Sâmbătă dimineața, centrul orașului. Ies la o cafea, în drum spre piață, prin centru. Atmosfera trepidantă ce urmează serilor zbuciumate de vineri seara mocnește în aer precum un smog iritant. La terase, plin de oameni. Tineri, de toate vârstele și o mulțime de categorii sociale. O palidoșenie ciudată se poate distinge în mijlocul lor, asemeni unui tipar ce îi descrie lejer pe fiecare și pe toți laolaltă. Mă duc înainte pe drumul meu, fără să privesc în mod special pe nimeni Îi văd pe toți, asemănători, și în același timp pe niciunul. Văd oameni răvășiți pe scaune , acoperiți fie de pături, fie de pâcla mirositoare care nu s-a dus încă de pe ei nici după primul duș al zilei, încă de azinoapte, cînd beția le-a pus capăt trezviei. Și în încercarea lor de a se trezi, ingurgitează cafea pe nerăsuflate, accesorizându-și ființa și așa terfelită cu și mai multă nenorocire. Mă retrag la o terasă mai puțin plină de acești tineri frumoși și enervant de liberi, aducându-mi aminte de diminețile în care eram și eu așa. Când habar n-aveam ce doream, ce pot și ce nu pot, când stăteam cu orele martoră la terase observând stupiditatea prietenilor mei de ocazie. Cu mulți dintre ei discutam 1 oră, apoi nu îi mai vedeam niciodată, cu alții ne întâlneam ocazional la terase, sau în cluburi, în orice caz, nimic util n-am ținut minte să iasă din asta. Poate doar contrastul pe care îl spun acum.
Tristețea acestor oameni de la terase, de sîmbătă sau duminică dimineață, se simte acut în întreaga societate. Tinerii nefericiți, aflați într-o permanentă depresie, uneori vizibilă alteori ascunsă de ochii tuturor, inclusiv ai lor proprii, nu pot fi subiect de discuție, prin urmare acestă trăsătură rămâne tabu. Despre poverile pe care ei le duc, la aflați bântuind adesea la răscruce de drumuri, nu poate ști nimeni. Decât cei care au fost, măcar în tranziție, prin lumea aceasta.
Cum arată orașul sîmbătă dimineață? Frumos îmbrăcat dar trist. Miroase a parfum și dichis, dar pe dinăuntru mocnește furia. Neîmplinirea emoțională a serilor anterioare de vineri. Sau sâmbătă. Iar duminică dimineață, credeți-mă, devine totul mult mai pregnant. Veselia este la o aruncătură de băț oriunde te uiți cu ochii, dar tăcerea profundă se așterne pe la terase, insuflând cafelei acel amar celebru.
Merg mai departe, proptită în treaba mea, încercând să mă retrag tiptil din acest peisaj încercat, așa că merg înainte, pe aleea care duce către ceasornicar, când brusc, pe nerăsuflate, mă întâlnesc cu o fostă colegă de facultate, ce mă salută strident, mirată foarte că nu m-a mai văzut de ani de zile.
– Ce faaaaaci? mă întreabă ea. Pe unde mai umbli, fato, nu mai știe lumea de tine…
-Pe ici pe colo, nimic special. Îi spun, încercând să mă distanțez de mirosul înțepător de alcool pe care îl emana cu atâta nonșalanță…
Văzând că n-am nicio șansă să obțin ceva mai multă calitate de la o discuție cu ea, mă uit pe fugă la paltonul răvășit care îi atârna pe umeri, papucii zdrențuroși dar scumpi care îi cosmetizau nefericirea și privirea înțepătoare de om mahmur, pupilele dilatate la maxim, așa că înțeleg care-i treaba. Era, la fel ca mulți din toți ceilalți, asemeni ei, ahtiată după consum de persoane de unică folosință, prin urmare, spun că mă grăbesc și mă retrag, lăsând în urmă mireasma îmbătătoare la propriu care încerca să mă doboare deja fizic aproape.
– Dă și tu un semn… ! – spune ea….fugind iute spre alt individ pe care-l cunoștea, aflat mai în față. Și se repezește la terasă, adăugând și azi, picătura dulce presărată pe nefericirea ei. O fi fost psiholoagă deja, sau nu știu ce a făcut în urma facultății, dar bine clar nu era.
– Dau… dar unde, cum? îmi zic, și plec cât mai departe, revenind la zilele de sâmbătă dimineață.
Sâmbătă dimineață, când orașul freamătă de ignoranță și nepăsare, de tineri încrîncenați ce-și desfată simțurile cu nimicuri costisitoare, adunându-se laolaltă, sărbătorind cu orice preț încă o săptămână în care și-au dus veacul, amărâți și încețoșați de condițiile societății pe care …. hai să nu uităm- că tot ei le-au cam făurit. Bine, noi!!!
Mă grăbesc să scap de înghesuială dar în drum, mergând pe aleea cu umbrele, dau de cântărețul din centru care repetă un folk delicat. În mijlocul drumului pavat, chiar aproape de librărie, un ciobănesc german de o eleganță rară șade frumos, cu botul pe labe, și distrage parcă atenția trecătorilor de la cotidian. Copiii vin care mai de care să-l mângâie, ca pe ceva aparte, iar adulții se opresc din încrâncenare, zâmbesc și revin , trecând mai departe, admirând câinele ca pe ceva nemaivăzut. Plec mai departe spre vânzătorul de flori, veteranul de război aflat în nevoie, îmi iau frumusețe de floare, și am așa o stare precisă că Dumnezeu ne pune în cale aceste peisaje, spre a ne reculege, a ne da răgaz….
Dar îmi distrag repede atenția, căci apar alți tineri răvășiți de depravare, trecând în hohote de rîs pe lângă moșneagul pe care tocmai îl luaseră la rost niște agenți ai poliției locale…
Iar câinele? Câinele își vede de treaba lui… și face ce știe el să facă mai bine: să stea relaxat,
și să-i facă fericiți pe oameni, uneltind parcă din nevăzut la starea socială.
Totul e trecător…
