#34 în videoclipuri populare. Așa mă anunță youtube de existența unei noi melodii semnate THE MOTANS. Interesată, deschid linkul, și dau play melodiei. În deschidere: sigla pisicii îmi face inițierea în ritm, și titlul mare, apare pe ecran: BINE INDISPUS. Ce joc intrigant de cuvinte, îmi zic!Asta, și apoi melodia începe. Vocea solistului, în stilu-i caracteristic încearcă să mă introducă treptat în atmosfera piesei și mergînd pe stradă într- o noapte ploiasă, cu grimasă de om supărat,năpăstuit de ceva, îmi zice-așa:
”Azi sunt bine indispus, deranjez dar nu mă scuz/ tristo vesel-nu știu cum/și dau iar adevărul cu parfum
Fericirea-i un truc magic, n-aștept să mi-l facă soarta/Dau paharul peste cap și rostesc abracadabra/
Apoi, el intră într-un birt anost, unde se așează la în centrul barului, întîmpinat de barmanul cu rasta, și începe să bea. Cadre succesive se derulează: omul se îmbată, rîde isteric, bea din nou, mai rîde isteric încă o dată, de 2 ori,și iar bea. Gura încleștată-i demască un caracter infect, feroce, de om gata să distrugă normele, de dragul de a-și recăpăta fericirea. Probabil și el, la fel ca mulți dintre noi, și-a pus-o bezmetic în brațele altcuiva. Se destăinuie apoi barmanului, asemeni unui guru gata să-i anihileze crucea, prin oferta irezistibilă dar și ieftină, de vreo 10 lei /shot: așa că bea. Ridică pumnul, trîntește, îl trage pe barman de gît înspre el, rîde iar isteric, cade sub masă, se ridică mîndru, asemeni unui cretin formidabil din propria cenușă și tot așa. El cîntă, pe un ton lasciv, cu un suav accent de șmecher, vorbind cu gura într-o parte, căci narcisicul psihopat nu e destul psihopat dacă nu-și strîmbă vizibil emisferele, distorsionîndu-și ghemotoace de creier sinaptic, conform viciului său, neuronal. Așa, să fie clar ce pecete poartă. Și zice-așa:
Toarnă, toarnă, să-mi dai/De fapt, toarnă tot ce ai/toarnă, toarnă mai mult/Pe toate am să le duc….
Apoi, ca și cum ne-am fi așteptat ca acest personaj să fie unul credibil, o victimă a propriei neptuințe, care de fapt suferă, apucă sticla de pe masă și lovește direct în cap barmanul. Ups! Personajul ne-a luat prin surprindere! pe cei mulți! Mulți nu ne-am fi așteptat, la ce zîmbet dulce-isteric înfățișa adineauri. Un zîmbet tulburător de fapt, care nu făcea altceva decît să ascundă psihopatologia acestui nou role-model atît de rîvnit social. Este scos apoi din bar, de niște indivizi, lăsat afară, în paragină. Săracul, am putea crede! Distrus, discriminat, abandonat în ploaie, el continuă oda autodistrugerii așa, gata să-și prelingă în sine aplauzele publicului , și mai cu seamă ale spectatorilor neavizați, aflați undeva pe un drum în (de)plină formare, arătînd direcția precisă în care trebuie să e îndrepte gloatele, și ca și cum asta n-ar fi destul, servind asemeni unei idei noi pe tavă, comportamentul firesc pe care orice tînăr cool și dotat cu filtrele noii orînduiri psihopatologic-sociale, ar trebui să-l adopte, cumva:
Simt că parcă am uitat/Unde mă-ndreptam, de fapt/
Și pentru că orice drum spre iad e pavat cu bune intenții, nu lipsesc nici micile atenții oferite abstractului ideo-imaculat, a cărui vibrație nostalgică se ascunde în inima oricărui om, de bună sau rea credință, spre a arăta, subtil, că ceea ce spune ar putea fi ceva profund spiritual:
Calea-i dreaptă-n urma mea/Inima,ea doar înainte vrea
Apoi începe să plouă, amintit profetic de un dicton prea subestimat: emoțiile pe care le avem generează evenimente specifice lor,iar lumea întreagă e ca un ocean care face valuri specifice aruncărilor și izbucnirilor noastre, cumva: ceea ce semeni, aia culegi. Apoi iar plouă tare: disperat, nervos, răzvrătit și grav încercat de o internă și labilă soartă, în fond creată tot de el, căci omul s-a alcoolizat teribil, merge pe drum, distrugînd tot ce-i iese în cale. Plouă tare! Și ca și cum răvășirea aceasta n-ar fi de ajuns, personajul se oprește mîndru de ceea ce a tocmai făcut, ridică mîinile în simbol de ofrandă, lărgindu-și trufia pe piedestalul autosuficienței precoce: a devenit demn de o macabră stimă a nopții căreia pare să i se-nchine. Apoi, adresîndu-se ploii, nervos, părîns că se ceartă cu cerul, el cîntă iar:
Toarnă, toarnaă, să-mi dai/De fapt, toarnă tot ce ai/Toarnă mai mult/ pe toate am să le duc.
Ultimul vers surprinde inadecvarea totală personajului și impostura din care ni se adresează. El spune că ”pe toate am să le duc” în timp ce vandalizează orașul, afirmîndu-și cu maximă furie incompetența. Propriile versuri devin astfel demontate de fapte, reușind astfel să surpindă nu doar ipocrizia momentului, dar și să genereze modele de atitudine controversate. A le duce pe toate, înseamnă în termeni spirituali a răbda, a fi cumpătat, nu a distruge tot ce iese în cale, de dragul debarasării de ițe și pîrghii mai mult sau mai puțin interior-luminoase.
