Oricât ar fi de urât un om, eu tot îl las să traverseze strada. Chiar dacă mă grăbesc, chiar dacă nu s-a angajat în mod evident să treacă. Și chiar și când e vorba de ceilalți participanți la trafic, cumva nu m-a interesat niciodată ce culoare de piele are unul care mi-a acordat prioritate, sau un altul pe care îl las eu să-mi…cedeze trecerea. Rareori mă uit, și asta într-un caz excepțional. Precum a fost recent.
Mergeam liniștită pe cale, să intru în Giratoriul de lângă Mall, când tot auzeam cumva din spatele meu ceva gălăgie. Ca de obicei, nu mă uit. Gălăgia se făcea tot mai mare, și dintr-o dată mă uit în dreapta: un bmw cu volan pe dreapta, de o culoare formidabilă, un gri metalizat cum drept e, nu am mai văzut. Nu am apucat să mă uit la șofer, aglomerat fiind. Îmi văd de condus și de muzica voioasă ce făcea atmosferă, când dintr-o dată aud un claxon. Eram foarte aproape de giratoriu, pe banda 2, și nimuricu ăsta, pe banda 1. Cineva îmi face semne, așa că dau muzica și mai tare, ca să înțeleg ce zice. Frunzuliță, iarbă deasă… aud… Văd în oglindă cum individul forțează intrarea în giratoriu, presat fiind de cei cărora le ocupase oarecum banda care vira la dreapta pe Lăzărescu, pe lângă cimitir. Virează agresiv, ridică bărbia, brațul stâng afară pe geam.Tot nu îl aud, individul urlă și țipă. Dar simt văzând frânturi în oglinda laterală că cineva forțează intrarea, și nu scap nevătămată din întreaga schemă. Preț de câteva secunde, cedez, și îl văd pe individ cum începe să înjure. Deschid geamul, muzica mea era și mai tare dată, și citesc pe buze: ****8 * *** **… !#@#$$@. Un om în toată firea ajuns la maturitatea etniei la care cei mai mulți dintre români deja încep să înțeleagă necesitatea de a te purta civilizat, cenzurându-se măcar cât e posibil. Individul, îmbrăcat în ciocolată cu dungi fosforeșcente și părul bălai, murdărit deja la gură de limba română, pe care o vorbea prin acord istoric neoficial cu națiunea mea, îmi semnalează agresiv să îl las să treacă, înfingându-și hîrbu de mașină spre mine. Nu reacționez, ba dimpotrivă, îl invit să încerce. Muzica ce se aude de la mine e din ce în ce mai superbă: frunzuliță, iarbă deasă, mândră-i lumea și frumoasă… Îi zâmbesc și nu îl las să treacă, neavând nicio prioritate legală, ci doar tupeul nesimțit al celor care vor mereu să fie primii, așa că umanoidul virează brusc stânga, accelerând cu viteză, profitând de momentul meu de oarecare neatenție, și îmi dă fum, pe măsură ce eu mă aflam în spatele lui. Îmi văd de drum, apoi el frânează brusc în fața mea și scoate un deget pe geam, apoi repede, ca și cum vedea că îl văd, scoate capul și urlă din toată ghena sistemului său cortical:
-Fi-ți-ar mă-ta cu muzica aia, de proastă!
–…folclor românesc, căci tu m-ai învățat înc-o dată să iubesc…!
dau volumul la maxim, mă uit în stânga în dreapta, închid geamurile, le deschid, le închid la loc, le deschid iarăși și le las așa, apuc un tic-tac și merg mai departe.
…Șî iar verde foi ș-o fragă
Eu cânt când mi-i lumea dragă, eu cânt când mi-i lumea dragă!
_________
CONDUC
Piesa e cântată de Subcarpați și poate fi ascultată ma jos. Cât despre individ, stereotipul subliniat e destul de netrebnic încât să nu vreau să mai pomenesc vreodată de el.
Superb cântecul! Asta contează.