Religia care retrogradează | Zbateri din context pseudoreligioase

Lumea e deșertăciune

Cei mai mulți stau toată ziua și nu fac nimic. Li s-a spus la biserică și în diverse cărți religioase că lumea e o deșertăciune și că banul e ochiul dracului. Că uitatul la televizor e ispită, că dialogul cu semenii e bârfă și un atac la adresa divinității, și că izolarea e cel mai important lucru pt ei. O zicere utilă dar scoasă din context.

 

Și așa ajunge la cei mai mulți. Scos din context.

În cabinetele de psihoterapie moderne au apărut tot mai multe femei care nu s-au spălat cu lunile, nu s-au îngrijit și nu au aplicat un deodorant, deoarece un preot dintre cei mai mulți, le-a spus că e păcat să te îngrijești sau să vrei să te simți bine în pielea ta, să fii frumoasă. Nu pentru a epata ci pentru a te simți bine cu tine, în termenii normalității fiecăreia.

Tot așa unele femei au început să-și producă intenționat rău singure, suferind ceea ce se numește programare mentală, un program destul de puternic de condiționare psihică prin care autoritatea falsă subjugă victima să producă anumite comportamente care aduc suferință și nefericire, adunând în timp ură și inadecvare în interiorul oamenilor, chiar dacă la suprafață aceștia par că sunt resemnați și respectă dogmele dpdv biblic.

Dacă nu te supui lucrurilor pe care ți le spune preotul, pățești ceva.

Dacă nu distribui poza asta cu un sfânt (oarecare), vei avea ghinion.

Dacă nu mergi duminică la liturghie, vei ajunge în iad.

Dacă nu ai o religie, nu te poți numi fiu al lui Dumnezeu.

Dacă nu cotizezi la biserică, înseamnă că ești răuvoitor.

Deși pentru cineva care face toate aceste lucruri din pură convingere și cu drag, fără a se neglija pe el, acestea par banalități sau lucruri de care e departe,

Pentru cei mai mulți oameni aceste condiționări, felul lor de a fi prezentate înseamnă exact asta: condiționări, impuneri (nici măcar dogmatice) ci de sorginte NLP (programare mentală) prin care sunt fortuiți psihic să facă un lucru pentru a primi beneficii imediate. Un beneficiun imediat din acceptarea acestor comportamente și gesturi dictate este confortul (minții) de a nu ajunge în situația dată.

Câteva idei pe care e bine să vi le puneți de fiecare dată când treceți prin situații de acest fel:

Când cineva face asemenea afirmații care par iraționale , întrebați-vă dacă acel om știe ceva despre rai și iad sau chiar despre Dumnezeu.

”Dumnezeu este milostiv” și are căile lui de a schimba și îmbuna oamenii. Dacă crezi că amenințările unui preot constituie și opinia lui Dumnezeu cu privire la tine însuți, te înșeli.

Dumnezeu este întâi de toate personal. Mai personal ca personalul, mai personal ca spovedania și mai personal decât propriile tale gânduri. Cum poate cineva să afirme sau să ia locul lui Dumnezeu înaintea ta, amenințându-te cu iadul dacă nu plătești câțiva mărunți? Poate pentru că chiar nu ai.

Întâmplare.

M-am dus odată la bisrerică, era o perioadă destul de întunecată în viața mea. Am avut bani, însă nu aveam pe ce să îi cheltui. Depresia are uneori meritul ei. Când a venit la slujbă femeia cu recipientul de colectare a banilor, inițial am vrut să nu dau nimic, m-am gândit, ca orice om ”ce naiba fac  ăștia cu atâția bani” și mi-am zis că prefer să-i dau eu personal unui sărac. Apoi, primind ocheade și văzând ca un virus obediența celorlalți dar și privirile iscoditoare ale femeilor (care părea tare antipatice) care purtau recipientul, ca și cum le-ar fi poruncit mental enoriașilor să plătească,  am zis bine, hai. Îmi tremura mâna și am lăsat un milion acolo, gândindu-mă cu frică ”ce va zice Dumnezeu dacă n-o fac”?