Rîzînd isteric, certat probabil cu toți sfinții, răvășit interior dintr-un masochism notoriu, personajul este abordat apoi de o bandă, și este bătut crunt de unul dintre indivizi. Iată o nouă ipostază a rînjetului de victorie al personajului acum, aflat distrus și în deplină incapacitate de apărare – căci ce să aperi cînd stima de sine e la pămînt, și autodisprețul devine o nouă religie!? Lăsat de izbeliște, cu nasul spart și într-o noapte ploioasă, el continuă să rîdă, arătînd lumii potențialul de fericire al momentului: cînd toți sar pe tine, tu rîde-le isteric în nas, fiindcă apărarea e pentru proști, pentru cei slabi. Și pentru cei care nu mai au nimic de pierdut, nici măcar pe sine, căci s-au aruncat în nonființă- completare!!
Prin apoi de polițiști, băiețașul continuă indiferent să cînte. Propria prăbușire nu prezintă interes, și așa și e indicat, cumva, pentru noi toți. MOralicește vorbind dacă vreți, cine se stimează deloc, acela nu stimează pe nimeni, și devine pasibil de (auto)distrugere.
Trecutul nu era trecut în calendar/Pe ziua de azi aveam alte chestii în program
Da, știu, știu, stiu că sunt bine indispus/ Dar rămân pe drumul meu cu pasul drept și capul sus
Fudulime e un cuvînt prea țărănesc și nepotrivit pentru acest vers, dar e tot ceea ce emană sfîrșitul. Prins de polițiști, băgat în mașină, arestat precum infractorii și toți cei care au încălcat legea- în acest caz- o lege spirituală și chintesențială a firii, isi continuă călătoria aparent resemnat, cu capul plecat, văzut de pe geam, în mașină. Încheierea bruscă a melodiei sugerează un final fără gram de ceva fericit. S-a tăiat orice tentativă de lumină și bunăstare chintesențială, din fașă. Nu-i loc de regret și resemnare, este ceea ce ni se transmite duios, în ritmuri lascive, promovînd infatuat, în lipsa unei conștiințe cel puțin mediocre, autodivinizarea. Omul artist cîntîndu-și agonia, aflat în cădere liberă din propria incipientă și sănătoasă stare, desprins și rupt de guvernarea luminii, a psihologiei clare, și aceasta devine model social promovat pretutindeni. În ultima vreme ne e rușine ca noi să fim buni, pretinzînd mereu de la alții ceea ce noi înșine nu suntem în stare frumos să înfăptuim. Citez, din artist: ” fericirea este un truc al destinului. ”. Înșelător, parșiv aliniat noii psihologii ale anti-personalismului individual ancorat bine-n lumină, se inoculează zgomotos, și pe melodicități precare, că fericirea depinde în mare parte de astre, de stele și alte bagatelizări spirituale post-adevăr,ignorîndu-se complet datoria omului față de sine de a lupta și a se ridica din mocirlă, păstrîndu-și în același timp intactă slăbiciunea uitării complete de Dumnezeu, sau în orice caz, liantul intim și personal care ne conferă această stare de grație individuală. Se arată în schimb o versiune aparent victorioasă a recîștigului personal, prin triumful ego-ului asupra spiritului, și prin personificarea subcalităților umane, care pînă acum 10 ani, se regăseau mai repede în manualele de tulburări comportamentale și psihopatologie, decît în societate, ridicate la rang de virtute și artă,sau chiar materializată în cursuri costisitoare de coaching și dezvoltare personală- îndemnînd tinerii să fie solidari în căderea și dizgrația lor.
Încă o melodie rîzîgîiată, extrasă fix din întunecimea firii, avînd la bază o psihologie a tulburărilor psihocomportamentale, cu milioane de vizualizări pe youtube, imitată și paraimitată de cei mulți. Cîntată, imitată și trăită de tinerii slabi, dornici de modele sociale, dar și de multă afirmare, gata să se identifice cu oricine le găsește acel punct comun numit nefericirea, sau predispoziția ei, mizînd succesul și pe lipsa de repere sufletești în viață și agonia în care se afundă de la an la an, astfel ei fiind invitați să se scalde zi de zi într-un lirism egotic, la simpla apăsare de buton al unui playlist cotidian, și gata să fie prinși, atunci cînd cad, de tenebrele unei trufii ancestrale.
La radio, în centre comerciale, în restaurante, întreaga modernitate se programează, freamătă și se autodistruge la răcnetul crepuscular al unor noi tipuri de pulsiuni freudiene speciale, declanșate prin proiecție, din mințile tulburate, confuze și încețoșate ale majorității artiștilor noii lumi. Socrate spunea pe scurt așa: ”Cînd ritmurile și muzica din societate se schimbă, se schimbă și societatea în sine”.
Eu cred că tinerii și copiii noștri, și chiar noi, merităm să cunoaștem, să vedem și să auzim că există și se poate și altceva. Dacă nu altcumva, măcar acel altceva care să ne facă ziua mai luminoasă. Căci trufia unui zîmbet isteric afișat pe față, atunci cînd autodisprețul macină ființa și tot ce-i mai rău începe să ți se petreacă, și promovarea acestuia ca fiind model social și reper cultural într-o societate care își spune Evoluată- acestea nu pot fi parte din moralitate – cu atît mai puțin parte din psihologia binelui și a frumosului pe care suntem datori să o exersăm.
Avînd încă o dată nădejea că mai e loc în această lume, (sau cel puțin un cerc oarecare deschis) de
PERSONALITATE| IDENTITATE| TREZVIE.
pe următoarea piesă, mă-nclin!
https://www.youtube.com/watch?v=wh0plg3dmAQ
