Trebuie să mai lași din ego, să poți construi, colego | Provocări sociale

Problema omului inteligent , și a geniului chiar, în ziua de azi, este că s-a învățat și si-a dorit să fie exclusiv el, singur! Unde apare, să fie doar el, cu sine, și să evite asocierile de orice fel. Nu cumva lumea să se umple de oameni inteligenți (și buni pe deasupra).

De aceea el nu validează pe niciun altul care îi seamănă. Rareori veți vedea un om inteligent (dar îmbîcsit parcă în meschinărie) că încurajează discursul unui om asemeni lui, pentru că asta ar însemna să-și împartă pîinea, și publicul, de asemenea.

prin urmare, faptul că societatea e plină de mici dumnezei, răsfirați pe ici colo, nu e o întâmplare. ÎN goana lot după foloase imediate și materiale, aplauzele pe care acești indivizi le rîvnesc sunt doar temporare. Loialitatea lor față de noțiunile pe care le etalează, mai poate să aștepte.

Căci precum o afacere dacă nu are nimic nobil în ea, e o afacere săracă, așa și inteligența omului, dacă nu e pusă în slujba aproapelui, e un soi de auto-distrugere: nu doar că nu lasă publicul să zburde și pe alte cîmpii ale altora de o valoare însemnată, oarecum, precum a lui, dar creează cercul vicios al antipatiilor de acest fel: nu te plac pentru că nici tu nu mă placi, sau te evit, pentru că și tu m-ai evitat de mai multe ori. Este o practică foarte comună pe rețelele de desocratizare în masă.

Societatea de acest fel este răsfirată, și nu lasă loc defel ca ideile frumoase, utile și bune, sănătoase și uneori dure să se înmulțească. Precum minciuna care se repetă are potențial mare să devină adevăr, așa și ideile bune, cu cît ele sunt mai dese, nu neapărat omogene ci văzute și accesibile publicului, încurajate reciproc prin asocieri de simpatii (fără interese ascunse), cu atît ele își măresc validitatea în ”piața socială”. Nu doar că sunt mai ușor de digerat, ci se fac și devin mai credibile de către pulicul larg, ele devenind obișnuință, nu excepție. Excepțiile sunt întotdeauna ignorate de mase.

 

Trebuie să lași din EGO, să poți construi, colego!

 

A fi mic dumnezeu în propria ta bulă, te face util, frumos și important pe moment, Dar atunci cînd îți dorești ca ceea ce promovezi să se întâmple cu o bătaie mai lungă, indiferent că rămîi anonim sau nu, este de bun augur să te lași validat și de alții. Și mai ales, să validezi, la rîndul tău, prin aprobare, simpatie și încurajare imediată, atunci cînd apare. Dar cei care au azi opinii adorate de mase, de cum văd pe unul cu potențial asemănător, îndată îl scot din bula lor, protejîndu-și astfel faima de acei ceilalți. Și așa prea puțini. Prea puțini să se facă auziți, să conteze, nu ca persoană fizică și avînd o personalitate aparte, ci ca mod de gîndire, viziune și punere în lucru a multiplelor idei care se cer date, spre folosul omului. Ca pîinea noastră cea de toate zilele. Astfel că de dragul individualității și neștirbirii absolute de sine, liderii de opinie s-au răsfirat. Și-au împărțit ducate, și s-au făcut stăpîni absoluți peste cîteva idei. Adesea aceleași. Universul se repetă, dacă nu în milenii, cu siguranță în fiecare dintre noi. Adesea închid ochii unii față de alții, și nu-și validează reciproc munca, nu care cumva să împartă ”publicul”, sau cum mi-a zis un netrebnic odată: ”clientela”, comparîndu-i pe oamenii care citesc cu niște consumatori cu tub digestiv care primesc ”hrană” de la el, pe care o digeră, în timp. Deși el o dădea gata rumegată. I-am spus că dacă îi vede astfel, să ia în considerare și posibilitatea ca la un moment dat, aparatul de excreție să-și facă simțită prezența. A tăcut și m-a șters de pe feisbuc. Unii, și mai puțini, au putut aprecia relevanța asocierii cel puțin ciudate.

E și firesc cumva să fie astfel. Deși nu încurajez, mecanismul acesta este unul de deosebită protecție. Am stat ani buni și secole fără de feisbuc și acest mijloc masiv de comunicare în masă. Fără de oameni pe care să îi simțim că ne citesc, fără să avem nici cea mai vagă idee sau speranță că ei sunt acolo. Acum, recompensa imediată venită prin intermediul like și share sau varianta comment, ne predispune la a ne umfla în pene. Și  la a livra rahat. Precum omul sărac , chiar de va fi bogat într-o zi, el tot sărac va fi, căci va avea predispoziția nefastă de a cheltui absolut totul, așa și consumisul sub forma asta a cucerit mințile dornice de recompensă ale tuturor. Nu împărțim astfel nimic: fiecare are fanii lui , pe care nu dorește să-i ”împartă ”cu nimeni, fiecare are pagina lui, pe care nu permite, Doamne-ferește, un schimb de link-uri cu cineva, fie și el ”la început de drum”. Sigur, lucrurile se schimbă în clipa în care realizăm că acesta ne validează. Mirosul oportunist prin care simți dintr-o dată cum ai putea să faci kile de like-uri pe seama unei asocieri inteligente, dar care să nu-ți pună în pericol nici competitivitatea nici profesionalismul, așa încît prin contrast, să rămîi tot tu cel care dai bine pînă la urmă, este de neegalat, în lumea feisbucciană. Acesta este motivul pentru care se fură copiază  mult. 

  Iată cum astfel, prin negoțul acesta de like-uri și oportunismul intelectualului de modă nouă, un soi de copac mare la umbra căruia nimic nu crește (precum zicea Brîncuși, deși nu mi-e clar că se referea la ceea ce gîndesc eu), îndestulat cu like-uri, cu fanii lui ”avansați”, loiali și dornici și ei la rîndul lor de validare (Căci fanul activ și loial prin definiție este cel care a obiectificat nevoia sa de admirație și recunoaștere oficială prin asocierea cu acel cineva), astfel ”publicul”, oamenii de rînd, adevărații admiratori de bun-simț al noțiunilor, ideilor și zicerilor bune (sau chiar nebune), sunt privați astfel de o extensie și o lărgire mai luminoasă de orizont. Precum în peștera lui Platon, oamenii erau ținuți la perete, (de către lideri, azi), așa și făuritorii cei cu renume își țin publicul captiv, dornici să -i îndestuleze doar prin plăcerile lor, doar prin postările lor: acelea de a poseda pe cît posibil, atenția totală și cît mai pură a maselor, așa încît nicio respirație să nu fi trecut inițial prin filtrul (exigent )al autorului. Și asta se vede adesea prin comentarii. Lucru cu care sunt perfect de acord, dacă Eminescu și-ar fi pus poeziile pe feisbuc, și masele ar fi fost îndemnate să ”behăie”, poezia probabil că n-ar mai fi arătat așa. Cel mai dureros este că postacii de felul acesta încep și, dintr-o nevoie dubioasă de a nu-și pierde simpatia fanilor, încep și se pun de acord cu ei. Nu cumva să superi, nu cumva să întristezi, nu cumva să pierzi un fan din listă. Toleranța astfel ajunge la nivel de virtute, într-o lume care se ofensează din mai orice.

   Dar în altă ordine de idei, până la urmă lucrurile se stabilizează în clipa în care urmăritorul, fanul, like-uitorul permanent abonat la postările unui singur Șacal, ce probabil deține monopol, își găsește altă pagină, alt ”erou” , alt meșter pe care să îl citească. Și cumva, lucrurile încep să revină la început. Precum o relație de amor, incipientă, fanul urmează exclusivitatea și nevoia de a fi informat dintr-o singură sursă. Ceea ce nu poate fi șocant este felul în care el nu se mișcă de acolo, din zona sa de confort proaspăt creată, căci ideile par(că)Vin de-a gata. Gata rumegate și digerate, nu cumva, omul nou să mai digere și el ceva, considerînd, fix precum în exemplul de mai sus, că acești ”spectatori” sunt dornici să li se gîdile mai degrabă orgoliul, decît să-și dorească să fie puși să gîndească, ei înșiși, ceva. Așa cucerești, probabil publicul: îl dai materialul gata rumegat, și la final, omul nou strigă: GATA; ȘTIU TOT, CE BUN SUNT! mulțumindu-i postacului că l-a luminat! 

Problema n-ar fi atît de spinoasă, dacă noi ca oameni , în lumea noastră, n-am mai putea fi validați de către cei care sunt cel puțin la fel precum noi. Așa cum nu poți să spui dacă ecuația e corectă decît dacă nu ai studiat și tu la rîndul tău o ecuație, sau nu știi să spui dacă supa e bună, dacă n-ai avea papilele gustative intacte, așa și ideile, filosofia și conceptele, în fine, orice lucru muncit și făurit de noi, prin noi înșine sau prin colaborare cu ceilalți, n-ar putea fi validat și apreciat decît de cel care cel puțin o dată, sau măcar aflat în potențial, n-a fost și el acolo, în miezul lor, sau făcînd fix același lucru cîndva.

Și atunci, dacă lucrurile stau astfel, n-ar fi firească și folositoare încurajarea între oamenii care aflați cel puțin pe același drum, să-și acorde reciproc nițel de încredere? nu spre a cuceri publicul, cu nesaț, păstrîndu-i atenția infantil, doar pentru ei, ci pentru a ști sigur că ideile lor bune, cu care ambii sunt de acord, se răspîndesc? Ca și în advertising, cînd un om spune că a cumpărat cutare lucru sau cutare, ești sceptic la început, dar cînd auzi că cineva pe care îl respecți a cumpărat și el acel lucru, parcă te mai încumeți, și pas cu pas, acel lucru devine o valoare socială.

Arabii, spre exemplu (și probabil că nu doar ei), se mustră reciproc sau ironizează pe cel care pînă în anumită vîrstă, bărbat fiind, nu s-a însurat. Ei își asigură astfel păstrarea valorilor. În cazul nostru, este mustrată femeia. (ca să vezi de fapt cine deține puterea de cucerire  și testosteronul în viață)  Pe același principiu, încurajarea ideilor bune este cu atît mai necesară: să știi că ceea ce ai dat lumii contează, că împreună cu alții de aceleași idei, nevoiți să schimbe pe cît posibil valul vremurilor tulburătoare pe care le trăim, sunt atinse cît mai multe corzi.

Însămînțarea ideilor bune rămîne astfel o practică ce în esență, dacă nu este împărtășită mai departe, este doar o cupolă meschină sub care se ascunde parșivitatea nevoii de a acapara public și like-uri de moment. Și fiecare ins care se crede unicul și singurul Dumnezeu, pe tărîmul său, e asemeni celui care posedă o masă de oameni, și dorind să o orbească, îi spune că nu există absolut nimic altceva în afara ideilor lui, asigurîndu-și astfel o supremație și o dominare a cititorilor un timp îndelungat.

Colaborarea, parteneriatul, îndemnul reciproc  la a conlucra, la a stimula în aproapele aceleași repere și valori care se doresc fundamentate în societate, spre luminarea mai mult sau mai puțin eficace a maselor, 

iată cîteva valori care în epoca sinelui și a egocentrismului- chiar sub înfățișarea propovăduirii de bine, s-au cam pierdut.

Strategiile salvării , fie sociale, fie personale, rămîn exact aceleași care au fost și acum cîteva mii de ani: exact cele înaintea cărora ne înfricoșăm cel mai mult.

 

 

 

Share this...

About the author

o țărancă, vorba aia...

Comentariul tău