Când cineva vine spre tine cu intenția evidentă de a te ajuta, și îți spune, trăgând de tine, să îi vorbești, să-i spui păsurile și necazurile, aruncând cu ele într-ânsul ca-ntr-un tomberon,FUGI, că acolo nu-i ajutor.
Singurul ajutor pe care îl face este acest pseudoterapeut lui însuși, căutând compensări în problemele altora, sau așa ceva. Nici nu-i treaba mea să descopăr.
Dar când un psiholog înțelege problema și el ca om e atât de OK încât nu are nicio problemă în a-ți spune că faci o treabă bună cu orice faci, că te pricepi sau nițel de validare într-un fel cât mai autentic, de preferat,
abia atunci știi că ai întâlnit OMUL.
Nu psihologul, nu terapeutul, nu acumulatorul de negativism, nu buretele care absoarbe problema ta și face puppy eyes, în speranța că asta va arăta a ceea ce știe și crede că este EMPATIE.
Empatia nu este puppy eyes, decât acum, când tot ce înseamnă ea cu adevărat a devenit o industrie. O industrie a grimaselor și a semnalelor nonverbale prin care îi facem pe ceilalți să credem că ne pasă. O industrie a emoticoanelor peste care se toarnă rațiune de împrumut: ”Cred asta pentru că și X crede asta, sau pentru că Y spune asta, iar Y este om de succes deja.”
Așadar, în contextul modern al psihologiei pe bandă rulantă, empatia vine ca o minge la fileu specialiștilor reci, dîrzi și nobili în purtare, pentru care empatia înseamnă (și) asta:
ἐν, în, în interior și πάθoς, suferință, ceea ce suferi
Empatia este și trebuie dirijată de RAȚIUNEA pură care ține în frâu labilitatea emoțiilor care vin hormonal. Nu este nici măcar abilitatea de a te pune în locul altuia, ci doar abilitatea de a capta stările altora, nu neapărat de a rezona cu ele. Dacă amândoi suntem triști, niciunul nu ajută. Dacă 100 de oameni empatizează, ei se uniformizează atât de tare încât nu mai este loc de nicio dinamică între ei. Când nu e dinamică și interațiune sau polarități diverse, ghici ce? NU SE ÎNTÂMPLĂ NIMIC. Psihicul intră în…homeostazie, iar noi rămânem neînvățați, necăliți, plictisiți și latenți, nediferențiați și nediferențiabili în traseul vieții, zilnic.
Fiindcă atunci când te pui în locul meu, tu nu mai exiști acolo pentru mine, ca prieten, ca amic, ca terapeut, ca și cunoștință sau orice altceva.
Cînd te pui în locul persoanei, locul tău rămâne gol. Ce avem acum? doi oameni care trăiesc aceeași stare nefericită sau orice asemănător.
Sau mai rău: o simpatie față de cel suferind, fiindcă te afli pe același palier cu el. Exemple de replici:
-și eu am fost acolo!, ” tuturor ni se întâmplă”, ”o să treci peste, și eu am trecut”, ”știu ce simți și nu e bine”, ”simt ce simți și tu”, ”știu ce simți”, ” te înțeleg”, ”povestește-mi tot, te ascult”…etc.
Tehnic vorbind, se instalează simpatia, chiar și așa, pe fondul unui nor negru care îi bântuie pe amândoi, dar mai mult pe cel în nevoie, decât pe cel care se oferă să ajute, căci așa cum spuneam, vedem un salt de ajutorare adesea cu orice preț. Mă tem să merg mai departe să mă gândesc, dacă nu cumva aceștia se încarcă cu problemele altora, fiindcă o dată am respins așa pe cineva, și tare tare s-a supărat pe mine. De unde știu? EYES. They dont lie. 🙂
Așa că, oricât de empatic ar fi un om, în problema pe care i-o spui, dincolo de evidența faptului că tu ai nevoie de cu totul altceva (vezi piramida lui Maslow și trrebuințele care corespund tulburărilor de personalitate în special), el niciodată nu va putea să te aute cu adevărat, fiindcă tot ce face este să devină un perete, către care arunci o minge, care tot la tine înapoi se întoarce.
