Nu pot să-mi imaginez ce se poate întâmpla când se întâlnesc două persoane care au fix aceleași nevoi, fix același cadru oportun de a le satisface și fix aceiași stâlpi de susținere interpersonală.
Dar o fac.
Când doi lideri la fel de individualizați și ciuntiți de aparatul psiho-manipulator numit dezvoltare personale își ating coarnele unul altuia, nimic bun nu poate să iasă de acolo. și totuși uneori ceva mic și profund poate să facă diferența între cei doi.
Unul zice: ĂSTA SUNT, am nevoie de validare, o fac, ridicând vocea și umerii, și arcuind sprâncenele ca și cum ”Dacă nu-ți convine, pleacă”. E o mândrie hazlie în asta, nicidecum o răutate. Iar celălalt, având fix același trebuințe, tace totuși, și nu zice nimic. Tulburarea i-a ajuns la suflet, așa că mai e capabil poate să ierte, riscând începutul disprețului, fiindcă rabdă prea mult. Și tace. Dacă ar deschide și el gura, ar fi un mare conflict. Contrastul dintre ăștia doi tulburați și nevalidați ar fi doar simpla tonalitate și intensitate a vocii. Halal societate! Bine că nu se bat, căutând o concluzie!
Iată adevăratele jocuri de putere pentru care personalitatea pare doar o carcasă de împrumut. Nici nu mai știu dacă ea (mai) contează. Când mândria bolii sau neajunsului devine principiu de viață, te poți aștepta să fii doar un om de unică folosință. Îmi aduc aminte că odată, noi învățam să ne luptăm defectele…din respect și lumină pentru noi înșine, și pentru ceilalți. Acum există doar ”EU ÎNSUMI” și atât.
(…)
Există o putere ciudată în acest context, care face diferența între vindecat și vindecabil, între bolnavul profund și cel de suprafață, chiar dacă cel care tace se știe cu mult mai multe sechele și mai îndreptățit să-și fure bucățica de tort. Lipsa de validare aduce un pachet de probleme.
Da, suntem plăcinte și clătite ș brioșe unii penru alții, fiindcă așteptăm să înșfăcăm din celălalt, să ne luăm momentul. Câtă râvnă! Iar alții, devin adevărate cuțite și furculițe, gata să pape din fiecare om care l-a privit o dată în ochi mai profund. Li s-a dat un deget, și au luat toată mâna.
Tulburații nu au ce să caute lângă alți tulburați, decât dacă tulburarea lor sau elementele ei sunt complementare, am zis!?
Nici în cea mai slabă pictură, nimeni vreodată n-a pictat în trei culori- aceleași culori…
Ce poți să faci într-un context lipsit de complementaritat, să te faci auzit, este să taci mai strident, sau să ridici vocea. În ambele cazuri, majoritatea decide: ești un ciudat.
Râvna psihologică este ca o furculiță în mâna unui înfometat: se înfige oriunde vede o părticică, o schemă sau măcar o senzație din ceea ce și-ar dori.
Acestora, care-și bat cu pumnul în piept patologia, neajunsul și boala, călcând fără să-și dea seama în piciorușe pe alții, dar mai ales refuză de a răbda din când în când, făcând loc și altora, ridicându-și tulburarea la rang de virtute și artă, nu le zic decât atât:
