Iluzia lui Tot ce vrei, reclama Tazz și Căsătoria

Reclama cu Delia la Tazz este o inventie foarte românească, dacă privirile iscoditoare ale Deliei, în figurația necesară n-ar arăta precum o vampă sau mai rău, o femeie sechestrată în abisuri, îmbrăcată în negru, culoarea oficială a doliului. Nu se știe însă după ce sau cine.

Scena debutează cu clasicele și frumoasele figurine de pe tortul de nuntă, care ajunse în fața lui Chef Sorin Bontea, sunt ajustate de către acestea. Se remarcă poziționarea mirelui puțin mai sus decât mireasa, iar cu un gest de mână, Bontea îl așează (mai precis îl îngroapă) în frișcă, să fie la același nivel cu mireasa. Celebra egalitate dintre bărbați și femei, atât de mult râvnită (social și personal) este semnalată, însă lucrurile nu se întâmplă armonios și deloc sănătos, bărbatul fiind ”călcat pe cap”, îngropat în frișcă, pentru ca mirii să pară egali. Pe tort, cel puțin.


Mirii aleși pentru acest videoclip nu sunt deloc întâmplător cu figuri anoste, intenționat urâțite de machiaj și gestică, pentru a denigra și mai mult ideea de căsătorie. Niște fraieri se căsătoresc, lucru ce ne aduce în prim plan fotografiile din social media cu nunți eșuate și miri și mirese în cele mai degradante și inumane ipostaze. Programarea nlp nu este doar pentru business, însă nu mulți doresc să vadă acest lucru ca pe ceva (in)util pentru evoluția lor personală.

Apoi, cuplul este abordat de un alt cuplu mai în vârstă, care spune

”Felicitări, oala cu presiune este de la noi”, încântată fiind femeia cu pricina de cadoul oferit. Oala sub presiune este totuși un aparat electrocasnic care te scutește de maximul efort (și maximul beneficiu, bineînțeles) însă și acesta pare trecut în oprobriu. Veți vedea mai departe de ce.

Mai departe, alți invitați etalează electorcasnicele. Mixer, robot de bucătărie, așa cum se obișnuiește la nunți. Cei care preferă o casă bogată cu adevărat și care să le asigure confortul și calitatea, știu că nu e ușor să agonisești lucruri care să te bucure (lucruri mărunte care ne fac viața mai ușoară și mai frumoasă, fără să ne priveze de satisfacția micilor eforturi care contează):

 

Reclama ar fi putut fi chiar frumoasă, dacă privirile iscoditoare ale Deliei, în figurația necesară n-ar arăta precum o vampă sau mai rău, o femeie sechestrată în abisuri, îmbrăcată în negru, culoarea oficială a doliului. Nu se știe însă după ce sau cine. A purta negru la nuntă este un simbol fățiș al negării bucuriei celor doi și al lipsei de respect față de mireasă. Persoana care poartă negru la nuntă pur și simplu nu are ce căuta acolo, iar acest lucru este regăsit în toate tradițiile lumești care vorbesc despre nuntă ca despre un eveniment al evoluției și dezvoltării personale foarte fericit.

 

”nu mă pune pe mine să o fac, că n-o să-mi placă,

Uite-aicea telefonul, ia comandă-ți o salată”.

privirea femeii care își disprețuiește propriul bărbat, punându-l să comande o salată

 

Apoi apar Despot, băiețașul simpatic, mereu cu o vorbă (și o ocheadă) bună la el, atacă chitara, răcnind în stilu-i frumos și clasic, refrene mult sub nivelul său.

 

Apoi privirea unei tanti nedumerite, proaspăt scoasă din cuptorul batjocoririi oamenilor de o vârstă înaintată, apare ca un gest fățiș al consumatorului mainstream care nu știe despre ce este vorba și se lasă impresionat de seducția primelor versuri. Chipul plicticos și plictisit al doamnei aduce mult a un om care nu este intereat nici de prezența la nuntă nici de ce se întâmplă pe scenă, luând cumva peste picior neamurile. Și nu orice neamuri prezente la o așa zisă nuntă, ci cele care par să fie acolo din plictis și obligație, ducând din nou în derizoriu nunta și căsătoria.

 

”Dacă tot ți-ai luat nevastă să fie devreme acasă,

Și-ntre mese, și pe masă, baby stai puțin că-i groasă,

 

Apoi pe un ton insidios, țipă batjocoritor declarația sacrosanctă de dragoste a cuplurilor care (din neteamă) se căsătoresc.

”dar te rog eu nu uita, că nu-s șefă-n casa ta,

Sunt șefă în casa mea”,

Apoi, intervine Despot:

”nu înțeleg de unde-i teama…

 

Ca și cum puțin adevăr ar fi avut la îndemână pentru acest tip de scenă sau scenetă a unei femei care din prea puținul ei se comportă precum o victimă deși nimeni nu i-a cerut să o facă.

 

”nici eu parcă n-o căutam pe mama”,

 

Referindu-se la relațiile conjugale în care el așteaptă de la ea să îi fie menajeră, iar ea așteaptă de la el să fie probabil un sponsor.

 

”de cânt sânt am urât să stau la rând,

Ți-aș căra toate sacoșele, da` numa-n gând”

 

”Spală, toacă, ia și freacă, strânge masa, pune masa, strânge, pleacă”

Repetă ei tremurând ca și cum ar fi trecut printr-o traumă atât de gravă încât acest lucru ar trebui să fie declarația romantică de căpătâi a tuturora nu doar a lor. Lucru obișnuit în societate, când traumele personale ale unor oameni mai vulnerabili, minoritari sau nefondați bine emoțional devin politici și impuneri nefirești pentru mase. Aici însă vorbim de o manipulare. Și de o lipsă de respect față de un moment frumos. Momentul frumos nu lasă afacerea ”să crească”.

 

Pe refren, la masa mirilor, probabil nașii aplaudă visceral, afișându-se în ipostaze de oameni care se distrează pe un refren pe care cel mai probabil nu îl nici bagă în seamă, în stupoarea mirilor care se uită nedumeriți unul la altul și la ei: Ce-o fi cu ăștia de se distrează atât de mult? Și… ”am comandat noi asemenea spectacol ieftin la nunta noastră?”


În doar o singură scenă, s-a surprins parcă tot rahatul din industria nunților, (generat de cei care disprețuiesc nunțile atât de mult încât sunt în stare de orice pentru a a crește abuziv prețurile) în care plătești pentru ceva și primești altceva, de cele mai multe ori la supra preț, sau plătind comisioane.

Exact ca serviciile tazz.

În poză, regină,

În realitate, ruină.

 

Apoi, în peisaj apar niște dansatori de dansuri populare românești, purtând în mână cutii cu electrocasnice, simbolul darurilor de nuntă. Electrocasnicele, deși sunt menite să ușureze activitățile casnice în orice gospodărie, sunt totuși desconsiderate, acestea fiind necesare pentru a găti, lucru care este în dezacord cu pseudovalorile promovate de către tazz, în aceste reclame costisitoare. A avea electrocanisce este o treabă pentru bunăstare, considerent al autonomiei gospodărești, și mai ales al libertății de a găti. Sigur că libertatea de care ne vorbește emag în fiecare zi, nu are legătură cu pe care o știi. Ba chiar ar putea să renunțe să mai vândă electrocasnice, din acest motiv, pentru a-și duce statementul la o valoare reală. Și chiar îmbrăcăminte, produse de curățenie, și cam tot ce stă împotriva ideii de egalitate, o idee aberantă, dar totuși atât de obsesivă afirmată de lideri, influenceri și oameni.

 

Apoi zice.
”dili dili dam  da di dei, fii băiat băiat și comandă-ți tot ce vrei”.

