După ce le-am spus cîtorva amici că îmi place Tudor Gheorghe, am fost privită într-un mod total anti-prietenesc, cu mult scepticism și îndoială, proaspăt ivite în ochii acelor oameni cu care pînă atunci, împărțeam partea frumoasă a culturii și a lucrurilor sociale superficial povestite în treacăt la o cafea. Trebuie să recunosc, adesea am lăsat de la mine, spre a nu-i jigni cu cunoașterea mea, sau a nu le ofensa credințele precare pe care le aveau despre lume, societate, artă și cultură în general. Erau progresiști. Faptul că țineam la ei ca la niște frați mai naivi mă punea adesea în fața faptului dureros de a-mi ciunti din convingeri, pentru a supraviețui ei. Mi-era milă. Iată că a venit clipa adevărului, în care pur și simplu nu mai puteam să văd cum ceea ce iubeam eu mai mult, în taină, era complet terfelit de ignoranța dar mai cu seamă reavoința acestui mic grup care chicotea pe seama naționalismului, și a iubirii de patrie de neam, de filosofie, de istorie si arte, de vînă spirituală pe care din ce în ce mai puțini o pot întrezări. E drept, avînd de-a face cu atîta spoială…
Mă aflam într-o librărie, la ceai, cînd aud o glumă vulgară cu Dan Puric, genul acela de glume batjocoritoare și spuse cu multă ură, la care cineva a dat replica referitoare la ”cîrdășia cu Tudor Gheorghe”, moment în care m-am sesizat. Am văzut atunci că dincolo de vălul fals al priceperii în arte, în artele frumosului mai exact, în lumea socială și în arta conversației la cel mai jos(nic) nivel pe care un tînăr progresist le poate stăpîni într-o seară la librărie, răsfoind doar acele cărți care le stimulează infatuarea- și doar acele cărți a căror taină o pot diseca doar ei, dincolo de toate acestea mocnea o răutate aparte, o trufie impecabilă, ce detesta în ascuns tot ceea ce iubeam eu. M-am întrebat atunci, dacă nu cumva sunt în locul greșit, și am început să mă îndoiesc de toată structura relațiilor pe care le clădisem în timp, bazate pe ..,nimic amabil. Știam încă de dinainte, dar acestea au fost momentele cînd parcă, aș fi preferat să nu fiu acolo, să nu văd dezgustul, disprețul și infatuarea pe chipurile lor- pe chipurile acelor oameni care promovează ”cultura”, iubesc arta și frumosul. O fac în realitate strict în măsura în care ei le înțeleg, conform ”chipului și asemănării lor” cu acestea. N-am să uit nici uimirea și șocul manifestat pe chipul cuiva, odată, a unui om din aceeași breaslă, cînd văzîndu-mi cruciulița la gît, a exclamat: ”Ce-i cu aia la gîtul tău, te-ai tîmpit?” .Și de atunci, niciun salut pe stradă nu a mai fost la fel, nicio întîlnire socială nu a fost la fel de ”călduroasă” precum celelalte. Așa că în timp, am pus în balanță și am strigat următoarea:
”Cînd spui adevărul, și simți adevărul, întrebarea fundamentală a ta ca om este dacă vrei să fii liber, sau vrei să ai mulți prieteni.”
Vrei să fii liber sau vrei să ai mulți prieteni?VREI SĂ FII LIBER SAU VREI SĂ AI PRIETENI?
VREI SĂ FII LIBER SAU VREI SĂ FII ÎNCONJURAT DE OAMENI PENTRU CARE TREBUIE SĂ TE CENZUREZI?