Iar dacă îndrăznești cumva să spui că vrei să fii ajutat astfel, vei vedea cum acei oameni care odată au sărit, săritorii, empaticii, căutătorii de probleme (ale altora), vor căuta în altă parte validarea lor ca grabnic-ajutători, și în loc să-ți dea creditul de care ai nevoie ca să fii bine, care vă spun drept, uneori într-o zi foarte proastă, constă doar în câteva like&share. Așa că tot ceea ce vor instrumenta sfătuitorii și cei cărora le place foarte tare să asculte (nu și să-ți citească poeziile și să spună UAU), vor căuta în continuare ”victime”, compatrioți tulburați, cu diagnostice speculate de ei sau nu, cu care să-și valideze sucul propriu al unei fericiri mimate, clădită pe șubrezimi sau pe iluzia unei oarecare autosuficiențe de consum- adică tot ceea ce marketingul pseudo-psihologic promovează acum.
Între aceștia și psihoterapie, aleg și recomand oricând terapia cognitiv-comportamentală. De ce?
Fiindcă nu este centrată pe emoții, deși lucrează cu sursa lor: raționamentul, credința, vorbăraia care s-a sedimentat, reprezentarea și concepția care în timp au făcut belele.
Iată diferența între a umbla la emoții- lucru pe care-l poți face cu o pastiluță chiar, și a munci la credințe cu delicatețe, fără să invadezi hormonal și nici măcar energetic, sau așa ceva, omul care te plătește, sau ORICE OM care aflat într-un impas, se află în preajma altuia care-l poate ajuta.
Și ce are nevoie omul azi, ca să se ridice? Să le luăm pe rând, cognitiv: unii o sculă mai mare, alții o strângere mai fermă de mână, sau o îmbrățișare. Femeile s-ar putea să -și dorească doar apreciere, artiștii să le fie recunoscută valoarea, fiecare în funcție de rolul social, sau rolul social-online, chiar. Da, există și așa ceva!
Așadar, în cazuri de urgență, oricât de mult ar scrie online cineva că vrea să-l ajute pe celălalt, sau s-ar alătura pe un scaun, privindu-l în ochi și rugându-l să-i povestească, să defuleze, nimic nu se compară cu ajutorul pe care uneori, un străin ți-l poate acorda, fără ca măcar să i-l ceri.
Despre ce este vorba? despre validări, noi între noi.
Despre ce am făcut, înainte să spunem că avem o problemă, despre ce s-a făcut cu noi, înainte să spunem că avem o problemă,
și despre ce se va mai face, știind că …avem o problemă. Și problema aceea mai are o problemă mai mare…
Nu contest rolul empatiei în sănătatea omului, însă felul în care se mizează pe ea atât de mult, și felul în care a ajuns să fie pe buzele și pe fețele tuturor, în anumite situații, lasă un semn de întrebare. Dar este în același timp și prilej de a filtra ajutorul autentic pe care cineva îl acordă, fără ca măcar să știe, unui om aflat în stare de ”calamitate”.
Pe scurt, AJUT și FUG. La asta se rezumă, în secolul egocentrismului, oferta de ajutor, fie că ea vine prin seminarii, workshopuri specifice sau printr-o cunoștință ce vrea să te ajute, dar tu de 6 luni îi livrezi câte un articol și încă n-a zis nici măcar atât:
Felicitări, îmi place.
oferindu-ți cu îndrăzneală de cerb, like-ul și share-ul de curtoazie.
Căci vorbim de roluri.
Iar noi, pe facebook- avem cu toții câte un rol, în măsura în care empatia noastră tinde să se ducă nițel mai mult uneori, într-…acolo!
🙂
-va urma-