 

Nu  menționăm faptul că acest ”băiat băiat” despre care se vorbește, căsătorit fiind,  are posibilități reduse de discernământ, ținând cont că și-a ales o prințesă , dintre acele dive și femei ”bine puse la punct”, care nu știu să gătească. Sau nu vor pentru că nu știu. De cele mai multe ori în timpul în care o femeie obișnuită (și sexi) și-l dedică gătitului, damele reprezentative ale clipului sunt hiper ocupate cu grija de sine, incluzând unghii false, păr false, gene false, outfit la comandă, cumpărat după cum dictează brandurile, și nu ne referim la cele de calitate, nici într-un caz.

 

Scenele care urmează sunt cu potențial de afectare.

Spun asta deoarece regăsim niște clișee care se apropie de zona ocultism. Mirii sunt prinși, parcă răpiți și legați (nu se văd sforile și lanțurile, acestea fiind intenționat invizibile) , iar pe fundal apar niște arătări care bat în tigăi și oale, stricându-le ritmul parcă, scoțându-i din bucuria lor. Figurile apar, ca și cum ar dori să alunge fantomele, în realitate acestea sunt mai degrabă zombi (cine s-a uitat la filme și a mai citit, poate să confirme), încercând să se agațe de miri. Aceștia sunt transportați apoi în lumi ”iluzorice”, cărați de forțe prin frigidere, tăind legume, pe zgomotele afone ale unei muzici care continuă în fundal. Apoi , mirii aleargă pe un culoar, iar grohăielile începe să perturbeze peisajul, căpătând lumini roșiatice, de culoarea ispitelor, iar fețele artiștilor se schimonosesc, se dezlănțuie, căpătând aspecte triviale, cu ochii dați peste cap, gura de proporții animalice iar sunetele de același fel. Apoi, cuplul este transportat pe un scuter marca tazz, de culoare roșie, către ”lumină„ iar o pace aparentă se desfășoară în scena ce urmează. Scuterul este simbolul livratorilor, al sclaviei prin definiție, al contractelor prost plătite și al transpirațiilor zilnice pe caniculă sau pe frig. Este mijlocul de transport premium al sclavilor, mai bine zis, în care aceștia nu merg pe jos, cu mașini jerpelite sau bicicletă. De obicei cuplurile la nunți aleg maxim să se fotografieze cu un scuter, iar acesta poartă branduri de renume, însă marca unui scuter tazz arată încă o dată nivelul jos și  inferior spre care sunt manipulați mirii să meargă. Și nu prin voia lor, ci prin ”legarea” lor, conform scenei anterioare.

Omul, orbecăind prin întuneric și beznă, nici nu își dă seama cum prin influențe exterioare, este guvernat, modificat, manipulat și făcut să creadă că alegerile lui sunt ale sale iar rânduiala firească e un rău de care e bine să fugi.

 

Apoi, trivialul continuă cu cei doi într-o casă, ca și cum ar fi scăpat din tenebre, liniștiți și tranchilizați de ceea ce au pățit. Aș spune că au trecut printr-un soi de ”eliberare emoțională”, și nu ca și cum asta ar fi ceva pozitiv și bun. Cui i-ar place să fie manipulat, imobilizat din propriile păreri și principii? Sau poate chiar disociat.

 

”Locul tău e  în bucătărie când vrei tu”.

 

Ca și cum până acum, libertatea era doar o amăgire iar femeile ar fi fost obligate sau supuse de către bărbați să facă lucruri pe care ele nu vroiau să le facă. Poveștile cu bunicile copilăriei care hrăneau bărbații la câmp prin ”statul” la cratiță sunt cele mai frumoase și de preț amintiri pentru majoritatea oamenilor. Habotnicii care cred în sacralitatea actului hrănirii (aproapelui și oamenilor) sunt desconsiderați subtil, denigrându-se prin tehnici de afișare, cele mai frumoase mesaje și tendințe sănătoase ale societății: armonia în cuplu, înțelegerea, ajutorul reciproc. Iar pentru cei care urmează, sunt avertizați prin mesaj și reclamă că a te căsători este cea mai nasoală decizie din viața lor. Și toate acestea pentru o porție de mâncare, pentru un business al lor. Care se spune că ar merge bine și fără manipulări sociale, în realitate, ceea ce au ales să promoveze masiv, arată că însă nu. Buticul de la colț dăinuie prin modestie și bunătate, prin comparație. Că firescul a fost și va fi pe placul oamenilor.