VREI SĂ FII TU ÎNSUȚI, CU RISCURILE DE RIGOARE, SAU VREI SĂ OBȚII UN IMPERIU CLĂDIT PE FALSITATE ȘI RENUNȚARE DE SINE? –
Eram însă la începutul călătoriei, și abia atunci începeam să fac…”ochișori”.. Nu aveam curaj, eram lipsită de orientare, și tot ceea ce -mi doream este ca ei să înțeleagă și să vadă la fel frumosul pe care îl descopeream atunci citind pe furiș și cu o bucurie de copil în inimă- Dimitrie Gusti, sau Constantin Noica, descoperind ulterior un spirit romînesc cu care deveneam tot mai familiară. L-am regăsit ulterior în aprofundarea operelor lui Eminescu, pe care le citeam parcă dintr-o singură răsuflare la ceas de seară, avînd de-a face a doua zi cu oameni care fie îl disprețuiesc, fie nu i-au înțele
s și simțit pe deplin valoarea. Mi-am adus aminte însă, așa cum de fiecare dată o fac, de marele citat din Cioran, care mereu mă consola așa:
s și simțit pe deplin valoarea. Mi-am adus aminte însă, așa cum de fiecare dată o fac, de marele citat din Cioran, care mereu mă consola așa:”Singurătatea nu te învață că ești singur, ci Singurul”
Și așa eram și eu, de fiecare dată cînd încercam să împletesc o personală manifestare. Niciunul dintre oamenii pe care îi știam nu-mi împărtășea nimic din ce mă însuflețea cu adevărat, acasă. Îl ascultam pe Tudor Gheorghe cînd lumea se acrea în afară cu totul, și mă linișteam, aprinzînd și în mine un dor lăuntric de bine, de viață, de oameni, de frumos, de sacralitate… Mă face asta oare o comunistă? posibil, în ochii celor ciuntiți în propria desăvîrșire, inapți în a-și manifesta propriile răspunsuri la întrebări de amar de vreme puse, dornici să epateze lăsîndu-se captivi marilor curente prefabricate.
Astăzi, văd cum foarte mulți dintre prietenii mei, pe care nu îi cunosc personal, dar cu care socializez pe feisbuc, distribuie melodii de Tudor Gheorghe, și realizez, nu înainte să regret nemăsura cu care ”am lăsat de la mine”. Nimeni nu e singur cu adevărat, decît atunci cînd hoinărește. Căutînd, găsești.
În același timp, observ cum ”oamenii cool ”ai breslei mai mult sau mai puțin locale, distribuie cu entuziasm poze cu Greta Thunberg, alarmîndu-ne cu privire la rasism, xeonofobie dar și alerta climatică globală, înercînd mai mult sau mai puțin ironic (dar mai mult cu scrîșnet răuvoitor de dinți), să se poziționeze în tabăra ”anti”, numindu-se, în naivitatea lor, anticomuniști, lăsînd să se apropie de ei crîncena manipulare conform căreia tot ceea ce-i vechi, este asociat imediat, cu comunismul, incapabili să stea să asculte și să înțeleagă, că în realitate, noul comunism e mai parșiv, folosindu-se de ei, de naivitatea lor, spre a conlucra masele. Libertatea este de fapt dictatura brandurilor, iar identitatea pe care o credem a noastră- este vălul de împrumut care isi va schimba culoarea, o să vedeți , după cum bate vîntul. De sus.
Să spun că sunt pentru suveranitate, în aceste cercuri atotștiutoare, ar însemna să-mi semnez extincția, profesional, social vorbind, și să atrag asupra mea batjocura, disprețul dar și curiozitatea celor mai ”dăștepți” din fire, care nu de puține ori mă apostrofează în mesaje private, căutîndu-mi defecte, și zgîrieturi mai mult sau mai puțin sociale, astfel crezînd că-mi vor clinti și destabiliza ideile.
Mă văd azi nevoită să spun, că nu mi-e rușine #nicimie să spun că sunt naționalistă, și că port cu mine istoria tulburată a ultimilor 20 de ani, în care am văzut, trăit și simțit pe propria piele, dar și pe a altora, cum valorile și tot ceea ce iubim este distrus, reclădit și reconfigurat, mișelește, într-o strategie vicleană de însămînțare, prin care ni se cere rapid să ”fim vindecați” de tot ceea ce însemnăm, de parcă am fi niște bolnavi ai civilizației, un puroi nedorit în vastitatea diversităților noi, create în laboratorul stufos al ultimelor trenduri globale de viață: adică un nimic frumos colorat, gata să fie servit maselor ca fiind adevărul absolut, singurul la care trebuie să ne aliniem ca oameni, cu tot ceea ce avem, spre a fi supus mediocrului, căci cum altfel ne-am putea înțelege cu toții, dacă nu ”lăsînd de la noi”?
Precum lăsam de la mine, și aproape că mă anihilam și negam cu totul, adunînd în realitate foarte multă frustrare, așa și noua ordine ce se cere iute adoptată, ne cere ”să lăsăm de la noi”, spre a servi uniformizării de mase- o formă de guvernare cu manualul de psihologie socială în brațe, în care de dragul grupurilor, opiniile , individualitatea, personalitatea și identitatea se cer distruse pe tavă. Dar știți ce afli dacă studiezi sociologia?
Că aflat în acțiuni de grup, omul are o capacitate redusă de discernămînt.
Azi mă văd cu unii si cu alții, din același soi existențial, căci taberele par a fi deja saturate, și citesc în ochii lor infatuarea dar și o nevoie dubioasă de a mă evita. Știu că ultimele discuții cu cîțiva n-au mers prea bine. În cazul lor, totul se rezuma la reacții emoționale, iraționalități și idei – mereu aceleași, de ștanță, defel prelucrate, dar preluate din marele laborator- mașinăria de propagandă care are grijă să nu rămînă vreunul ”nevaccinat”. Uniți, mai ușor sunteți prostiți… ! Îmi zic asta în gînd de fiecare dată cînd îi văd cum se încurajează online, și-și dau zeci chiar sute de like-uri, reciproc, unii altora, promovînd ceea ce ei oricum nu au înțeles și nu vor înțelege vreodată. Emoția tumultoasă, sentimentul grandorii și frustrarea ce zace probabil la mulți, încă din copilărie, sunt combustibil util marilor păpușari, spre a le da lor o (falsă) voce, făcîndu-i să se creadă super importanți în aceste vremuri de mare sensibilitate.
Vai de cel care gîndește diferit, și cu sine își poartă capul.
Vai de cel care spune lucrurilor pe nume.
Vai de cel care nu joacă la aceeași masă.
Vai de cel care a aflat adevărul, și adevărul l-a eliberat.
La toate acestea, mă mîndresc azi să spun, cu sinceritate, că singurele atribute care ne ajută spre a dăinui rămîn :
IDENTITATEA | PERSONALITATEA | TREZVIA
Tot ce-i romînesc nu piere.
__________
”Zama lungă de minciună, unu-s toți și toți sunt unul
Un amestec, o cocleală, ceva-ntre otet și fiere
O rugină sau o bală, o poziție: putere
Dai intr-unul, sar cu totii
Nu mai au principii, gata,
Să ne menajăm nepotii.
Nu conteaza ce-a fost tata,
Banii tai, eeh, sunt banii nostri
“Jos morala comunistă”
Națiunea naște monstri.
Ce lozincă mai există?
Hmm.. Grija față de natură
Semenii ducă-se dracu’
Asta da nomenclatură
Nu cu via, cu aracul.
Via las-o să tarască, e-nvata cu pămîntul.”
Un amestec, o cocleală, ceva-ntre otet și fiere
O rugină sau o bală, o poziție: putere
Dai intr-unul, sar cu totii
Nu mai au principii, gata,
Să ne menajăm nepotii.
Nu conteaza ce-a fost tata,
Banii tai, eeh, sunt banii nostri
“Jos morala comunistă”
Națiunea naște monstri.
Ce lozincă mai există?
Hmm.. Grija față de natură
Semenii ducă-se dracu’
Asta da nomenclatură
Nu cu via, cu aracul.
Via las-o să tarască, e-nvata cu pămîntul.”
-Tudor Gheorghe – Stare de fapt.
