Recunosc, am fost marcată în ultimii ani de psihologia specială a acestui individ încă președinte al țării, așa m-am gîndit să fac pe scurt o sinteză a limbajului trupului său, și astfel a psihologiei sale, care ridică tot mai multe semne de întrebare.
Limbajul trupului iohanisian nu minte, ci dezminte, și disimulează precoce tot ceea ce iese pe gură. Când acest individ spune că ceva i se pare CUTREMURĂTOR, nicio urmă de emoție nu se vede la orizont. Căci precum orice individ care a suferit o traumă, trauma îi marchează psihosomatic chipul, fie printr-un rid, o grimasă sau o urîciune de milisecunde care-i traversează pielea, așa și el- ar fi trebuit să ”riposteze”, facial. DAR NU O FACE. Un om care într-adevăr e MARCAT PROFUND de un eveniment, de o faptă sau mai cu seamă de o GUVERNARE (fie și a PSD-ului), acela își mișcă chipul în direcția precisă indicată de vectori emoționali. Ei bine, la iohanis NU! Cool, ar putea crede unii, însă simptomele tulburărilor narcisice de personalitate (funcționale sau nu, utilitare sau…casnice) se vor răsfrînge întotdeauna asupra relațiilor și în guvernare, legi, proiecții, viziuni. Ținem cont de principiul platonic : NU poți guverna o țară, dacă nu te-ai guvernat întîi de toate pe tine 😉
Cînd pomenește ”de cei care cercetează dosarele”, ridică însă abil din sprînceana dreaptă. Ce este sprînceana dreaptă? Un sediu al unor pulsiuni psihosociale. Iar sprîncenele , în ansamblu, reprezintă expresia feței, despre care s-a văzut că poate schimba caracteristici mecanice ale sunetului, modificînd și sensul unui enunț. Mișcarea sprîncenelor funcționează exact ca accentul pus pe unele silabe. O subtilă prozodie a feței, menită să justifice ceea ce nu se spune, se evită , sau pur și simplu se cere din subconștient să iasă! la Iohanis, pe tot parcursul discursurilor, sprîncenele pun în paranteză emoțiile: cînd el comunică, o face abil cu vorba, verbalizînd, sau cel puțin încercînd măcar- cuvinte învățate în scheme NLP și discursuri abstracte, ușor de indexat de către oricine. Schimbările de dispoziție sunt semnalate, la fel, cu ajutorul sprîncenelor, iar climatul mental este ușor de depistat, în funcție de depărtarea lor. Cînd individul își ”ridează” fruntea cu ridicarea sprîncenelor, este un semn evident al îngrijorării. Și pe ce subiecte s-a îngrijorat el adesea? păi PSd. și revenind, întrebat fiind despre dosare, când spune că ” vom afla detalii în urma anchetei de la cei care cercetează”el pare totuși deosebit de îngrijorat.
La întrebarea privind argumentul de a-i convinge pe românii care nu sunt neapărat împotriva PSD, să-l voteze, ca și cum deja ar fi cîștigat, se remarcă poziția călăului călare pe situație: picioarele depărtate, scuturate brusc și spontan, corpul ușor în față, ușor tremur al bazinului. Această atitudine corporală ascunde de fapt cu totul altceva decît ceea ce vrea să pară: o formă de dinamism personal. PIcioarele reprezintă sediul stăpânirii de sine, al controlului absolut personal și al controlului situației. Cînd se pierd frîiele, picioarele se repoziționează primele, în gardă. Cînd iohanis a pierdut frîiele, în seria de întrebări și răspunsuri, s-a repoziționat dinamic, în gardă, ascunzându-și după pult adevărate resentimente, care se preling de altfel pe față, în colțul gurii. Ca și cum deja ar fi cîștigat simpatia publicului, și ca și cum absolut nimic nu i-ar mai putea convinge pe oameni de incompatibilitatea sa cu postul, știindu-și în adînc impostura, slăbiciunea, inadecvarea și alte tactici. Așa că se face călare pe situație, oferindu-și fizic imboldul care îi lipsește în interior, repartizându-și amărăciunea de pe un picior pe altul, în 3 secunde de repoziționare crasă. Superficial, arată ca un gest de putere. Și aia și este: nevoia de putere absorbită din gesturi care trădează de fapt o mare inadecvare și slăbiciune. Și pentru că nici cuvintele nu trădează climatul mental, răspunsul său care completează fix nesiguranța, dar și protecția înaintea unei minciuni sigure, el spune așa:
-POATE pentru că sunt convins că…, POATE pentru că m-am dăruit și o să fac în continuare…, POATE pentru că…
și discursul își continuă cursul complet nefiresc, pendulând între paradoxuri: HOTĂRÂREA ÎN PROPRIA NESIGURANȚĂ ȘI INADECVARE: un POATE accentuat, a cărui semnificație este tocmai indecizia, slăbiciunea, lipsa de consistență în ansamblu.
La toate aceste răspunsuri se adaugă, cireșind pe tort, punctul culminant, un adevărat catharsis : gura întreagă se plasează în jos, cu colțurile unduite-n abis. Este și momentul unei păreri de rău, momentul în care climatul mental își transmite sieși că și-ar dori să-și retragă… vorba. Cu surprinzătoarea apariție a mișcării buzei de jos, sediul avariției la om și al cupidității, subiectul își demască încă o dată propria-i neadecvare. Nu doar că buzele par să-i dispară de pe față, dar concomitent, la el are loc și retragerea gurii din joc. Să fie oare vorbele pe care le-a spus incompatibile cu adevărul pe care- poartă-n sine? Cît despre strînsul buzelor, la același final de frază, el nu este nimic altceva decît respingere, și nu una oarecare ci una violentă, încărcată de un val de dispreț emoțional față de situația vorbită. Sau chiar față de ceea ce tocmai a trebuit să facă: să prezinte un discurs care contravine realității de fapt. Nimănui nu-i plac mincinoșii. Nici măcar cînd mincinosul este…un sine însuși!
Și pentru a echilibra situația, revine apoi la veșnicele obsesii. Vechi și consacrate. Totu-i anti-PSD și cam atît. Silabisind cu accent precis, cu pupilele mici, tot mai mici, pe măsură ce presiunea pusă pe el slăbește. Despre dilatarea sau lipsa dilatării pupilei, e o întreagă tematică: un vast set de evenimente cognitive dar și emoționale ne determină mărimea pupilei, exceptând firescul reflex în prezența luminii. Un studiu interesant despre asta îl puteți accesa aici.
Ritmat, ca și cum discursul este atent planificat, se revine din nou la ideea de dezordinea pe care PSD_ul a lăsat-o în țară. Silabisirea cu accent și strigare a unui cuvînt nu face decît să caute să întărească convingerea în urechile ascultătorilor. Dar dacă situația este într-adevăr reală, de ce mai e nevoie să țipăm? știți cum se spune, nu ridica vocea, ridică argumentul. Tot ceea ce face acest om este însă să ridice VOCEA! E ca și cum ai scrie cu CAPS LOCK ceva, pentru a convinge. Dar știți ce mă frămîntă pe mine? Clipele acelea naturale și deloc meșteșugite, cînd după fiecare dispreț scăpat la adresa altora, își retrage buzele încleștate, iar apoi colțurile buzei inferioare se mișcă brusc în jos.
Spre exemplu, cel mai bine iese în evidență această grimasă la început, cînd vorbește despre averi, vacanțe și alte avuții, mai mult sau mai puțin elemente ale avariției. 0,5 secunde de adevăr absolut, cu încetinitorul, firește!
Trec momente, iar luări de poziție și recucerire a ”respectului de sine”, încălecări pe șa și dinamitări la propriu a încrederii, dar nu prin adevăruri rostite cu forță, ci prin disimulări abjecte și asocieri de cel mai prost gust. Sau dezgust.
Și marele moment pe care l-a atins emoționalitatea personajului este legat de chestiunea Kovesi. Fața i se schimbă, seninătatea apar. Dar totodată și ironia. Se simte în sfîrșit în sucul său. Vă dați seama, prin comparație, cît de NEpregătit este de fapt în celelalte chestiuni?
Dar pe măsură ce întrebările vin, se pare că prinde tot mai mult curaj. Într-un mers potolit dar isteric, el continuă cu vigilență disimularea și jocul psihologiei speciale în speța căreia se înscrie.
Urmează întrebări mai grele. Rusia. Sensibil subiect. Și o recunoaște. Dacă ați observat cu atenție discursul său până aici, dar și postura corporală adoptată în celelate seturi de întrebări, veți vedea o schimbare completă de raportare. Serios, vizibil marcat de întrebare, cu sprîncenele sus, foarte sus, tot mai sus, omul joacă în sfîrșit cartea unui președinte precaut, în linie cu cerințele occidentale pe subiect. N-a jucat însă la fel cînd a fost vorba de desființarea unui partid și a unui electorat pe care și așa nu-l suportă. ”Infatuați”, remember?
Însă cel mai zdruncinător gest , si poate cel mai potrivit lui, pe care îl poate face este acela al arătării cu degetul arătător. Ați văzut cîtă satisfacție și sclipire îi vin în ochi în clipa în care face asta? ”Fii atent”, ne transmite el printre rînduri, avertizîndu-ne clar, cu toată furia și autoritate, că dacă nu… atunci… trăgând semnale subtile dușmanilor săi. Ce privire rece!
Apoi apare întrebarea cu privire la bilanțul său. Ce a făcut în acești 5 ani, concret. Dar…ce zîmbet! Ne spune că marți va organiza o dezbatere în acest sens, și cu întrebări potrivite , țintite bine, va răspunde atunci. Ridicându-și degetul mare în semn de OK, asemeni unui păun în plină demonstrație dorind să cucerească publicul, ne arată dansul pseuroimplorării meschine. Aici e mai importantă grila gestuală decît gestul independent în sine: s-a ascuns în spatele unui gest fizic făcut cu mâna dreaptă, mai exact degetul mare- sediul dorinței și motivației, anulîndu-și complet toate sinonimele pentru cuvîntul OK disponibile în limba română. Poate pentru că nu le avea ? Pe jumătate parcă dorindu-și să ridice brațele sus, arată mâna dreaptă încleștată publicului, și ca un introvertit adevărat (care este), isi lasă demagogia să palpite în el, gata să primească ovații. Dar nu totale, ci pe jumătate, căci insecuritatea de care se suspectează nu-i permite. Așa că în clipa în care a bătătorit terenul, văzându-se aplaudat, ridică în semn triumfal brațele, completându-și gestul cu mai multă îndrăzneală: e gata să primească uralele publicului, sugerînd, prin ridicarea brațelor sus ideea de progres simbolic. A ajuns în grațiile publicului, sau măcar le-a cerut, oferind ca milogul degetul mare anterior, care validează în semn pașnic ca fiind OK întrebările jurnaliștilor. În exact același timp, fără să-și dea seama, căci subconștientul psihic nu doarme, el de fapt abuzînd de triumf, nu face decît să evite o înfrîngere amară, reproducând o postură supersițioasă. Mai lipsea puțin, și ne arăta degetele în formă de V. Dar să nu uităm, că avem de-a face cu un tip încleștat și introvertit, discret, așa că gestul l-a făcut doar pe…jumătate!
Per ansamblu, grila gestuală demască un caracter în care predomină disprețul. Pe alocuri, îl putem vedea retrăgîndu-și fața, ridicînd bărbia și retrăgîndu-și ochii în semn isteric scandalizat pe anumite probleme. În cele mai nepotrivite și dubioase momente, personajul ridică din sprîncene sus. Mult prea sus. Dacă observați filmările de discurs cu încetinitorul, veți remarca nu doar nepotrivirea cuvintelor cu grila gestuală, ci și disprețul său care-i face porii să se zbîrlească, la anumite subiecte. Strategic. Se spune în psihosomatica trupului că bărbatul arogant, cu sprîncenele arcuite, detestă mediocritatea, la fel de mult la alții precum și-o detestă la sine. Probabil de aici și nevoia unora în dobîndirea funcțiilor și a materialelor ”înalte”. Însă cel mai important aspect din acest discurs și nu numai, în general din transparența subiectului în cauză,este faptul că ascunde o mare îngrijorare și un conflict interior adesea incompatibil cu emoția falsă pe care încearcă s-o stăpânească, s-o arate oamenilor, la exterior. Astfel, el sacrifică protejarea ochilor pentru avantajul tactic pe care i-l oferă o mai bună perspectivă asupra a ceea ce-l înconjoară. Ochii mari – oferă un cîmp mai bun de vedere. Prin urmare, ridică din sprîncene ! Și ghiciți în ce chestiuni el are nevoie de un câmp mai bun de vedere? Vă las să faceți exercițiul cu videoclipul în față, singuri! (HINT: ÎN MAJORITATEA, prin urmare, îngustimea e ceea ce-l caracterizează de fapt. Noroc cu consilierii…)
De asemenea, există neconcordanțe grave între cuvinte relevate ca fiind cu impact emoțional puternic și climatul mental asociat lor. Cînd spune CATASTROFĂ, ÎNGROZITOR, sau că A FOST TRAUMATIZAT de anumite evenimente și PUTERNIC AFECTAT ȘI MARCAT, vă jur că am stat de cel puțin 3 ori să mă uit cu atenție să caut o zvîcnire de emoționalitate, un patos sau o relicvă de părere de rău și tristețe, sau orice altceva. Și nu am găsit. Cînd gesturile însuflețesc discursul, ele preiau forma cuvintelor și a întâmplărilor pe care le menționăm. La acest personaj însă nu. Lipsit de mimică și dinamică în acele momente, el vorbește despre traume ca și cum ar fi ceva firesc. Urmăriți discursul integral la momentul în care vorbește de Rusia, este mai impactat în chestiunea aceea decît în propria-i emoționalitate (pe care nu o prea regăsești), vizibil marcat. Are însă grijă să accentueze cuvintele prin silabisire. Dacă n-am ști ce se ascunde în spatele acestei intenții, am putea crede că e un robot care repetă de N ori, până ce publicul reține. Nu neg moștenirea grea: la un moment dat în istorie, se știe că nemții nu aveau suflet. Azi sunt doar predispuși!
În încheiere, deși ar mai fi multe de zis pe acest subiect, și cu o mai multă migală, cireașa de pe lichidul de frînă nu se lasă așteptată. La întrebarea finală, dacă ar fi electoratul psd aici, ce l-ați întreba, ce i-ați spune, își demască în sfîrșit disprețul, unduindu-și de data aceasta cu și mai multă putere buzele răvășite de ură în jos, și se adresează electoratului lipsit de respect, folosind un apelativ formal complet nepotrivit de tip: dragă electorat psd, ușor ironic. Ironci și chiar mîrșav s-a arătat și cînd a menționat de cîteva ori numele Vioricăi Vasilica Dăncilă, trântit în spectacol, gata să-și bată joc de un nume, spunând Vasilica (în loc de Viorica Dăncilă, cum era firesc), dînd dovadă de subinteligență (asemeni subculturii).
Dar astea sunt gingășii ce am etalat aici, comparativ cu dedesubturile ceva mai complexe ale psihologiei abisale, cu care și-a făcut meandrele încă de pe vremea cînd… suspect în trafic internațional de copii! Ce vocație !Dacă ar fi să faci un manual cu Găsește-ți vocația dedicat psihopaților, cred că profesia aceea ar fi cea ideală!
Pe șleau: tulburări narcisice funcționale, parșivitate multă, ambiție deosebit de mare, arivism, oportunism cît încape și o incapacitate tulburătoare de a-și lăsa la vedere, măcar fărîmă din emoții.
Ce poate să garanteze și să ofere tiparul acesta !?
Hehe. Chapeau. Hai si cu Dancila. Sunt curios cu privire la concluzii
…pur si simplu… fascismul…