă densă unsuroasă pe care se vedea granulat untul, făcea din desertul copilăriei un episod fericit al reîntoarcerii la acele vremuri. Când nimeni nu făcea poză la mâncare. În primul rând pentru că nu aveam cu ce, și apoi, pentru că mâncarea nu ne interesa cum arată.
Ajung și la căpșuni: bucăți imperfecte și inegale îndesate în blat, care ieșeau din când în când, oferindu-mi ceva ce n-am găsit la niciun restaurant sau chef care a încercat (cumva) să impresioneze: surpriza. Mama este o bucătăreasă înnăscută, o perfecționistă într-ale gătitului, însă desertul acesta îl contemplam precum făcea Arghezi în a sa poezie ”Flori de Mucigai”.
”Le-am scris cu unghia pe tencuială
Pe un părete de firidă goală,
Pe întuneric, în singurătate,
Cu puterile neajutate.”
Estetica urâtului aveam să o descopăr acum, într-o ruladă, îndestulată înainte de vreme, de ornamentalele dichisuri ale alimentelor procesate până și în JPG: arta culinară pe feisbuc.
Dar iată că trece timpul, și chiar acum în timp ce scriu, zahărul topit de deasupra se îmbibă și mai bine în aluatul perfect galben de ou de casă, rumenit pe alocuri, de o consistență nici prea tare, nici prea moale, suficient cât furculița să-și facă efectul.
Miroase a MAMA și a ACASĂ în toată camera mea și în tot chipul meu schilodit de atâta contemporaneitate. În zadar caut un unghi din care să pozez prăjitura, să-i surprind rotunijimea cea bună, nu cumva efectul emoțional pe care-l resimt cu bucurie de adult pus la pământ de așa mărunțișuri.
Mi-a fost livrată taina copilăriei, și mai ales, o bucurie a grijii dintâi pe care orice părinte o poartă copilului: hrana. Trebuință de bază, ea poate ajunge până aproape de vârful piramidei lui Maslow, când ajungi să vezi într-un tort, ca mine, iubirea simplificată a părinților noștri, a celor traiti deja după un ’80-’89 primejdios, lipsit de…substanță. Nimeni nu putea totuși să verifice atunci, ce credințe și iubiri ascunse ai, în caz că tu, ca părinte, cumpărai o banană copilului.
Eu nu știu pe nimeni să-mi fi povestit că s-a dus la restaurant și, având o taină cu preparatul, a simțit, ca și când s-ar fi salutat personal cu bucătarul.
Fiindcă acum, printr-un marketing nevăzut, și pe alocuri mult prea complicat pentru vremurile noastre piariste, simțeam că o îmbrățișez pe mama, de fiecare dată când degustam câte o bucățică de ruladă. Sunt atât de alergică la căpșuni, și totuși atât de atașată de ele. Sunt atât de departe de mama, și totuși, atât de aproape de ea. Sunt atât de nerecunoscătoare în fața ei, și totuși, uneori îmi iau având și scriu elogii pentru munca mâinilor ei, prin asta.
Sunt un consumerist de casă. Home-made. Nici măcar vintage nu aș putea spune, deși, cu caserola de la bunica și o furculiță de pe vremea lui pazvanti, cumpărată cu destul de mulți bani, aș putea trece și la hipsterime, ținând cont că nicio legislație din lume nu interzice încă, să te dai cu argintul pe caserole de plastic, în timp ce consumi o ruladă făcută cu…UNT!
Da, cu UNT! Ce cremă spumă, ce reducție, ce cabriolet cu brânză stufoasă, ce mascarponele meu vital !? Unt, chestia aia cu care se făceau odată toate prăjiturile bunicilor noștri.
Și zahăr alb: să nu uit de zahăr alb. Oricât i-aș spune mamei să nu mai pună zahăr în orice fel de deserturi, ea tot nu ascultă.
Și zău că prefer oricând, o intoxicație emoțională cu 10 gălbenușuri, 1lg.zahăr și 200 gr de unt frecat cu spumă de căpșuni și mai știu eu ce, decât 5 gr de smochine, 1gr de orhidee și alte 7gr de semințe de sus(p)ans…
Niciun advertiser din lume, oricât ar încerca să copieze, nu poate ajunge la performanța de a reaminti senzațiile copilăriei. De afecțiunea și atașamentul originilor, oricare ar fi ele.
Fiindcă la un moment dat, și cel mai fericit om din lume, poate să devină nefericit, însă el nu consumă iresponsabil, ci vulnerabil la propriile căderi omenești, la care la un moment dat, în epoca asta,devenim expuși cu toții: un dor autentic și o lipsă lipsită de mască.
Acesta nu este o călătorie în lumea metaforei, și nici măcar a gastronomiei. Am rămas la aceeași temă, în fond: consumerismul – mai exact- prezentarea produsului.
Consumerismul îmbracă forme utile: de viață, de rol, de afectivitate. Consumerismul este ceea ce facem noi , atunci când nu suntem noi, ci seduși, conduși și marionetizați, vrem-nu vrem- de aceste frumoase escapade emoționale. Vezi la televizor ultima apariție în materie de vopsele de păr, la care s-a atașat o imagine a unui păr impecabil, pe care ți-l dorești. Cumperi vopseaua, sigur fiind și programându-te că vei avea același păr. Nu-i de mirare că după vopsit, spălat și aranjat, te simți ca nou: te-ai transpus în lumea pe care deja ai asumat-o. Efectul vizual este cel mai ușor de asimilat.
Dar ceea ce încearcă marketerii de o vreme bună este calibrarea consumatorului cu emoția. Secretul oricărui produs de familie este că ei nu încearcă, nici măcar nu au ambiție. Niciun fabricant n-o să-și pună emoție în produs de serie, decât dacă produsul e rezultatul unei afaceri mici, de suflet, destul de selective încât să-și poată păstra principiile și politica.
Chiar și în publicitate, raritatea momentului este un preț pe care puțini și-l pot permite.
A ieși zilnic la restaurant, sorbind cu maniere teribil de educate, preparate peste care s-a presărat doar foarte multă ambiție, nu face mereu parte dintr-un marketing emoțional, ci doar cognitivist.
Un blat pufos cu ouă de casă, răvășit de zahărul alb ce-i îngreuna structura, căzut peste el, și îmbibat până la refuz, de niște căpșuni în suc propriu, nestoarse, decât de timp.
…
Știu, pe sistem imbatabil, că pentru fiecare oră în care o mamă gătește pentru copilul ei, o mică parte din sufletul ei se duce în mâncare.
….Orice e de preț se ține în taină, departe de ochii lumii.
Aș fi vrut să pot fotografia rulada, dar e ceva ce se pierde întotdeauna, atunci când faci asta.
Și oricum, așa cum probabil ați intuit: rulada e urâtă, ca orice suflet mare care …se respectă. Adică nu e atractivă, nu are priză, nu e glamour, nu place frivol și senzorial, nu e seducătoare și colorată. Are ca ornament o pungă transparentă. Ce ciudățenie, nu?
Dar la prima interacțiune, nu e doar user-friendly, ci face dintr-o caserolă ieftină, o adevărată comoară de aur,
indiferent de ceas.
Cei cărora le e dor de consumul de …acasă, de stări, de memorii și amintiri, de conjuncturi și prisosințe, de așteptări și împăcări, dar mai ales de căldura de-atunci: să privească pachetul, să contempleze plasa de rafie în care s-au străduit părinții să pună rodul mâinilor îmbătrânite. Un rod imposibil de egalat și apreciat, într-o lume tot mai rece, în care a consuma este egal cu a cheltui, a risipi, a toca sau a digera.
A fi consumator de amintiri în forma asta, înseamnă nu doar a te reîntoarce acasă, ci și de a da prilejul recunoștinței și recunoașterii, că indiferent unde te afli,
există căi la îndemână să te întorci mereu Acasă.
Unii închid ochii și visează, alții consumă băuturi acidulate sau filme dramatice și ore întregi la telefon. Dar există oricând un prilej, în a cărui cadru sunt puse în mod complex toate simțurile comprimate, aceleași de care se folosesc advertiserii ca să vândă produse: vizual, kinestezic, auditiv, emoțional, gustativ, cognitiv. Fie printr-o sarma pusă în caserolă de plastic, o salată de vinete îndesată cu migală într-o cutie de smântână, cu un brand care oricum este atât de irelevant, sau pur și simplu, mâncarea copilăriei: poate un banal orez cu lapte fără E-uri, preparat cu mult drag și deloc în grabă,
de orice mamă.
…
Sunt lucruri care bat orice alegere mofturoasă, dichisită și scumpă, dintr-un hipermarket.
.
😉
