E foarte ușor să spui că lumea în general, merită tot răul care i se întâmplă. După o ceartă, o jignire sau o altercație 1 la 1 , orice individ devine cel mai predispus urii. Când cineva ciuntește stima de sine a altuia, pe bună dreptate sau pe nedrept, pe filieră emoțională, ai toate șansele să începi să detești. Însă stima de sine adevărată, reală, nefraudată, nu se rănește atât de ușor.
Și atunci, ce-i de făcut pentru a evita veninul care pare că a împânzit lumea? de la reviste de satiră care nimicesc mândria națională a unui popor, sau ce a mai rămas din ea, până la expoziții și melodii cu caracter ofensator, și nu doar ofensator, ci de ură reală față de valorile fundamentale pe care sunt întemeiate societățile: frăție, asemănare, iubirea de frumos, nevoia de perfecționare, nevoia de apartenență și armonie, și conservarea tradițiilor, dăinuirea lor, într-un fel sau altul.
Ura este iubirea întoarsă pe dos. Când un om pe care îl iubești începe să te rănească, el îți polarizează ființa. Cu cât mai mare pasiunea (inferioară iubirii suave), cu atât ura și disprețul cresc. Modurile în care te manifești apoi, sunt diverse: de la a strica lucrurile la locul de muncă, la a caricaturiza portretul dușmanului, până la atacuri asupra propriei persoane: devalorizarea ființei este un act sinucigaș psihologic, și chiar spiritual. O dată instalată, ea consumă făptura, fără să dea somație. Lucrurile sunt asemănătoare la nivel social.
DAR…
Luciditatea este un act suprem al trăirii: ea nu cunoaște emoții, nu vede atașamentele: trăiește pur și simplu, fără ancoră, dar cu rădăcini peste tot unde omul acela merge.Când ești lucid, nu poți să urăști. Când ești lucid, nu poți să aparții complet unui grup sau altul, fiindcă atunci îți aparții doar sieși. În luciditate, poți să separi emoțiile și să aleg ce te mână mai departe la luptă. În luciditate, ești mai presus de iubire și de ură, la un loc. Când omul devine prezent prin ceea ce toți sfinții numeau clasic, TREZVIE, se poate cunoaște pe sine, se poate vedea în slăbiciunea firii.
Sigur că pare tentant să spui că pasiunea izbutește, pe când trezvia nu. Dar pasiunea, oricât ar fi ea de dură, la un moment dat te consumă, și ești consumat de ea, în același timp.
Așadar, lumea merită tot răul care i se întâmplă, pe de o parte, până la un nivel cert. Mai departe, responsabili sunt egregorii care reușesc prin algoritmi să pună în mișcare dinamici și praguri sociale: de la efectul Bystander, la efectul Zimbardo și chiar Milgram, toate sunt declarații ale slăbiciunii unor mulțimi sau altele, de oameni ! Ființe umane, cu trăsături deja cunoscute de absolut toate laboratoarele de făcături sociale care există: de la companii precum Kaufland, IBM, Orange,… până la marile logo-uri care ne înconjoară și cu care ne îmbrăcăm chiar, lumea politică din întreaga lume care își joacă strategia cu analizele sociologice ale poporului, industria advertising-ului și alte mari institute care se ocupă cu măsurători calitative sociologice, toate joacă la aceeași masă a personalității tale. Și nu doar una singură, ci milioane, cumva. Milioane de personalități din întreaga lume servesc drept masă de manevră pentru isprăvi politice de mare însemnătate socială: PROTESTELE!
Ceea ce se întâmplă așadar la nivel colectiv, nu este nimic altceva decât rezultatul unor ani de cercetări și experimente psihosociale, care au condus la această cunoaștere impresionantă a funcționării omului.
Toți specialiștii în algoritm cunosc astăzi că o fotografie colorată însoțită de un text scurt, este de 100 de ori mai de impact, decât un text lung (precum ăsta) , care detaliază o problemuță, chiar și neesențială. Înarmați până-n dinți cu abilități și instrumente de photoshop necesare, postacii vremurilor creează idei, 8 ore/zi, zilnic, și unii chiar și în schimburi de câte 12 /24 ore, așa încât să existe o continuitate și să asigure un flux permanent și necesar de oameni care să vegheze, inducă, stârnească și anihileze. (Personalitatea anului în Europa cu asta se ocupa)
Faptul că ura pentru idei și concepte apare, este o chestiune de conjunctură, absolut deloc de ignorat. Ba chiar demnă de studiat. De la felul în care , de exemplu, coca-cola ca brand îți prezintă un nou tip de gagică, sau felul în care H&M propune spre atașament social imaginea perfecțiunii de viață, sau chiar felul în care trebuie să ne comportăm cu toții într-un colectiv, debordând de emoție și empatie, face din comportamentele și atitudinile sociale, dar mai ales din SCENARIILE sociale la care suntem expuși, un adevărat carusel cu AȘTEPTĂRI ÎNALTE.
