Deznădejdea artei. Anti-arta contemporană și impostura ei. (I)

AnAppetiteforPainting-AtelierMFS53
Un tip solid, la vreo 35 de ani, mai creol. Are suficient păr pe piept încât să spui, popular, că i-a venit mintea la cap. Este încălțat până fix la genunchi cu o pereche de cizme de lac, lucioase, cu toc cui, ascuțit și ascuțite. Negre. Chiloți, de aceeași culoare. Simpli. De apreciat. Deasupra, pe bustu-i deznădăjduit de-o soartă,  poartă un brâu de piele, până sub țâțe, prinse cu un șnur de încălțăminte. Se lasă lasciv jos, atingând-o pe tipa din spatele lui: o mogâldeață cu păr lung, fleoștit, neuns cu cremă, atât de natural încât și mie mi-ar fi rușine: electrizant, genul buhă, capabil să te înghită cu totul, dacă ai toane. Își dezbracă bluza, în timp ce bărbatul se pregătește să i-o ia. În timp ce se dezbracă femeia de bluza aceea închisă la culoare, pe gât, bărbatul o îmbracă, lăsat la pământ, crăcănat, gata să primească textila, cu grijă mare, să nu i se ducă machiajul. Da, e machiat, am uitat să spun. Unindu-și mâinile, ambii completează îmbrăcatul și dezbrăcatul, găsindu-i cusur pseudo artistic. Mai departe, scena e desprinsă parcă din nopțile lungi ale lui Travers Beynon, multimiliardarul australian cu reputație de playboy, mare afacerist: asemeni acestui ritual care se autointitulează singur, artă, obișnuiește să plimbe femei în lesă pe gazonul său. Doar că aici în instalația aceasta pseudoumană, nu e gazon, ci parchetul ieftin al unui muzeu european.
În finalul scenetei care se dorește a fi un teatru experimental progresiv, femeia e trasă de păr, aplecată și plimbată la propriu, de un individ fără apartenență la vreun gen, căci așa cum arată descrierea, arăta a hibrid, o manufactură de cel mai prost-gust, și monocromă. El se plimbă astfel țanțoș printre oamenii decenți invitați la eveniment, dorind să demonstreze o metaforă a cărei utilitate și impact doar ei o pot înțelege. Întortocheate sunt Căile Domnului, da…
Dar mintea umană le are pe toate.

Ați ghicit, se numește artă. Progresivă, ultra modernă, și adesea suprastatală. Un amestec cu iz politic de anduranță la false probleme emoționale pseudoumane, și melodramă pătată cu lacrimi de crocodil. Niște figuranți care-și plâng de milă, găsind refugiu într-unul din cele mai sublime, cerești, nobile și frumoase domenii pe care omenirea le-a avut de când lumea: arta. Și nu, nu are loc actul oriunde, ci într-o galerie, unde vrând nevrând, mai găsești și ceva tablouri frumoase, murdărind curățenia spațiului din timp dedicată actelor artistice autentice, cu nonșalanța și infatuarea unora care se  numesc artiști. Artă e viața, dar asta nu înseamnă că toți ne afișăm în muzeu.
Iată aici clipulețul cu pricina.
screenshot-web.facebook.com-2018-06-21-13-02-26

Societatea, făurită pe asemenea dictate artistice, inevitabil își are boala în emoții individuale. Când o mie de indivizi dau tonul, ei fac muzica, iar muzica, atunci când atinge sute de mii de indivizi, dă mai departe tonul în societate, așa cum spunea Socrate și alți antrenori. Arta stradală, pictura și instalațiile de tot felul, nu fac excepție: ele mișcă, distrug sau separă ceva în noi înșine. În ultima vreme ea tot mai mult șochează, instigă, dăunează cu opusul suflului poetic capabil odinioară să înalțe și cele mai răzvrătite spirite. Arta perfectă nu există, dar când un om fără școală și fără pic de pregătire în domeniu e uluit și își frânge ochii înaintea unei picturi, ori de care, aceea e înălțătoare, oferind prin procese mistice, un fericit, pașnic, sau măcar armonios deznodământ privitorului. Ajunge să ne punem, deci, întrebarea: arta, încotro!? Spre stele, sau subsoluri?
O asemenea ”capodoperă” a fost recent instalată în Iași, cu costuri de ”Doar” 15.500 de euro. Câteva capete de materiale de construcții, rame  și porți de garaj, ondulin sau acoperișuri de case, în orice caz așa ceva, zac manipulate alandala, cu o formă numai de autor cunoscută, undeva pe o pietonală a orașului, aproape de centru. Fără ca măcar să fie cerută în mod expres de public neavizat, contribuie zilnic la nevroz colectivă, căci așa cum am spus adineauri, dacă arta nu îți oferă măcar prilej să te-mpaci bine cu tine însuți, chiar și preț de câteva secunde, ea nu-și are folosul, căci tinde să devină distructivă. Haosul de fiare contorsionate aparține unuia pe nume Clemens Behr,  care își descrie a sa muncă într-un mod relativ simplu : ”My work is complicated, improvised…and inexpensive”. / Munca mea e complicată, improvizată…și necostisitoare”. Înțelegem unii, nesofisticații în limbaj, că munca lui este chiar ieftină. Că dacă nu e costisitoare, numa opusu` ei poa`să fie: adică IEFTIN, pretabil oricui, oricine e binevenit să cumpere, să admire, mai puțin neinițiații, firește. Ei trebuie să plătească. Și nu oricât, ci 15 mii de euro, o sumă necostisitoare pentru un cuplerai de fiare, ale căror miros și energie conduc trecătorii la nevroză, așezată subtil, eliminând treptat din conștiința colectivă, ceea ce japonezii și nu numai, numeau arta fengshui, o știință de armonie a spațiilor, în care, simplu spus, scaunele vor fi așezate cu picioarele jos, și nu invers, că atunci vorbi de anti-scaune.  Așadar, iată anti-arta, despre care primarul însuși spunea că este ”aparte decât ceea ce știm noi și decât ce am fost învățați la școală”. Drept e, la școală nimeni nu picta precum DaVinci, Goya, Vermont sau măcar VanGogh. Am dat câteva exemple populare, dar lista este colosală și demnă de studiat încă la școală. Ceea ce evident, primarul ăsta, și mulți mulți alții, nu mai sunt în stare s-o facă. Așa că pompează bani publici în rahat exhibiționist, demn nici măcar de stima naturii: să pui fier și oțel contorsionat în spații publice, înseamnă să uiți motivul pentru care unele culori nu se potrivesc cu altele, și unii oameni s-ar pricepe mai bine să dea cu sapa decât să aleagă arta pentru publicul larg, pe care s-o expună în spații publice: pur și simplu NU MERGE, în cel mai comun simț artistic posibil. Dar cum spunea dom primar Chirica: e mulțumit foarte că ”ieșenii nu au trecut indiferenți pe lângă opera de artă”. Fix precum în campaniile agresive , în care orice publicitate e binevenită, chiar și cea negativă. Decât o nație de oameni cu capul pe umeri, armonioși și cu gusturi cizelate, mai bine frustrați și împovărați cu de-astea!?

clemenns-Art
Clemens Behr art- Iași, 2018

Inevitabil, ca parte dintr-o abordare viitoare,  fix precum arta de stânga este lăsată să zburde liber, progresist, la noi în țară, denigrând și înjosind omul în toate formele admise de legea tacită a marilor uniuni globale pseudoartistice denumite contemporane, fix așa se naște întrebarea:

Cât va mai dura până când politicienii, nu toți, dar măcar o parte, vor înțelege importanța spațiului , a ambientului și mai ales al necesității cultivării frumosului de urgență, într-o lume saturată, schimonosită și urât fardată, de emanația progresist occidentală, a căror pioni adesea sunt niște ciocoflenderi cu pantaloni în vine, mult prea infatuați să se înțeleagă pe ei înșiși, sofisticați asemeni cultului marilor branduri, uniformizați până-n gât de noul curent socialist care ne vrea pe toți forme de prăjituri… Cât va mai dura !?  Ce întrebare îndrăzneață, care firește, nu-și are răspuns.

Depinde așadar de fiecare să-și cizeleze urgent, dacă nu să creeze de la zero, barca de salvare a frumosului, a statorniciei și a acelui belle-arte, spre care tindem să nu devină doar un banal nume folosit de academii și instituții, ci într-adevăr o formă de elevare a conștiinței, a spiritului și a înțelegerii de sine, a metaforelor lumii, cele care înalță, firește, și nu cele care coboară.

asads
Dundee Contemporary Art- Christiana Spens

Mogâldeața de mai sus este o adunătură de tacos cu cașcaval, presărată cu probabil burgeri în miniatură, pe pat de asflat muzeal finanțat din surse incerte, printre care statul. Descrisă ca fiind o operă care stimulează intelectul (de când e asta menirea artei!?), fără nicio legătură cu știința rațiunii (căci asta ne deosebește arta de toate celelalte),  opera este vibrantă și subversivă, așa cum afirmă curatorii.  Tema centrală, dar și titlul!? ”The Aesthetics of Awkwardness” , adică Estetica Rușinii, a ciudatului, a ceea ce este jenant și penibil în același timp!

onement-vi-1953-610x513
Onement Vi- Bernett Newman

 

   Onement Vi- tabloul albastru  împărțit în două părți distincte, aparent asemănătoare, delimitate de foaie albă sau cine știe, poate de însăși vopseaua servită drept bază și fundament pentru capodoperă. Fără nicio legătură cu Albastrul de Voroneț, și nici cu lumea feisbuc, ba chiar într-o profundă antiteză cu ambele, tabloul surprinde nu doar ancestralul tabula-rasa înăbușit spiritual și creativ de virtuțile lumii postmoderne, ci și simplitatea  și miserupismul infatuat al autorului, care sfidând sute de mii de oameni din întreaga lume, a încasat, prin tehnici avide de Propagandă și P.R. artisti, nu mai puțin de 43 de milioane de dolari pe impozanta făcătură.   O artă la care personal, am îndrăznit să adaug rățușca , în colțul din dreapta, ca să o înfrumusețez.  Dacă s-ar fi adăugat mustăți, cu siguranță ar fi fost GE NI A LĂ. Așa, rămâne o operă fabricată social, a cărei succes este rezultatul modelării opiniilor oamenilor, prin dictate instituționalizate de care se fac responsabili cei care nu pot fi acuzați, trăgătorii de sfori și stindarde în ”industria artei”, căci nu-i așa, dacă arta nu a devenit o industrie în care săracul este bogat peste noapte, și bogatul (cu duhul, ce credeați?) pictează încă pe străzi în marile orașe…

    Și pentru că îmi asum faptul că nu înțeleg deloc anti-arta, ceea ce vă doresc și dvs.,  revin la exemplul românesc de actualitate, în care un om se lovește cu cartea în cap, la propriu, chiar în capitală. Și nu orice om, ci un om care a fost premiat recent ca fiind Personalitatea Anului în Europa. Și firește, lista de asemenea evenimente în România e mare. Pe un fond anti-melodic devastator, cântat într-o cheie muzicală despre care încă niște cunoscători se chinuie să o deslușească, ”actorii” repetă într-un stil spastic metaforic scene desprinse din emoționalitatea crescută a participării la vot. Un patriotism lasciv, îmbibat cu doză de autofanatism, și bineînțeles, o întreagă tevatură P.R. promovată cu migală pe facebook, în urma căreia participanții chiar cred că asistă la un adevărat eveniment: o scenetă, o instalație de forme de viață cu scop precis: acela de a dezlănțui furtună, dileme și cercuri existențiale neînchise în mintea și ochii privitorului, căci sufletul e păzit bine de asemenea prestații. Iar ele sunt tot mai dese, și prind un ciudat iz politic, pe măsură ce ong-uri de tot felul își fac apariția la noi în țară, promovând antiarta, în toate formele ei. Una dintre ele este asta, mai jos, indisponibil între timp.

Spre final, ca să nu rămânem cu gustul acru intens al mascaradei anticultură, postcultură sau clasicul ”disturbing art”, instigați de un soi de anormalitate vizibilă  și ușor de reperat chiar și de cel mai nespecialist dintre pământeni, readuc în prim-plan o frumusețe  de pictură a artistului Zorn: ”Pâinea cea de toate zilele” este un tablou probabil răsfulat al zilelor noastre, într-o lume în care oricine își poate pune filtre instagramice peste o fotografie identică, subliniind nu talentul adevărat ci perspicacitatea în a copia imagistic o îndeletnicire atât de specială care necesită nu doar elevarea simțurilor, ci și coordonarea extraordinară a lor, împletind funcții umane sofisticate, într-un rezultat pe cât de simplu, pe atât de profund: fix pe dos de cum e astăzi: pe cât de profund arată, pe atât de simplă gândirea și procesele implicate în procesul în sine.  Arta bună nu te consumă pe tine ca om,  ci îți dă răgazul necesar să-ți reîncarci făptura. Ea nu te bate la cap să o placi, și nici nu se trântește înaintea ta precum o hemoragie nazală, sau precum fierul contorsionat amestecat cu spumă de poliuretan și câteva leduri. Nu suferă grandomanie și cu cât e mai bună, cu atât oprește puțin timpul în loc.

maxresdefault
Anders Zorn – Our daily Bread

Pentru că pâinea noastră cea de zilele nu conține doar cereale și vitamine necesare, ci și energie curată, a cărei emanație este rezultatul direct sau indirect al ciocnirilor temperamentale, astăzi distrugătoare, confuze și de-a dreptul sălbatice, ale tineretului , culmea- din ce în ce mai instruit.

Reperul în artă astăzi devine adesea , fix asemeni unui strănut, o izbucnire de pulsiuni animalice și o violentă detensionare de sine. Și ca orice care izbucnește, fie distruge tot ceea ce se intersectează cu ea, cu această artă, declanșând irascibilități și frustrări individuale cu emanație colectivă apoi, fie creează pe planuri superioare, stări de armonie cu sine, provocând, așa ca altădată, la acele mici întrebări existențiale, care conduc spre mari realizări subtile. Și dacă nu, fix asemeni ultimului tablou, oferă un răgaz privitorului, de a-și aduce aminte cine este de fapt el, și politic chiar, cărei realități i se raportează. Artă mai înaltă ca asta, pentru om, nu-i.

________________
-va urma-

Social share & recomandare

2 Comments

  1. pentru Şcoala de la Frankfurt, scopul elitei culturale în moderna eră „capitalistă” trebuie să fie dezbrăcarea de credinţa că arta derivă din emulaţia auto-conştientă provenită de la Dumnezeu ca şi Creator.
    „Iluminarea religioasă” – spune Benjamin – trebuie arătată a proveni dintr-o iluminare profană, materialistă, dintr-o inspiraţie antropologică, căreia haşişul, opiumul sau orice altceva îi poate oferi o lecţie introductivă.
    În acelaşi timp, „noi forme culturale trebuie găsite pentru a creşte „alienatia populaţiei”, pentru ca ea să înţeleagă cu adevărat cât de alienată este când trăieşte fără socialism.
    Să nu se construiască pe vechile zile bune de odinioară, ci pe cele rele şi noi de astăzi”.

    Direcţia potrivită în pictură este urmată de ultimele creaţii ale lui Van Gogh, care a început să picteze obiecte în dezintegrare, cu ochiul echivalent al unui fumător de haşiş ce extrage şi introduce lucruri din afara lumii lor fireşti.
    În muzică „nu este sugerat că cineva poate compune mai bine astăzi decât Mozart sau Beethoven”, spune Adorno, „dar trebuie să se compună atonal, deoarece atonalismul este bolnav, iar boala, în mod dialectic, este şi leacul”.

    Extraordinara reacţie violentă de protest cu care muzica se confruntă în societatea prezentă, pare cu toate acestea să sugereze că funcţia dialectică a acestei muzici poate fi deja simţită negativ, ca „distrugere”.

    Scopul artei moderne, literaturii şi muzicii trebuie să fie de a distruge potenţialul înălţător şi deci burghez al artei, literaturii şi muzicii astfel încât „omul să-şi piardă conexiunea cu divinul” şi să-şi vadă ca unică opţiune creativă revolta politică.

    „Pentru că a organiza pesimismul nu înseamnă altceva decât să alungi metafora morală din politică şi să descoperi în acţiunea politică o sferă rezervată 100% imaginii”.
    De aceea, Benjamin colaborează cu Brecht pentru a transpune aceste teorii în practică, iar efortul lor conjugat culminează în „efectul de înstrăinare” – enstrangement, încercarea lui Brecht de a-şi scrie compoziţiile astfel încât auditoriul să părăsească teatrul demoralizat şi furios, aparent fără motiv.

    Corectitudinea Politică
    Analiza Adorno-Benjamin reprezintă aproape întreaga baza teoretică pentru toate trendurile estetice „politically correct”, ce acum invadează toate universităţile.
    Post-structuralismul lui Roland Barthes, Michel Foucault şi Jaques Derida, semiotica lui Umberto Eco, deconstructivismul lui Paul de Man, toate îl citează deschis pe Benjamin că sursă a operei lor.
    Opera „Numele trandafirului” a lui Eco este aproape un tribut adus lui Benjamin. …”

  2. Nu am stiut ca si in scrierile lui Umberto Eco a avut o influenta asa de mare gandirea scolii de la Frankfurt!

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată.