Încep să-mi placă oamenii de unică folosință.
Nu-s prea implicați să fugă de tine, și nici tu prea apropiat, ca să te mai afecteze gesturile lor.
Mai știu cîțiva aici, foști prieteni foarte apropiați, care au început să savureze același tip de relații.
Fiindcă la oamenii de unică folosință nu ai așteptări. NU ești așteptat și ei nu TE așteaptă.
Ei nici măcar nu știu cine ești, poți fi oricine. Poți fi totul pentru un moment, și nimic în clipa următoare. Dar despre asta nimeni nu știe. Nu ai cum să știi, atât timp cât te trezești dintr-o dată în viitor, și-ți vezi mai departe liniștit de viață, rămas cu parfumul întâlnirii acelui tip de om: de unică folosință.
El nu e doar un trecător, banalizat și ignorat, care de fapt nici măcar în spațiu nu există, el e deja o intervenție, o intersecție personală în viață, în ziua aceea, în ora aceea.
În clipa în care saluți pe cineva și-l privești în ochi, a început legătura.
Când ești om de unică folosință, ești prietenul ideal, fată simpatică. Ești un mic univers închegat într-un timp scurt.
Ești o conjunctură trimisă de sus. O imagine atât de luminată despre tine nu a avut nimeni vreodată: îl apreciezi în același fel, îl stimezi și îl conturezi cu același penel: o oază de fericire, de sincron și perfectibilitate, întâmplate într-o oră din zi, într-un spațiu în care ești sigur că trebuia să fii.
Cu oamenii de unică folosință nu te păcălești. NIci pe tine însuți, nici pe ei. Ești autentic, indiferent cum ești: politețea nu dă greș niciodată. Amabilitatea, franchețea și diplomația dialogului, simțul umorului și frivolitatea sunt toate acolo, în cuvântări stupide despre nimic: cum e vremea? ce spun știrile? Cine câștigă meciul? De ce nu ne merge bine ca țară!?
Replicile simbol devin adevărate expresii ale sinelui.
Când ești aici, așa, de unică folosință, cuvintele devin simboluri emoționale colective, mai degrabă decât să devină un mesaj personalizat transmis interlocutorului.
Schimbul de replici este o delicatesă social-culturală de cele mai multe ori: acea frișcă ce-o adaugi la tortul nucleu al ființei umane, peste care adaugi o cireașă. Cireașa este identitatea socială: cine ești tu cînd devii ”de unică folosință”?
Ești român? Ești om? ești femeie, ești bărbat? Ești călător? Ești șofer? Ești țigan? Ești alb? Ești rocker? Ești părinte?
Deși ai putea fi toate la un loc, când ești de unică folosință, ești sclavul conjuncturii, și mai ales al stării de spirit.
Niciodată identitatea nu ți-o alegi singur, ea este aleasă de conjunctură, de replica celuilalt, după aspect:
”Un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port.”
Iată cum o simplă descriere stimulează deja în noi porniri sociale: judecăți simple și accesibile oricui, pe baza căruia pleacă dialogul. Un salut jovial și o întrebare legată de loc sunt tot ce e nevoie pentru o relație stabilă pe un termen atât de scurt. Mult prea scurt uneori să ne aducem aminte.
Omul de unică folosință trage concluzii pe aceleași nișe pe care a intrat în vorbă. El adoptă clișee clasice și tipare sociale reprezentative pentru locul din care provine- și mai ales conform educației, fie setat pe proactivitate, fie pe reactivitate.
Românul de unică folosință se plânge adesea: el are latura aceasta socială înfiptă bine: o cruce și o taină despre care puțini știu.
A te plânge cu o mai mare elocvență și într-un limbaj academic, este exact același lucru. Însă ca om de unică folosință, interesul indirect este să creezi legături.
La noi, se cunoaște deja, dovadă protestele și numărul mare de oameni care au ieșit în stradă, că devenim mai solidari când e vorba de reacții și negații, decât atunci când e vorba de a fi proactivi și de a pune în practică o afirmație.
Frumusețea omului de folosință deci, constă chiar în acest joc între tabere despre care nu știi cum apar: poți fi chiar tu negativistul astăzi. Apoi să-ți dai mâna frățește cu celălalt, ca într-un meci amiabil de dispute suave, deloc conflictuale, prin care ai mai trasat o dată problema socială: suntem contrarii care oricum se atrag.
Niciun dialog frumos nu poate avea loc fără confirmare. Nicio discuție spumoasă nu devine astfel fără contrare.
A-l nega și invalida în replici pe omul de unică folosință este asemeni cu a-i pupa mâna celui care te hrănește: Căci în fond,aici chiar asta se face.
Omul de unică folosință doar astfel ne oferă certitudinea existenței proprii, uneori prin chiar negarea ei, la un nivel minim semnificativ.
Cu omul de unică folosință nu te revezi programat.
El rămâne mereu acolo, o adiere, un foșnet pribeag adus de circumstanțe nevăzute: un impuls, o intuiție, o simțire de-o clipă, o tragere de volan mai bruscă, pe un alt drum, în ultima clipă.
Omul de unică folosință poate fi oricine: o problemă nerezolvată, un ajutor, o ocazie de reparație, un semn divin, o proiecție proprie, o oportunitate de schimbare, un conflict.
O lectură tardivă , ca aceasta.
Ne folosim unii de alții, fără să vrem.
Din fericire.