Pe fondul atașamentelor mai înainte menționate, văzute în lumi virtuale (presă,TV/antisocial-media), care fac din individ să și intre direct într-o relație emoțională cu atitudinile sociale conceptuale (care există undeva într-un background mental), care se aseamănă izbitor cu ceea ce numim noi utopie – (o lume ideală personală, socială), se naște AȘTEPTAREA. Însă totul se spulberă în momentul impactului cu realitatea: tipii ăia nu sunt așa smart precum PAR în clipuri (imaginația și reprezentarea socială își spune cuvântul), iar tipele alea nu sunt atât de feminine și tolerante de fapt, precum le afișează în fotografii, propaganda.
___
Așa apare ura, disprețul, lepădarea aceasta socială de tot ceea ce ne-a făcut să ne atașăm, o dată.
1 la 1, individual, într-o interacțiune normală, se traduce ca fiind o zonă de confort în care individul se așează, și unde pe măsură ce începe să se împrietenească sincer cu celălalt, începe și adaugă repere și imagini ideale utopice din imaginația lui. Însă în clipa în care obiectul imaginat- prezent asemeni unui avatar, prin persoana celuilalt, începe să manifeste dezaprobare și să facă ceva în dezacord total cu crezurile celuilalt care a pus ”patos” în relație, apare disprețul, debarasarea urgentă și completă de tot ceea ce înseamnă celălalt- mai exact- de obiectul dezamăgirii noastre. Pe scurt, e din ce în ce mai greu să separăm eroarea de OM, așa că îl scoatem complet din ecuație, ignorând complet chiar și trăsăturile sale bune.
Pe același principiu apare și ofensa: un atașament incert și deloc autentic, clădit pe o imagine de sine supradimensionată, care la un moment dat este ”împușcat” sau chiar ”gâdilat” doar, de o tabără oarecum adversă. Când ai stimă de sine scăzută (mai ales datorită unei deosebiri complete față de alți oameni majoritari), a fi sau a nu fi la un pas de ură ține strict de responsabilitatea (sau iresponsabilitatea) unor triggeri, care asemeni unei ecuații emoționale specifică traumei, țintesc pe rană. O rană nevindecată, și cumva, nici n-ar fi vreun interes ca rana să se vindece: de ce? Păi e cumva minunat să fii mereu o victimă a celorlalți, și nu orice victiă banală, pe persoană fizică, ci o victimă cu ONG și finanțat puternic de combatanți antidiscriminare. Vorbim, firește, de ceea ce se petrece acum în peisajul modern.
Spre deosebire de ura între strict 2 oameni, ura față de idei și opinii este ceva mai gravă. În timp ce între oameni, ”dujmanii” folosesc strategii și tactici de anihilare, intimidare sau apărare, și fac presiuni bine gândite unul asupra celuilalt, folosindu-și abilități dar și defecte pentru asta, între grupuri, problemele riscă să escaladeze grav: în sensul că, dacă între oameni, ura se manifestă între cei 2 și atât, fără să îi implice pe alții, de cele mai multe ori, când e vorba de grupuri de oameni care urăsc alte grupuri de oameni, totul se amplifică, și ura capătă proporții sociale uluitoare și de-a dreptul nimicitoare. Și decât să se distrugă o nație, mai bine se distrug doar 2. Însă războiul hibrid nu cunoaște dușmani concreți, el lucrează cu reprezentări sociale, cu inamici care nu pot fi numiți, deci nedovediți. Și așa mai departe.Nu doar că unul din membri grupului va detesta fără somație pe un individ pe a cărui față intuiește pecetea sau vreun simbol uitat al grupului adversar pe care îl urăște, ci poate ajunge să o facă fără măsură, să aplice aceleași trăsături tuturor.
Urmează, deci, etapa următoare a urii:
Fanatismul.