 

 

Partea II

Reclama în bucătărie

 

”M-a rugat tazz să fac o melodie , să treacă timpul mai repede până vine comanda”. ( Despot)

 

Timpul este cea mai importantă resursă de care dispune un om în dezvoltarea sa personală. Dar aceste mesaje nu au ce să caute în consumerism.

 

Ca și cum n-ar fi de ajuns mica intervenție a dansurilor populare românești puse să poarte ca pe o ofrandă pachetele cu electrocasnice din clipul anterior, în acest clip reprezentativi în concert apar, în ordinea importanței lor pt publicul român:

 

Lipan Țăndărică, Chef Bontea, Adi de la Vâlcea, Despot și Killafonic.

 

O combinație (dez) amăgitoare menită, desigur, să acapareze publicul mainstream, sub forma unui amestec neregulamentar ”cu de toate”, așa încât să placă la toți.

 

”Dă jos geac-asta dă piele, să vezi semne ce-am pă piele,

Pui prea mult  accent pă culoare da`tu ai sintetice
treburi catastrofice, contează felul cum trăiești

Fug de tratamente fiindcă mănânc doar ce trebuie

Mi-au lua foc călcâiele, le cumpăr niște scutece,

Să mă scoți din zona mea nu poți nici cu descântece”

 

Ce urmează e o adevărată avalanșă de poluare cu praf stelar, cântat de vocile imposturale ale celor doi artiști. Killafonic trăiește parcă o călătorie sprituală, afirmând că el ”caută nectarul”, (lucru pe care îl fac și yoghinii când caută să se hrănească cu energiile altora, mai precis caută doar vibe-uri pozitive) urmând versurile cu faptul că ”nu pot să merg, nu pot să alerg”, apoi răcnetul disperării este completat de Despot, în tonalitate patologică, conform celor mai noi studii în domeniu, care afirmă că mesajele și tonalitățile negative, afectează psihicul și generează energii negative.  Publicul mainstream ar numi dejecție fonică. Sigur că fiecare persoană poate să decidă pentru ea. Compoziția ar fi pentru cei care se consideră ”diferiți”, ”speciali”, în asentiment cu normalul lumii. Oamenii înțoliți de branduri care lucrează pe salarii frumoase dar la finalul lunii, aplicațiile (asemeni păcănelelor) le mănâncă toți banii.

 

Însă, cel mai important lucru din toate acestea este faptul că încrâncenarea de a depăși zeii folosindu-se în mod abuziv de ”nectarul lor” , în toată cacealmaua cu iz retrograd pe care o prezintă autorii, nu știu cum se împacă cu ideea de a servi masa, fie ea și acasă, prin comandă la restaurant.

Între timp, pe fundal apare Chef Bontea, alături de bucătari și asistenți, gătind pe dejecțiile fonice.
Ori se știe din bătrâni și din științele dezvoltării (și evoluției) personale, că mâncarea poate conține inclusiv dejecțiile emoționale ale celor care s-au atins de ea. Văzându-l pe Bontea cum dă din cap precum o gazelă aflată sub psihedelice, nu putem să nu ne întrebăm, cu știința care confirmă, dacă mesajul este vădit să ne spună că nici el nu prea știe ce face. Ba cu un ochi la artiști, ba cu unul la oală, fermecat de vrăjile a fonice ale celor doi cântăreți. Ce ciorbă să iasă așa?

 

 

Condiționarea pavloviană însă are un rol aparte și aici. Studiile arată că oamenii la un buton distanță de procurarea hranei, sunt deprimați și deprivați de hormonii fericirii dar și de motivația de a mișca ceva în direcția dorită. Este mai ușor să comanzi mâncarea de zi cu zi, sau cum ar spune oamenii din alt regn,  ”Pâinea noastră cea de toate zilele”,  stând pe canapea și butonând un aparat care mai mult ți-a stricat relațiile decât să le îmbunătățească. De ce ai crede că e capabil să facă la fel și cu cina ta? Este ușor și nu aduce beneficii, pe termen mediu și lung. Dacă adăugăm și costurile, reiese că publicul țintă merge la serviciu doar pentru a putea comanda. Tinerii căsătoriți cu siguranță ar dori o oală sub presiune, văzând că dintr-un salar peste medie și o afacere de familie, abia se descurcă să-și comande două salăți zilnic pe tazz, la care adăugăm comisioanele și transportul.

 

Cum poate o masă comandată la un buton să te facă să te simți bine măcar pentru o zi sau chiar o săptămână, când pentru acel lucru nu trebuie să depui niciun efort. În altă ordine de idei, fotografiile seducătoare ale preparatelor arată mai degrabă o tâmpizare în masă a clienților, deoarece când comanzi jpg-uri, nu te poți aștepta să primești preparatul la aceeași calitate și cantitate ca jpg-ul, iar de cele mai multe ori hrana (dacă îi putem spune așa) ajunge sleită, arătând groaznic, obosită și răvășită de la atâta călătorit pe spinarea unui individ cu câteva clase, probabil și el murdar și nervos și poate la fel de obseda și el să se  ”hrănească” energetic  cu ceva de la altcineva. Ca și artiștii.

Ați văzut foamea din ochii livratorilor când așteaptă bacșiș?
Noi am văzut însă mai mult nesimțirea lor, când atacă clientul la ușă, judecându-l ca o babă ce dă deochi, dacă nu i-ai lăsat suficient bacșiș. Îți urează uneori poftă bună, dar se uită după tine mocnind de nefericire. Cum poți să consumi din mâna unui astfel de om?

 

Și până la urmă, reclamele par atrăgătoare pentru publicul mainstream. Aparițiile seducătoare și peisajele ”desprinse din fantasmagorii SF”,  însă arată mai degrabă ca un ritual magic de ademenire a oamenilor într-o iluzie și mai degrabă o atitudine socială cu dispreț vădit asupra valorilor consacrate ale noastre. Și nu doar ale nostre ale românilor ci ale oamenilor în general, care din răstimpuri făceau efort pentru procurarea hranei, asigurându-și sănătatea și liniștea interioară. Lucruri pe care cei mai mulți azi le caută obsesiv. Facem tone de calcule să ne dozăm niveluri optime de serotonină, pași, calorii, kilograme, și totuși, nimic nu pare de ajuns. Sigur că nu putem să excludem programarea mentală care are loc prin intermediul acestor ficțiuni.

 

Care-i treaba cu aplicațiile și condiționarea.

 

Invitat la Dobro, dr. Cezar (dar și alți medici și oameni de renume) discutau despre necesitatea omului modern de a rămâne motivat, pentru factorul de sănănătate echilibrată în ce privește hormonii. Oamenii azi aleargă după doza perfectă, făcând lucruri pentru că ”așa trebuie”, uitând de plăcerea muncii și a adevăratei satisfacții provenite din efortul investit pentru o acțiune. Aplicațiile însă generează dependență de plăcere, activând un mecanism de masă asemănător cu ceea ce se întâmplă cu o persoană bolnavă la păcănele. Plăcerea imediată generată de iluzia de câștig atrage după sine o decădere, pentru că echilibrul își face partea. Azi ești vesel, mâine ești trist, nu se spune degeaba, deoarece după fiecare ”boost” de fericire avem nevoie să ne refacem, reechilibrăm, pentru a nu ne epuiza. Acest lucru însă lipsește în clipa în care căutarea permanentă a fericirii și a stării de bine devine o obișnuință și un mod de viață. Un mod de viață la care ești absent. Apăsarea butonului nu implică prezența ta. Oamenii caută aceeași plăcere la cote maxime însă din cauza nevoii de refacere de a doua zi, sau în anumite cazuri, o perioadă mai lungă, apare dorința de a reapăsa butoanele. Mai comandă unu, mai apasă un buton. Social media și mai ales aplicațiile sunt construite respectând aceste principii, prin care oamenii nu pot rezista unui newsfeed plin cu ”de toate”.

Revenind, aplicațiile de livrări la domiciliu przezintă accesibilitatea ca pe ceva magic, și propun oamenilor, pe lângă un dispreț vădit față de ideea de a găti acasă, familie și relații romantice, propun așezarea confortabil și apăsarea butonului prin care apare mâncarea acasă. Și ce mâncare… nu mai vorbim. Pozele impecabile generează așteptări foarte mari, iar de cele mai multe ori, constați că n-a meritat niciodată banii. Dar a doua zi, cei mai mulți o iau din nou.

A ne hrăni cu iluzii este o activitate preferată (și aproape de nerecunoscut) pentru majoritatea.

A ne hrăni cu iluzii, printre care și iluzia că am servit masa, ”așa ca în descriere”, este practica clientului obișnuit dar și a fanilor acestor tip de aplicații. Fani pe perioadă definită, deoarece nicio aplicație de tip păcănele nu poate aduce beneficii unui om, acesta fiind nevoit să muncească și mai mult, devenind și mai epuizat, pentru a-și susține ”plăcerile”.

După săptămâni de apăsat butoane, în care primești jpg-ul comandat la tine acasă,

Fără să te întrebi ce conține el, cine sau cum este bucătarul, cât costă lunar să ai asemenea ”beneficii” care te costă sănătatea mai apoi, majoritatea intră în aplicație din obișnuință, căutând ceva ce nici ei nu știu, ajungând să se hrănească cu toate rebuturile de la cele mai bine brenduite restaurante, ajungi să fii istovit. Mărturiile multora care au trecut prin așa ceva devin puțin rușinoase, deoarece a ”nu-ți permite să comanzi” a devenit un stigmat, o umilire publică sau între prieteni, și anturaj, într-o lume care valorizează și promovează (falsa) ușurința de a obține atât produsele dorite cât și banul.  Mulți dintre cei prezenți acolo, ca și restaurante sau bucătării improvizate, de tip afaceri mici cu zgomot mare, ca oportunitate de biznis prin afiliere tazz, nu respectă regulile minime de igienă în bucătărie, angajații nu sunt instruiți, ingredientele nu sunt proaspete iar mâncarea trece prin mai multe mâini, deci microbi și energii, până să ajungă la tine.

 

 

Acestea fiind zise, nu vă punem linkul cu reclama, nici nu trebuie să credeți ceea ce citiți, decât dacă treceți prin discernământ.

Ar putea fi greu la început să renunți la astfel de condiționări și să începi să-ți ”cultivi” întâi un sentiment autonom al răbdării. Că foamea poate să aștepte. Și e minunat când te reîntorci sau mergi spre valorile consacrate, spunem noi fără rușine, tradiționale. Tradițional a devenit un cuvânt însă ”retrograd”, motivele pentru care se întâmplă asta le putem vedea pe marile și micile ecrane, în social media, în atitudinea gurii lumii. Afacerile fără valoare au nevoie de foarte mult zgomot (și programare) pentru a crea o cultură de mase, care să le asigure subzistența. Până la urmă, ce poate fi valoros că întreții o cultură a comorbidității prin statul acasă pe canapea, în loc ca în acel timp, să –ți cumperi cele mai ieftine sau accesibile ingrediente, să-ți faci singur o mâncare?

 

Da, știm, durează o oră, și poate mănânci doar în 15 minute.
Însă așa cum știm, și poate o știi și tu,

Călătoria este importantă, nu graba către destinație.

 

Bucuria faptelor mărunte. Călătoria frumoasă, în orice caz.

 

 

Social share & recomandare

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată.