Societatea bolnavă: ofensa ca virtute.

De câțiva ani, de când națiunea a dat viața privată pe viața publică, via online și alte mașinării, granița dintre public și privat este din ce în ce mai transparentă, strângându-se tare. Odată, laturile sociale ale omului erau manierele și ceea ce arăta el în văzul lumii, iar ipostazele private, precum cina, trezitul, identitatea artistică, profesională și chiar sexuală, rămâneau undeva departe, cunoscute doar de breasla în jurul căreia se învârtea viața subiectului. 
Astăzi însă, asistăm cu tot mai multă agresivitate, la delimitarea din ce în ce mai subtilă între omul privat, care se trezește dimineață cu cearcăne, sau în cazul femeilor, nemachiate, și omul social, dichisit, care iese în public, manifestându-și rolul social așa cum o impune profesia și norma de circumstanță.
În asemenea condiții,  intimul devine noul social: omul țâfnos, autentic, liber de maniere și nereglementat interior de maniere și de aspecte ce țin de înfrânarea manifestărilor personale, își pune pe tavă interiorul, psihicul, servind statelor, chiar și cele occidentale, noi probelme de rezolvat: frustrarea de a spăla vase, așadar, se preschimbă în necesitate de lege, frustrarea de a te fi născut cu cohones într-un trup de femeie, atrage după sine răzvrătirea pe legi inexistente, precum și insatisfacția că nu există o lege care să reglementeze, glumind, discriminarea pe criterii de inteligență- devine astfel subiect de discuție în birourile de drept ale conducătorilor aleși sau nealeși.
Așadar oamenii, via rețele sociale online, inițiază tot mai des grupuri de apartenență pe criterii din ce în ce mai intime. Dacă odată conta culoarea politică,  ideologia și doctrina generală , împărțită în domenii la fel de generale precum economie, drept, medicină și educație, astăzi, găselnițe precum identitatea de gen și frustrarea psihologică de a fi femeie capătă noi valori de nucleu, adevărate focare din care premerg, asemeni unei caracatițe, legi și norme, dictate și aranjamente social-politice, dominate de chestiunea intimă.
Așadar, rolul social a devenit rol intim afișat în public, sau cel puțin este pe cale să devină.  Naționalizarea trupului și a celor ce țin de intimitate impun legi și noi reglementări sociale, nu pentru că ele aduc vreun beneficiu lumii, ci pentru că omul a ieșit atât de mult din el însuși, încât confundă sexul cu legea, guvernul cu o vacă pe care să o mulgă, și oamenii politici, cu niște sclavi care trebuie să se supună oricăror cerințe individuale umane.
Se remarcă în viața de zi cu zi ușurința cu are oamenii tind și își doresc să-și expună alegerile intime în spațiul public,  mânați mai mult sau mai puțin de propaganda consumeristă ce făurește de zeci de ani imagini sociale (brandurile, artiștii internaționali, revistele de modă, persoane publice). Dacă odată pijamaua era o piesă vestimentară purtată exclusiv în dormitor, ieri, ea era o piesă vestimentară pentru îndrăzneți, ca astăzi să o vedem adaptată nevoilor smart-casual de îmbrăcăminte. Exact la fel se întâmplă și cu comportamentele intime, sexuale, și mergând mai departe, cu tulburările de conștiință care par să cucerească cu succes comunități de oameni adunați prin ceea ce îi aseamănă: din exact acele rezonanțe afișate pe feisbuc, în mod public. Odată nu se știau foarte mulți oameni între ei, însă azi, datorită internetului, explozia de comunități de tot felul a acaparat internetul: grupuri, pagini, comunități și paracomunități, gata să-și spună oful. Și nu, Of-ul nu este unul relevant pentru un popor, ci strict pentru cei puțini, care datorită superficialității gândurilor lor, au decis că e timpul să propună o lege.
Un precedent tulburător, chestiunea riscă să înmulțească simpatizanții grupurilor minoritare de tot felul: de la tulburați cu identitate incertă, la schizofrenici, la gruparea paranoică românească și până la națiunea xenofobilor din țară, care nu neapărat la unison, își vor dori, acum sau mai târziu, drepturi egale , sfidând legile din domeniile aferente, mimând interesul suprem al drepturilor omului și așa mai departe.
Așa că găștile, haotice între ele, se ofensează la orice. În curând nu o să mai pot să fac mișto de propria persoană, fără ca asta să nu ofenseze pe cineva.  De altfel, o astfel de gașcă se construiește nu pe dorința de a evolua, ci din dorința de a conserva temeinic, o trăsătură patologică, o tulburare și o psihoză colectivă, a cărei promotor o constituie REACTIVITATEA.
În opoziție cu proactivitatea, REACTIVITATEA, în termeni psihologici, presupune existența unei răni, unui defect, unei lacune, sau a unui gol, care stimulat din afară, vătămat, presat sau înțepat în vreun fel, creează în om și în psihismul său un adevărat țipăt de durere, în baza căruia omul decide apoi că trebuie să ia măsuri: el începe să se apere. Dar cu cât mecanismele sale de apărare sunt mai slăbite, lipsite de grația bagajului cognitiv sau a educației și mai ales a uni nivel minim de stimă de sine (vezi Stadiile lui Piaget, copilăria individului), cu atât el va căuta către alții, ajutor. Și unde altundeva să-l găsești, decât în politică. Odată, oamenii dacă aveau tulburări apelau la psiholog, astăzi , guvernele multor țări cheltuie o mulțime de bani încercând să reglementeze boala, defectul, zgârietura, rana, așa încât, în loc să o vindece, ea să fie DESCHISĂ, protejată, împrejumită cu gardul de plastic al ideologiilor de tot felul, nu care cumva, cineva să încerce să vindece.
Cu cât omul își strigă boala mai tare în spațiul public, cu atât el adună lângă sine pe alții, cu aceeași boală. Diferența dintre aceștia și cei care huiduie politica, fie prin onomatopee, fie prin clișee și înjurături clasice sau limbaj deosebit de abstract-pozitiv, este că primii rezolvă legi în favoarea conservării propriilor boli, pe când ceilalți din urmă, rămân o ”șleahtă” de nemulțumiți, dornici de mai bine, incapabili să facă ceva.
De ambele părți, societatea e bolnavă.
Oamenii însă nu mai sunt uniformizați de o doctrină, dar fiecare grup constituie o minoritate, care o discriminează pe cealaltă și niciuna nu vrea să fie discriminată.
De asemenea, fiecare tabără vrea supremație, arătând pe zi ce trece ca un trup odios, în care ficatul a preluat rolul inimii,  mâna, locul picioarelor,  iar gâtul, s-a dat peste cap să conducă mintea. Piramida lui Maslow, detestată de mulți, neînțelasă de și mai mulți, devine prilej de dispută, căci fiecare tabără se vede undeva deasupra, în realitate majoritatea sunt jos, pe nivelul trebuințelor bazale: când un om este ofensat, înseamnă că lui îi lipsește , fundamentul său este șubred.
Haosul social arată ca un sertar în care fiecare folder separat reprezintă o comunitate, și pe măsură ce media facilitează dezvăluirea fiecărui individ prin acceptare de sine cu orice preț și mai ales, aprofundarea ființei, cu toate pulsiunile și defectele ei, cu atât mai complexă devine politica. Taberele se ofensează unele pe altele, un grup de 10 vrea drepturi egale cu un grup de 1000, iar majoritatea devine un mit democratic menit a distruge o identitate minoritară. Cu ce sunt mai speciali, dom-le, 1000 de oameni care -și doresc ca familia să dăinuie, decât 10 indivizi singuri care-și doresc să copieze modelul familiar și să-l caricaturizeze, doar pentru ei? Cu ce?
Cu ce e mai special un bărbat care are un statut și o inteligență aparte, față de o femeie care, la proba scrisă la același test, omite mai mult de jumătate din răspunsurile corect, așa încât, frustrată, își dorește brusc drepturi egale?
Cu ce e mai special un adult sănătos, decât un adult cu alergie la nucă de cocos, atunci când se face angajare la un mare producător de ciocolată cu cocos?
Cu ce e mai special un om liber, decât un pușcăriaș care stă închis datorită unor legi care l-a găsit vinovat? Legile îl ofensează atât de tare, încât în curând ele vor trebui extirpate din  cadrul civilizației.
Cu ce e mai special un cuplu de femeie și bărbat care  dau naștere la 4-5 copii, decât un cuplu de bărbați înstăriți, care înfiază niște animale?
Cu ce?  Și aici fiecare e responsabil să se gândeasc, să judece și să analizeze temeinic, așa încât conservarea, continuitatea, bunăstarea și sănătatea pe acest pământ sau în această țară, să fie motivele dintâi pentru care oricare dintre noi, se va implica la un moment dat, sau deja, în politică.
Cine vrea să respecte o ideologie și al său principiu, cu riscul de a nu fi pe plac, trebuie să fie întotdeauna pregătit să înfrunte mulțimea.

______________________