Sau momentul acela în care nu poți vedea pădurea de uscături. Când argumentul emoției urlă, în defavoarea logicii și a adevărului brut.
Spre exemplu, un grup de maneliști detestă muzica rock. În timp, au învățat să o recunoască, să îi distingă sonoritatea, și nu doar atât, au învățat și cum arată un rocker, așa încât, fie se feresc de el, fie îl agasează (cazuri concrete, reale).
Cu cât manelistul ăsta se identifică mai mult cu grupul său de maneliști, și adoptă nu doar atitudinea, ci și stilul vestimentar caracteristic grupului (via modele,etc), cu atât ura și disprețul față de cei care nu îi seamănă, riscă să fie mai mare. Și cu cât apartenențta concretă la grup e mai mare, cu atât disprețul față de oricine nu e membru, riscă să crească. Spre a se proteja în grup, omul are această tendință genetică de a-și marca teritoriul, de a se deosebi de celelalte grupuri și de a-și face cunoscut scopul. Sigur că nu e niciun scop conștient aici în a te identifica până la anihilare proprie cu orice grup, ci totul e asemeni unui val care îți oferă ce dorești (validare socială, apartenență), folosindu-se de personalitate, spre a se promova pe…tot pe e- grupul- constructul social, mai exact.
În ceea ce privește rock vs. manele (un exemplu general), veșnicile contradicții au apărut în privința faptului că maneaua e superioară rock-ului, sau rock-ul e superior manelei- drept urmare și oamenii care ascultă rock sunt superiori sau inferiori maneliștilor. Ceea ce desigur, este o aberație, ființa umană e imposibil de redus complet doar la asemenea tipare . Și din nou, a decide valoarea unui individ strict bazându-ne pe inteligență, ar fi o dovadă de o mai mare ignoranță…spirituală!
______
Tot așa apare și ura feministelor față de femei. Sau ura stângii față de dreapta. Și nu doar așa, la simpla pomenire a cuvintelor, ci bazat pe triggeri, care pot fi din ce în ce mai mulți. Ingineria socială folosește reprezentările sociale aferente unei categorii, spre a ști mai apoi cum să stârnească ura și disprețul, resentimentul și revolta în categoria adversară, sau din opoziție.
Exemplu: Feministele detestă femeile și patriarhatul. Cu cât patriarhatul este mai bine elaborat și despicat, cu atât feministele, într-un continuu awareness, conștiente de ipostaza lor, militante, cu background-ul feminismului asumat (nu ocazional,deci) , vor deveni mult mai reactive la acele noțiuni care le vor aduce aminte de patriarhat. Într-o continuă repoziționare, vor căuta și mai mult să își marcheze identitatea, cu aceeași forță cu cât obiectul detestat, devine tot mai amenințător, mai clar conturat de societate.
… Cu cât propaganda #rezist detestă mai tare ceea ce i se opune, din punct de vedere social, atitudinal, filosofic etc, cu atât ea își conturează mai tare identitatea. Cu cât grupul e mai congruent, prin infatuare, sau indignare, cu atât el e mai periculos. Și cu cât opoziția, grupul acesta al PSD-iștillor este într-un mai mare dezacord cu tabăra #rezist, cu atât #rezistul se va face mai puternic. Aici vorbim de două mișcări din care doar una singură are personalitate, cealaltă doar o contrastează.
__
-de remarcat nuanța: rezist are personalitate- celălalt grup e contrastul. Substanța de contrast de care este nevoie pentru ca grupul #rezist să domine scena socială, să fie MULT mai vizibil acum pentru cei care au rămași fără gașcă. 🙂
Acum că s-au clarificat reprezentările sociale, triggerii pot fi lăsați liberi în social -media: mizerie, semințe scuipate, infatuare, analfabetism, popor sărac, burtoși, cefe late, rromi, și alte categorii sociale generale mai puțin spre deloc simpatizate de marea masă, gata să tragă un semnal de alarmă chiar și celor rămași neutri, undeva pe banca de rezervă. E cineva care își dorește să se identifice cu aceste grupuri? 🙂 ne-am mira…
Așadar, PSD a scos în stradă aparatul, l-a pus să facă ce știa el mai bine, spre a servi cui? păi tocmai mișcării Rezist, cu care deja începe să se identifice din ce în ce mai multă lume. De ce? Pentru că nimănui nu îi place să fie asociat nici cu un analfabet, nici cu scuipător de semințe, ghiolbani și alte clase sociale pe care presa (ups) a avut grijă să le insfule cu o putere colosală, să injecteze non stop imagini ale dizgrației populare, în cel mai la modă loc de ieșit din somn: facebook și algoritmii.
-Oamenii inteligenți nu și-au dat încă seama, că acolo unde se adună minim 1000 de oameni, inevitabil se face gunoi, neavând coșuri de gunoi din 10 în 10 metri, așa că au zis Hai să scăpăm de el, aruncând imagini către celălalt popor.
Ce devine ura în acest context? O stare generală. Un background. Un fond psihoemoțional care se activează de cum punem mâna pe telefon, pe mașinărie. Un fond psihologic predispus la atașamente nocive față de o identitate creată, și nu una lucid asumată. O emoție fabricată de nevoia de apartenență a tinerilor #rezist, majoritatea dintre ei dornici să placă, să fie cool, să se alinieze unei lumi pe care fără îndoială, că o vor mai bună. Atât de bună încât ea începe să dirijeze treptat spre utopie, și mai rău, spre o uniformizare fără discriminare a maselor. Dar asta e altă discuție.
Ura socială care a împânzit România aparține în mod cert #rezist, mai mult decât a celeilalte tabere. Câți din muncitori ai fabricii temători pentru locul lor de muncă au acces la internet- și cât pot scrie pe telefon mai mult de 3 propoziții elaborate fără să obosească? (lista e lungă) Evident, e ușor de dedus cine deține oarecum controlul. Tabăra care debordează de personalitate, de hotărâre și decizii care provin dintr-o pulsiune interioră (chiar dacă pulsiunea aia a fost stimulată la majoritatea via tehnică psihologică) , sau cealaltă, cu care stă față în față, tabăra unui popor anost, deloc citit, incapabil de o argumentație, care pute, se îmbracă urât și lasă PET-urile, dom`le, pe asfaltul public !?
În tot acest timp, luciditatea este cea care pierde. Individuală în primul rând, că de la persoană se răspândește la colectiv. În fața urii și a disprețului, nimeni nu câștigă, decât vasul care se ține energia aceea, la foc încet, și care, la un semnal puternic din nevăzut, abia (se) așteaptă să fie revărsată.
E ca și cum io, un inginer (social), aș acumula acasă apa folosită de la robinet, să sting un foc în caz de incendiu. Sau mai rău, să inund baia, dacă dușmanul/vecinul îmi face probleme…
Tehnicile și tacticile de inflamare a unei națiuni sunt multiple. Nicio energie precum ura și disprețul nu ar trebui să fie promotorul problemelor sociale. Acestea sunt cele mai ușor de manevrat, cele mai labile cu putință, și mai ales cele mai dăunătoare, întregii societăți, dar mai ales omului singur, aflat în dificultatea de a mai gândi cu propria minte.
Ceea ce deja se petrece.
Într-o lume în care ni se predică să ne iubim, de peste 2000 de ani încoace, noi ne urîm, incapabili să punem frână slăbiciunilor care ne conduc zilnic, pas cu pas, până aici, la tabloul acesta crunt în care, deși e vorba de sute de mii de oameni, în realitate e doar o bătălie deja pe față, a unor servicii și altor grupări a căror interes național e undeva pe locul de pe urmă. Ce țară își poate rezolva în tihnă problemele, când cetățenii sunt la un pas de a intra în conflict unii cu alții? dezbinați nu doar mergând pe stradă, ci și în răcnetul autist vizibil în lumea virtuală?
Soluția se impune de urgență, și deși nimeni nu îndrăznește să spună, majoritatea folosindu-se cu nesaț de mașinărie, ea implică deconexiunea socială.
Detox-ul de lumea virtuală predispune la o mai mare luciditate. Departe de zgomotul de păreri din lumea în care nimeni nu vorbește, dar toți au ceva de spus, ideile și gândurile se așează, psihismul se regăsește, e mult mai capabil de discernământ, cu riscul de a deveni neutru. Circul văzut din afară se conturează, și tot ceea ce rămâne necesar este alinierea pe lângă puținii oameni care au mai rămas drepți, nealterați de viciul de a simți, frenetic, și lipsit de măsură. Un viciu care inevitabil, conduce pe orice om la o oarecare labilitate, și întotdeauna el predispune la ură.
_____________
VA URMA
***
4 Comments