Apropo de lecții primite de ici colo: zilele trecute m-am dus să-mi scot cazierul, si dacă știți genul acela de văgăună instituțională- în care miroase urât, și e înghesuială multă, acolo m-am proptit și eu la coadă. N-am vrut să mă intersectez nici măcar vizual în acea zi cu absolut nimeni de acolo, dar mai să mă ating sau frec de ei. Am o toleranță destul de scăzută pentru asemenea locuri și adunări.
Dar încă de la poartă m-a observat un tip, mai negricios așa, îmbrăcat ponosit, dar care avea o strălucire interesantă in ochi. Mă feresc ce mă feresc, mă uit într-o parte, în alta, mă sustrag, chiar n-aveam chef de asemenea “atingeri”.
Când am intrat în văgăuna de la cazier, urcând scările, bărbatul continua să mă fixeze, însă nu neapărat într-un mod urât sau agasant, ci aparte. Strălucirea din ochi era tot acolo, am văzut-o uitîndu-mă discret fulger să-l radiografiez.
Am știut că privind in jur, căuta de fapt pe cineva să îi completeze și lui cererea de cazier, și vă jur că în clipa aia n-am știut unde să fug. M-am întors, m-am fâstacit ca o rață turbată, mai aveam un pic și spărgeam zidul ca djinul, nu cumva să mă pun în situatia de a trebui să socializez cu el. Și cumva părea inevitabil. Loc mic, n-aveai cum să te fîstîcești. În fața mea, la cîteva clipe, însă, a găsit îndată o femeie cu batic și fustă, și a rugat-o pe ea să ii completeze cererea. Haha, îmi zic. ce bine. Era mai mult ca sigur o ”pocăită”, o admiram in același timp în care o compătimeam.
Știți ce mi-a plăcut ulterior însă și am remarcat la acel om? Felul deștept in care nu m-a agasat, văzând în mod clar că nu-l doresc in preajmă.
Cu cererea în mână, atârnata de pult, îmi scotoceam apoi în geantă după un pix. Și scotoceam, scotoceam, ca și cum micul rucsac ar fi fost un sac fără fund. Totuși, îmi mai dădeam o șansă. Ca și cum nimic n-ar fi fost întîmplător, îmi aduc aminte de momentul în care am plecat de acasă, și ca într-un moment în care s-ar fi oprit parcă timpul, văzând pixul pe birou, mi-am zis ferm că nu-l iau cu mine. A fost momentul în care s-a decis ziua, prin apariția situației în sine.
Și cum scotocesc eu așa, cu acest om urmărindu-mă când fascinat când atent la ceea ce tânăra cu batic si fustă lungă completa pentru el, păstrând distanța intuită față de mine, se apropie cu mâna și imi întinde pixul albastru, proaspăt scos din jacheta lui. Cumva, mă așteptam și nu, era prea de tot, era culmea!!! dar… Stai, un om care nu știe să scrie, are un pix in geacă? Recunosc, m-a cam impresionat.
În acel moment am plecat capul în pămînt de rușine. Față de mine , așa… căci în mai puțin de 2 minute, raportul social inițial se reconfigurase. În câteva secunde, tipa cu batic si fustă pe care nu o prea simpatizasem ajuta un tip care mă ajuta pe mine, iar eu din stăpân absolut devenisem un om mic, îngenuncheat de un “neica nimeni” cu ceva special, oferindu-mi-se o lecție adîncă despre omenie. Trebuia! N-am să uit curând bucuria din ochii acelui om în clipa în care mi-a înmânat pixul. Și nici lecția de smerenie pe care am trăit-o atunci. Ca și în alte dăți, în măsura în care au fost zile în care am mai deviat nițel de la niște norme, of course.
A doua zi, la Cnas la coadă, așezată în primul rând, așteptând ca la loto afișarea numărului de bon pe ecran, în fața mea apare ieșită din birouri o doamnă, de aceeași etnie, cu chărchei dă haur, impunătoare, si îmi spune ferm, pe un ton aprig:
-Ajuta-mă să completez cererea!
Am vrut să zic în prima fază Nu. Mirosul, stilul și felul neobrăzat în care a dat buzna in spațiul privat m-au împins la asta. Zîmbesc apoi, aducîndu-mi iute aminte de pățania de mai sus, și zic bine, hai! I-am cerut un pix, și i-am completat apoi cererea. Era roata întoarsă și șansa pe care o mai primim. Mission almost completed!
Orice zi poate fi fantastică, dacă știi unde și cum să privești. Și dacă știi unde și cum să privești, totul poate fi o plăcută, tăioasă sau după caz, cutremurătoare inginerie divină, prin care fiecăruia i se așterne atât cât este la un moment dat necesar.
nu?
🙂