Am plecat resemnată de la acea slujbă, trăind nefericirea de a nu putea să-I ofer nimic cerșetorului care ca de obicei mă aștepta la poartă. Cerșetori autentici, nu altceva. Sau copilului de afară care spăla parbrize. Am trecut cu vederea acest fapt. După timp, revenită, contorizam finanțele. S-a întâmplat să nu am deloc bani. Mi-am adus aminte că dacă nu dădeam milionul ăla unde nu trebuie….   Cine știe ce curs ar fi luat viața mea?  Că se spune că dar din dar se face rai. Dar deși dădusem, mai multă angoasă am adunat și sentimentul că sunt o persoană rea dacă nu fac. Nu m-am gândit la ce am dat cu drag, lucrurile acelea nu se regretă nicicând. Mai mult, am rreacționat din frică. M-am amăgit, lăsându-mă înșelată de două femei, a căror trecut nu îl cunosc, a căror priviri mai degrabă înțepa decât mângâia. Și totuși… eu și mulți oameni am făcut gestul din frică și supunere de moment față de o iluzie. Iluzia că ”ne pedepsește Dumnezeu dacă nu o facem pe loc”.

și că dacă cineva poartă batic, cu siguranță e mai vrednică și mai ”autoritară ca tine”.

 

Pe cine lași să decidă ce să faci cu banii tăi?
Cărei autorități Ii te închini? Celei din afara ta, care poate să fie oricine, deși pare ”religioasă”

Sau propriei tale simțiri?
Se spune că nu putem greși dacă avem încredere în noi înșine,

Ceea ce înseamnă că întotdeauna sau adesea putem greși având încredere în cei din afară. Mai ales că nu ne cunosc. Chiar și dacă ei vin sub forma unui  preot, femei de biserică, idei care ruptă din context, își face păienjeniș în mințile noastre.

 

”totu-i deșertăciune”.

Acest lucru îl spune și depresivul, când nu se spală, nu se îngrijește, se desconsideră și nu are grijă de el.

”totu-I deșertăciune”, spune și cel care invidiază, uitându-se pe feisbuc la bucuriile altora, privind cu resemnare către cei care par superiori și mai bucuroși ca el.

”totu-i deșertăciune”, ar putea spune și cineva care dorește să-și întemeizez o familie, însă obsesia față de biblie, religie și lucruri ”spirituale” l-au făcut să cadă, orientându-l către izolare, negându-și talanții, considerând lucrurile materiale un blestem.

”Toate îmi sunt îngăduite dar nu toate îmi sunt de folos”.
spunea Sf. Ioan Gură de Aur

 

Afirmații confuze

”lăsați lumea asta și mergeți către Cer”, spune preotul iresponsabil care deși are o intenție pozitivă și numa el știe ce a vrut să transmită, vorbește totuși unor oameni cu credințe, educație și abordare psihologică diferită.

Noi suntem responsabili și pentru ceea ce înțeleg ceilalți, atunci când suntem o autoritate.

Un lucru pe care cei mai mulți, grăbiți să ofere resurse spirituale și practice, l-au uitat. Înșiruirea de vorbe religioase poate face mai mult rău decât bine, atunci când audiența este diversă , ba chiar oamenii sunt cu probleme, uneori chiar și psihice, fără să fie asta o rușine.

Unii oameni ar putea crede că faptul că și-au mai luat un servici pentru subzistență e păcat înaintea lui Dumnezeu. Sau că lucrurile frumoase materiale pe care le realizează oamenii sunt ”deșertăciune”. Că nimic nu contează și că ar trebui să fim niște legume.

De aceea, vorbitul în dodii este desconsiderat de către însăși Biserică. Cei mai înțelepți preoți știu deficiențele acestui stil de vorbire. A spune lucruri cu multiple înțelesuri, care apoi pot fi răstălmăcite în mintea ascultătorilor.

