Totul e fără rost și fără noimă pe facebook, dacă te gîndești că așa ar putea fi. Dar dacă începi să deschizi ochii și să caști gura la ceea ce ți se zice, parcă lumea asta răblăgită, spoită și contrafăcută de idei bune, geniale și nebune, un fel de copy-paste al unor fragmente infime de lumi reale, devine cu mai multă noimă. prinde glas.
Cunosc pe cineva pe facebook, îmi zic. Sau DE PE facebook, mai exact. Dar eu habar n-am despre acel om nimic. Întoarcerea pe dos a sa are loc aici cu foarte multă migală, de ce? Păi aici cunoști sufletul omului direct, subconștientul său, pulsiunile sale freudiene, răutățile și înclinația lui spre meschinărie , pe cînd în realitate, ooh! Abia acolo apare lumina adevărată, întâlnirea omului autentic, complet, cu toate ale sale.
Cînd toate năravurile la unison sunt puse în slujba celei mai bune intenții, așa știi că ai de-a face cu o persoană sănătoasă.
Până atunci, pentru toate celelalte, există Facebook: unde impulsivitatea devine o artă a bîrfei și a pierderii de timp cu informație, iar subconștientul- asemeni unui joben cu de toate, care la simpla pipăire a lui, reacționează, precum un organism viu. Vă mirați de unde atîta ofensă și irascibilitate aici? Păi cum nu, cînd ne lipsește lumina, și sfînta socializare, prin care se cere în mod clar prezența trupească a celuilalt, cu energiile sale, cu imaginea sa, cu limbajul trupului și surîsul, chimia aceea subtilă pe care orice om o rîvnește, o cunoaște și o manifestă, în orice relație cu celălalt. Adevărata întâlnire între doi oameni este numai și numai în realitate. Nu pe facebook, nu în imagini statice, sau natură moartă, nu în cuvinte spuse ca reacție și impulsivitate la intervențiile celuilalt.
Poate de asta fugim de fapt: de noi înșine, și de întâlnirea autentică a celuilalt. Nu cumva să avem parte de frumusețe în viețile noastre, și puțin ADEVĂR, nu cumva!
Poate că în ciocnirea omului cu alt om, se pot întâmpla schimbări și uneori chiar miracole, de aceea înțeleg că ar putea fi periculoasă comunicarea față-n față. Precum în romanul 1984 de Orwell, nicio schiță de afecțiune pe chip, nicio grimasă care să trădeze apele abisale, niciun zîmbet care să trădeze bunăvoința și apropierea de…aproapele! S-a mutat totul în online. Nonviața virtuală. Fuga omului de om!
Suntem înlocuiți cu gălbejiți, emoji și alte gif-uri dătătoare de falsă viață, ca și cum aceștia ne-ar guverna de fapt stările, și nu invers. Ne complacem în lentoarea minții, scăldându-ne în apele incertului, și ale altor dubioase avatare, defulăm emoții înaintea unui ecran, și uităm de oamenii cei adevărați, singurii de fapt, cei în carne și oase- care ne-ar mai putea arăta, da și simți vreo noimă. Personală. Propria noimă.
Restul, sunt fantezii , întâmplabile în mândra și aroganta schizofrenie: virtualul. Sau ceea ce unii numeau ”vorbăraie în minte”. Cu sine, cu un alt sine fals, cu o întruchipare, cu o iluzie și închipuire. Adevărată deșertăciune a cărei singur rost poate fi despărțirea de semeni, sporind circumstanțele izolării prin felurite metode seducătoare ca cele mai sus menționate.
Cunoașterea aproapelui în acest amalgam nefast de dubioșenii comportamentale și fantezii tăcute, ieșite dintr-o oală pusă sub veșnică presiune (Eul interior, copilul rîzgîiat, înăbușit, victima care dintr-o dată e liberă), devine astfel un proces epuizabil, a cărui finalitate nu se întrevede nicicînd. Pornim discuții azi și le finalizăm la sfîntul-Așteaptă, pentru că în lumea virtuală nu există noțiunea timpului. E ca și cum intri cînd vrei, ieși cînd vrei. Nu maniere, nu atașamente, doar o mare masă de triggeri , și dacă nu-s triggeri, discuții lipsite de chintesență, teribil de impersonale. IMPERSONAL. Cuvîntul care descrie cel mai bine veacul. Toți narcisici, toți îndopați cu informație, lipsită de finalitate și scop. Cum să-l cunoști pe celălalat cînd n-ai timp de prezentabilitate, maniere și intervenție cu acceptul celuilalt? Îmi imaginez de multe ori un soi de cameră în care stă lumea la bîrfă, și în care din cînd în cînd, atunci cînd sună soneria chatului privat, cineva deschide ușa, cu ochii bulbucați de la prea multa cafea, întrerupe toată vorbăraia, și ia pe cîte unu separat, la o discuție 1 la 1. Dar nu e nicio cameră și acolo nu-s nici măcar oameni: sunt vocile din capul fiecăruia, lectura defulărilor celuilalt, lectura izbucnirilor subconștientale ale celui nervos, frustrat, ofticat, nemulțumit, răzvrătit, posomorît, dramatic sau melancolic, iritat, care a spus ceva într-un comentariu. Apoi urmează alții și alții și tot așa, până nu mai are sfîrșit, nici măcar atunci cînd stingi telefonul. Un continuu șir de toxină psihologică, gata să escaladeze pe ici pe colo. Au toate astea vreo noimă în cunoașterea celuilalt? Da, dacă ești psiholog și vrei să faci psihanaliză. Nu, dacă ești un om obișnuit și nu poți pricepe de ce prietenul tău care e jovial și carismatic mai tot timpul, pe facebook se transformă într-o victimă a propriilor pulsiuni. Sau de ce colega aia țîfnoasă de bancă, scrie poezii așa faine, și de ce geniul, tânărul inteligent pe care-l stimează toți, se transformă într-o bestie atunci cînd începe să posteze pe facebook !? Ei bine, la toate acestea și nu numai, răspunde psihologia subconștientului, sau zona pulsiunilor lui Freud. Pe scurt, de reținut este faptul că subconstientul nu diferențiază emoţia sau sentimentul pozitiv de negativ și nu face distincția între bine sau rău, stochează amintiri, unele chiar dureroase, poate răspunde nefast la anumiți triggeri, reacționează impulsiv la cuvinte, e capabil și de poezie și hipnoză, este neutru şi nu gândeşte. 🙂
Nu se pot lega relații autentice cu nimeni, într-o lume din asta îndopată fie cu deficit de atenție, fie cu atenție exagerată, posesivă, grotească, agasantă.
Fără scop și fără început bun, nicio relație în mediul virtual începută nu sfîrșește bine. De cele mai multe ori, oamenii își simt minusurile mai mult decît plusurile și le escaladează. Se ronțăie reciproc cu dorința egoistă de a afla repede totul, și sfîrșesc prin a se lepăda unii de alții, pe motiv că ”nu a fost perfect”. Puțini sunt aceia care au înțeles meandrele sensibile în care ne scăldăm în virtual, și care nu iau în serios derapajele survenite acolo la văzul/auzul, inducția unui cuvînt. Mintea noastră se pricepe de minune să facă puzzle din nimic: primim un deget, și deja noi credem că am văzut toată mâna. Ni se arată un colțișor de dinte, și credem că avem de-a face cu un cîine. Ni se arată un pic de inteligență, ne temem ca nu cumva, să părem mai proști. Ni se insuflă ideea că suntem nevrednici de cineva, și credem repede, că nu valorăm nimic. Iată efectul inducției subconștientale, și aici e un subiect mult prea vast ca să-l exprim într-o pagină, așa că îl rezerv pentru un subiect din viitor, de legătură, pentru a înțelege de ce pe facebook e cum e, și realitatea e atît de… cum să zic… să nu par o extremistă 🙂 aa, e naturală, firească și nu în ultimul rînd, enervant și frumos de COMPLETĂ. Pentru că suntem ființe vii, duale, sensibile, cu suișuri și coborîșuri, cu tenebre și foarte multă lumină, cu probleme nerezolvate din copilărie, cu ego cît China și smerenie la timpul potrivit, pe măsură. Faptul că cineva cu exact aceleași minusuri ne analizează prin virtual, ne judecă și ne depistează defectele în baza cărora acționăm,nu ar trebui să însemne nimic. În fond, a fi narcisic psihopat e mai rău decît a te afla în slăbiciune și neputință, datorate unei lipse de orizont, la un moment dat, în viață. Sau într-un post pe facebook.
Păzirea! 🙂
Ce articol fatalist. Cat se poate de adevarat dar fatalist. Dupa citire pare ca sunt sub spectrul esecului orice interactiuni in mediul virtual. Ceea ce nu e departe de realitate insa mai rasar si ghiocei printre gunoaie…