 

Unul dintre motivele pentru care cei mai mulți ar trebui să evite mersul la Biserică (atunci când se vorbește mult) sau ascultarea și citirea de cărți religioase este acesta:  evită astfel răstălmăcirea. Răstălmăcirea este mai periculoasă decât neafirmarea credinței. Neafirmarea credinței poate aduce roade și fapte bune chiar și ateilor (Dumnezeus să-i miluiască pe ei) , însă răstălmăcirea în capul unuia care crede și se strofoacă, poate produce foarte mult rău.

Căci Dumnezeu îndelungă răbdare este.

Are El nevoie de dialectica noastră cu privire la cele ce țin de EL?

Și atunci… cui bono?

____________________

Despre răbdare.

Ai răbdare, they say.

Și ai. Și apoi nu-ți merge mausul. Ziua, obiectele, Tastatura. Capul.

Toate vin deodată.

Continui zilele așa, adunând oftică de ai putea răbufni pe cineva doar din priviri.

Ai răbdare, they say. Ceea ce e al tău e pus deoparte. Îți spui asta des, la început sună ca un mesaj încurajator, apoi, pe măsură ce începi să crezi că ești nevrednic și prost și nepermis în forma păcătoasă asta (că așa ți s-a zis), răbdarea ta treptat începe să se transforme în obsesie. Te obligi să ai răbdare. Apoi, știindu-te cu probleme, ai răbdare chiar și cu lucrurile pe care le vrei. Parcă ți-ai lua o haină nouă dar în capul tău auzi, ”nu acum”. Și pleci capul și te resemnezi. Nu chestionezi niciodată gândurile. În fond, dacă vin din tine, precis ți-ai zis că sunt ale tale. Sau ale sfinților pe care îi tot chemi. Uneori nu-ți cumperi nici mâncare de un anume fel,… că ”se supără Domnul”.

Și începi să crezi în asta și să speri. Speri ca prostu crezând că o să-ți pice din cer. Ai răbdare azi inclusiv cu jobul dorit. Te-ai angaja la mișto numai să-ți suplimentezi veniturile. Să faci ceva ce e sub nivelul tău, să ai niște economii. Și auzi ”ai răbdare”, apoi ți se varsă-n cap toate scrierile de dezvoltare personală pe care le-ai auzit spunându-ți că ”angajarea nu e de nasul tău”, lăsându-de flatat precum o ciorbă moale, de iluzia că tu și meseria ta sunteți autosuficienți, într-o lume în care ai nevoie de puținul tău, iar pentru puținul tău uneori trebuie să muncești triplu față de altul și e ok.
Celor mai mulți li se pare că relația lor cu acest Dumnezeu e un troc în care ei se conformează și primesc în schimb lucrurile pe care le vor dar nu au curajul să le afirme. E păcat maică, să vrei să faci copii, nu vezi că suntem deja mulți pe planetă? nu ai milă de el?  Ar zice un creștin versat.

Ai răbdare. De cele mai multe ori pentru că te temi. Să ceri frumos, să fii binevoitor cerându-ți drepturile. Chiar și cele mai mici. Să nu te lași călcat în picioare, chiar și atunci când un prieten te nedreptățește. E ok să întorci și obrazul celălalat, dar tu nu ești Iisus. Cum ți se tot cere să fii.

unii oameni trebuie să învețe să rabde, alții să învețe să ceară.

Poți greși dacă rabzi prea mult din frică și poți greși dacă ceri tot din frică și ură față de celălalat.

Poate un preot odată ți-a spus că trebuie să rabzi tot ceea ce ți se întâmplă.
Apoi, într-o zi, în viață constați că nu ți se mai întâmplă nimic.

Nu ți se mai întâmplă nimic pentru că tu însuți nu ai mai mișcat nimic.

Ai răbdat. Sună frumos. Spiritual, de-a dreptul. Dar ai răbdat din frică. Frică de ceva ce e doar în capul tău.  Dacă și parcă.

Și ai. Nu-ți cumperi maus, laptop nou, tastatură, chiloți, bilet de autobuz, nădragi, șampon, mâncare de calitate, deși le ai forjate de la atâta muncă. Gratis. Pe aia n-o pui. Mereu apare ceva. Depresia nu ține de foame, ba dimpotrivă, sunt zile în care nu dă roade. Nicio poezie la orizont. Niciun cântec duios, totu-i spoială și cartofi prăjiți.

Ai răbdare, they say. Ți-au spus-o sfinții, ai citit tu în cărți că asta e calea. N-ai cum să dai greș, îți zici. Sau mai bine zis, ești amăgit, nici măcar nu îți mai poți tu însuți zice.

Și ai. Preferi apoi să te culci decât să muncești. Preferi să stai efectiv să nu faci nimic, pierzându-te în lecturi spiritualte. În ochii tăi începi să crești. Răbdarea te caracterizează dar sufletul ți-e plin de jale, că nu mai ai în ce să speri. Ți-ai dovedit deja că nimic nu vine așteptând. Și totuși, ceva nu te lasă să te apuci de nicio treabă.

Și ai răbdare. Că ești prost și credeai că pică din cer. Că nu vrei să fii îngrămădit ca alții. Că ai stat odată două ore pentru o discuție amicală cu preotul,  doar să nu-i jignești pe ceialți care se înghesuiau în față. Tu nu ești ca ei. Și chiar nu ești. Și totuși, te-a pus necuratu să te duci la biserică. Acolo unde cei mai mulți cad mai rău.

Ai răbdare… they say.

Și ai. Și apoi într-o zi, îți dai seama că ești atât de jos încât tot ceea ce ai susținut în tine a fost o himeră drăcească, capabilă să te ucidă doar prin simpla neparticipare la viața ta. Că alții-s mai rău și tu poți să ai răbdare. Că rabzi și rabzi. Te lași călcat în picioare. De părinți, bunici, frați, surori, colegi, clienți, colaboratori, gura lumii.  Rabzi orice la altul, mai puțin să rabzi ceva mai diferit la tine. Te muști de gură apoi că nu mai poți suporta răutatea care vine dinspre ei. Și nici măcar nu e de la ei, e ceea ce ți se afișează doar ție. Un cuvânt spus aiurea, o lipsă de îmbărbătare, niciun like la postare, niciun telefon nu mai sună, niciun prieten nu te mai vizitează. Dar tu, i-ai vizitat pe ei?

Și ție ți-ar fi trebuit niște firmituri dar ți-a fost rușine să ceri. Poate autoimportanța și menținerea ideii că ești special nu ți-au dat voie. Sau poate programul de a nu conta pentru nimeni. Nevrednicia decisă înainte să mori.

Băi, dacă vrei un maus nou, du-te-n plm și-ți cumpără. Ia-ți unul de calitate, dar pe care să ți-l permiți” ar zice cineva normal. Un om confortabil. Și sănătos pihic, normal.

Însă ești la al nu știu câtelea, din motivele enunțate mai sus. Ca și mulți alții, te-ai ”lăcomit” la câțiva bani, crezând că a pune calitatea și confortul propriu pe primul plan, echilibrat, sunt păcat ”înaintea Domnului”.  Ai ieșit din zona de confort, de cum ai început să auzi asta foarte des. Ești spart fiziologic la propriu de câtă răbdare ai avut, în timp ce colectai mizerie interioară. Uneori ajunge o mică problemă aparent neînsemnată pentru ca acestea să iasă la suprafață. Și spargi mausul de nervi. Ce ți-a făcut? Nimic, dar n-ai mai putut suporta. Doi ani de furie au trecut prin tine într-o singură noapte. Doi ani de răbdare. Doi ani de neglijență față de tine însuți.

Doi ani în care ai trântit în neant adevărurile tale. Nezise. Lăsate să putrezească.
Ai fost nedreptățit și ai avut ocazia să afirmi  valorile tale? Ai tăcut.

”totu-i deșertăciune” sau…

”las că vede Dumnezeu”, în timp ce în interior făceai troc cu diavolul pentru pedeapsa instant a lor. Cei mai mulți oameni iartă și fac cruci, se poartă ireproșabil, politicos, plocoane, iar în interior, te zgâlțâie în blesteme și îți trântesc iscoade.

Tu nu ești ca alții. Tu mergi la biserică îți dai singur canoane, asculți orbește sfatul preoților care nu au har și te lași psihanalizat de niște psiho vrăjitoare. Online.

Dacă vrei să ai bani, muncești. Și te dai cu capu de pereți, știind că ai făcut-o. Și că tot ce auzi în mintea ta sunt clișeele obosite, vocile dușmanilor tăi. Lumea mediocră, care repetă obsesiv lucruri că ”așa TREBUIE”. Să mori tu că trebuie să sufăr ca să câștig o pâine? Ultima dată am văzut că e doi lei pâinea, nu o grămadă de b(ani) .

TREBUIE? Trebuie să ne jerpelim să muncim? Trebuie să ne jerpelim să fim ”BUNI” în ochii celor care nu știu nimic despre noi? În ochii preoților? În ochii bolnavi ai dogmelor care ne spun că a purta batic e ceva minunat, dar a face dragoste înainte de căsătorie e păcat care nu se iartă în veci. Sau că un grătar în post e blasfemie. Sau că trebuie să faci șabloanele altora, să te porți frumos că așa SE POARTĂ. Cu plocoane.

Sau trebuie să pară că suntem valoroși doar dacă suferim în timpul muncii? Ieșind din munca noastră ofticoasă produse nașpa, cu energia bolnavă stocate în noi, în timp ce muncind, ne doream să fi făcut lucruri dragi nouă. O mulțime de ospătari pun cu scîrbă mîncarea în fața clienților, încărcând mâncarea cu energia plânsetelor lor. Bucătarii care fac asta ar trebui arestați!

Trebuie să ne lăsăm să cădem în capcana pseudobisericească, cea care ne spune imperativ că noi nu trebuie să contăm pentru noi înșine și că suferința ce vine din pumnii auto-dați e ceva minunat acolo în cer. Că Domnul se bucură să-I vadă pe oameni suferinzi, statici, inerți, căzuți, depresivi, vulnerabili emoțional și plângând, în situațiile care depind de ei? Și mai ales se bucură ca aceștia să nu facă nicio mișcare în nicio direcție, că literatura google și feisbuc de specialitate ne spune prin gurile murdare (dar împodobite) ale altora că e bine să lăsăm lucrurile să vină spre noi. Că ce e al nostru este pus deoparte. Că dacă vrem ceva cu adevărat, vom face rugăciune și apoi vom aștepta. Că banii vin spre tine dacă faci ritualuri să-i atragi în viața ta. Că e bine să nu faci nimic. Să dormi să te bucuri de lucrurile mărunte. Uite un rahat de pasăre, ce frumoasă e, și să te întinzi din nou ca un vierme sătul, încântat că ai mai profanat încă o dată natura. Apoi să dai sfaturi altora gratuite despre cum să evolueze spiritual (pseudo)profanând natura. Spunându-le parșiv oamenilor că…

”e bine să existăm și atât”, fâcând complicitate cu religia pe care o detești, la sintagme precum ”nu trebuie să faci nimic, totu-i deșertăciune”.

Bucuria vine din lucrurile mărunte și din vibe-urile pozitive ale altora. Căci nu-i așa, cel ce n-are, le caută mereu în altă parte: în natură, în mâncăruri exotice, în relația cu celălalt, obligatoriu căutând numai prezențe cu viber-uri deschise și pozitive. Ei există și atât, dacă mâine se ia internetul n-au nicio realizare în urma lor în afară de energii furate și minți confuzate de atâta dictat psuedospiritual.

Și ai răbdare. Tu nu faci nimic din acestea. Și totuși, advărurile mincinoase uneori s-au amestecat.

Îți sacadează mausu, capul, emoțiile tale inerte dau semne de oboseală și poți spune într-o singură zi parcursul vieții tale mediocre, de la a face totul din drag pentru oameni și gratis la ziua în care inert la ce ai devenit, un disprețuit de lume și neacceptat, refuzat și poate abandonat de ideea măcar de a avea puțină înfăptuire mică, chiar și de o zi, te întrebi dacă nu cumva religiozitățile premature citite pe nerăsuflate și pe nepregătite nu te-au destabilizat. Deși ești înconjurat de astfel de oameni, nu i-ai văzut niciodată, socotind că ei sunt evoluații, nu tu. Încă un motiv de depresie și dialog nesimțit împotriva lui Dumnezeu. Dar taci, că ți-e frică. Și rabzi. Mai mergi la biserică, doare mai puțin tare. Apoi treptat, începi să-i judeci pe alții, din pricinile tale…

Unii oameni în mod normal fumează o țigară. Și-o trag. Ies la plimbare. Sună pe cineva. Și-au permis. Cel mai probabil a doua zi se duc la muncă. E o binecuvântare și asta. Alții au înlăturat orice certitudine că ar fi păcătoși. Poți să iei țeapa țepelor ascultând de preoți și dejecțiile de dezvoltare personală la care oamenii se închină obsesiv, din nevoia de a fi perfecți. La dungă. Până când nevoit fiind  îți  dai seama că e mai bine să fii diferit. A fi diferit înseamnă și a fi singur. Că și Cioran zicea ceva ” Că nu ești singur, ci Singurul”, de cele mai multe ori. Chiar dacă oricum mereu erai. Măcar te consolează asta.

Decât religie prost înțeleasă, mai bine Cioran.

Cioran îl avea aproape pe Petre Țuțea.

Preoții au aproape pe diavoli, se spune, pentru că niciun om care are asemenea grade nu poate rezista ispitei de a nu se crede stăpân peste sufletul oamenilor. De aceea este bine să nu ai încredere în ei. Iar cei care filmează în guri și maeștrii, cu atât mai rău. Joaca cu energiile e treabă vampirică de demult. Joaca cu mințile oamenilor e etapa premergătoare.

 

Dacă Eu sunt cu voi, cine e împotriva voastră?

 

Dacă Dumnezeu e cu tine, cum poți să fii complice la cei care stau împotriva ta?

Vrei să-ți cumperi o cafea și ți-e drag să stai la o terasă? Cine te reține?

”nu se face”, ”mai bine salvez bani”, ”mai bine economisesc” , și cumperi nefericire apoi cu ei.,

Nu vreau să stau lângă toți proștii, sau am cafea acasă mai bună.

Scuzele pe care ni le spunem ca să evităm să fim fericiți. Sau senini. Măcar pentru o zi.

 

Un preot trebuie luat ca atare. Cu ce zice, nu ce îți cere. Ce citește, nu ce îți solicită. Ce spune despre lucrurile sfinte, nu ce te judecă personal.

Nicio dezvoltare personală nu te învață să birui în luptă cu ceea ce ești. Că mulți dintre oameni se cred deja îngeri întrupați, maeștri ascensionați și persoane foarte evoluate care contestă orice lucru n-a fost scris vreodată de alții în cărți. Alea puține și proaste pe care le citim. Cele bune nu au reclamă. Că nu vreți voi. De asemenea, nici calea confortului personal, a așteptării deșarte și a unei răbdări prost înțelese și răstălmăcite de guri, nu este calea adevărului și nici măcar a vieții normale. Cine nu spune nimic, nu face nimic, nu este nimic, acela nu are nici dușmani.  Wellness-ul spiritual însă e calea comodității supreme.

Ori Iisus al creștinilor a zis ”îndrăzniți!”

N-a zis ”faceți o meditație și atrageți către voi obiecte, persoane, situații”.

Nici măcar păcătosul Bukowski n-a afirmat vreodată asta, a zis-o și el plângând.

”am așteptat ceva deosebit să mi se întâmple,

Până am realizat că trebuie eu să fac ceva în direcția ca lucrurile să înceapă să se întâmple”

Se spune în prima poruncă: Iubește-l pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, și pe aproapele tău ca pe tine însuți.

Dacă Eu sunt cu voi, cine este împotriva voastră?

Social share & recomandare

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată.