#34 în videoclipuri populare. Așa mă anunță youtube de existența unei noi melodii semnate THE MOTANS. Interesată, deschid linkul, și dau play melodiei. În deschidere: sigla pisicii îmi face inițierea în ritm, și titlul mare, apare pe ecran: BINE INDISPUS. Ce joc intrigant de cuvinte, îmi zic!Asta, și apoi melodia începe. Vocea solistului, în stilu-i caracteristic încearcă să mă introducă treptat în atmosfera piesei și mergînd pe stradă într- o noapte ploiasă, cu grimasă de om supărat,năpăstuit de ceva, îmi zice-așa:
”Azi sunt bine indispus, deranjez dar nu mă scuz/ tristo vesel-nu știu cum/și dau iar adevărul cu parfum
Fericirea-i un truc magic, n-aștept să mi-l facă soarta/Dau paharul peste cap și rostesc abracadabra/
Apoi, el intră într-un birt anost, unde se așează la în centrul barului, întîmpinat de barmanul cu rasta, și începe să bea. Cadre succesive se derulează: omul se îmbată, rîde isteric, bea din nou, mai rîde isteric încă o dată, de 2 ori,și iar bea. Gura încleștată-i demască un caracter infect, feroce, de om gata să distrugă normele, de dragul de a-și recăpăta fericirea. Probabil și el, la fel ca mulți dintre noi, și-a pus-o bezmetic în brațele altcuiva. Se destăinuie apoi barmanului, asemeni unui guru gata să-i anihileze crucea, prin oferta irezistibilă dar și ieftină, de vreo 10 lei /shot: așa că bea. Ridică pumnul, trîntește, îl trage pe barman de gît înspre el, rîde iar isteric, cade sub masă, se ridică mîndru, asemeni unui cretin formidabil din propria cenușă și tot așa. El cîntă, pe un ton lasciv, cu un suav accent de șmecher, vorbind cu gura într-o parte, căci narcisicul psihopat nu e destul psihopat dacă nu-și strîmbă vizibil emisferele, distorsionîndu-și ghemotoace de creier sinaptic, conform viciului său, neuronal. Așa, să fie clar ce pecete poartă. Și zice-așa:
Toarnă, toarnă, să-mi dai/De fapt, toarnă tot ce ai/toarnă, toarnă mai mult/Pe toate am să le duc….
Apoi, ca și cum ne-am fi așteptat ca acest personaj să fie unul credibil, o victimă a propriei neptuințe, care de fapt suferă, apucă sticla de pe masă și lovește direct în cap barmanul. Ups! Personajul ne-a luat prin surprindere! pe cei mulți! Mulți nu ne-am fi așteptat, la ce zîmbet dulce-isteric înfățișa adineauri. Un zîmbet tulburător de fapt, care nu făcea altceva decît să ascundă psihopatologia acestui nou role-model atît de rîvnit social. Este scos apoi din bar, de niște indivizi, lăsat afară, în paragină. Săracul, am putea crede! Distrus, discriminat, abandonat în ploaie, el continuă oda autodistrugerii așa, gata să-și prelingă în sine aplauzele publicului , și mai cu seamă ale spectatorilor neavizați, aflați undeva pe un drum în (de)plină formare, arătînd direcția precisă în care trebuie să e îndrepte gloatele, și ca și cum asta n-ar fi destul, servind asemeni unei idei noi pe tavă, comportamentul firesc pe care orice tînăr cool și dotat cu filtrele noii orînduiri psihopatologic-sociale, ar trebui să-l adopte, cumva:
Simt că parcă am uitat/Unde mă-ndreptam, de fapt/
Și pentru că orice drum spre iad e pavat cu bune intenții, nu lipsesc nici micile atenții oferite abstractului ideo-imaculat, a cărui vibrație nostalgică se ascunde în inima oricărui om, de bună sau rea credință, spre a arăta, subtil, că ceea ce spune ar putea fi ceva profund spiritual:
Calea-i dreaptă-n urma mea/Inima,ea doar înainte vrea
Apoi începe să plouă, amintit profetic de un dicton prea subestimat: emoțiile pe care le avem generează evenimente specifice lor,iar lumea întreagă e ca un ocean care face valuri specifice aruncărilor și izbucnirilor noastre, cumva: ceea ce semeni, aia culegi. Apoi iar plouă tare: disperat, nervos, răzvrătit și grav încercat de o internă și labilă soartă, în fond creată tot de el, căci omul s-a alcoolizat teribil, merge pe drum, distrugînd tot ce-i iese în cale. Plouă tare! Și ca și cum răvășirea aceasta n-ar fi de ajuns, personajul se oprește mîndru de ceea ce a tocmai făcut, ridică mîinile în simbol de ofrandă, lărgindu-și trufia pe piedestalul autosuficienței precoce: a devenit demn de o macabră stimă a nopții căreia pare să i se-nchine. Apoi, adresîndu-se ploii, nervos, părîns că se ceartă cu cerul, el cîntă iar:
Toarnă, toarnaă, să-mi dai/De fapt, toarnă tot ce ai/Toarnă mai mult/ pe toate am să le duc.
Ultimul vers surprinde inadecvarea totală personajului și impostura din care ni se adresează. El spune că ”pe toate am să le duc” în timp ce vandalizează orașul, afirmîndu-și cu maximă furie incompetența. Propriile versuri devin astfel demontate de fapte, reușind astfel să surpindă nu doar ipocrizia momentului, dar și să genereze modele de atitudine controversate. A le duce pe toate, înseamnă în termeni spirituali a răbda, a fi cumpătat, nu a distruge tot ce iese în cale, de dragul debarasării de ițe și pîrghii mai mult sau mai puțin interior-luminoase.
Rîzînd isteric, certat probabil cu toți sfinții, răvășit interior dintr-un masochism notoriu, personajul este abordat apoi de o bandă, și este bătut crunt de unul dintre indivizi. Iată o nouă ipostază a rînjetului de victorie al personajului acum, aflat distrus și în deplină incapacitate de apărare – căci ce să aperi cînd stima de sine e la pămînt, și autodisprețul devine o nouă religie!? Lăsat de izbeliște, cu nasul spart și într-o noapte ploioasă, el continuă să rîdă, arătînd lumii potențialul de fericire al momentului: cînd toți sar pe tine, tu rîde-le isteric în nas, fiindcă apărarea e pentru proști, pentru cei slabi. Și pentru cei care nu mai au nimic de pierdut, nici măcar pe sine, căci s-au aruncat în nonființă- completare!!
Prin apoi de polițiști, băiețașul continuă indiferent să cînte. Propria prăbușire nu prezintă interes, și așa și e indicat, cumva, pentru noi toți. MOralicește vorbind dacă vreți, cine se stimează deloc, acela nu stimează pe nimeni, și devine pasibil de (auto)distrugere.
Trecutul nu era trecut în calendar/Pe ziua de azi aveam alte chestii în program Da, știu, știu, stiu că sunt bine indispus/ Dar rămân pe drumul meu cu pasul drept și capul sus
Fudulime e un cuvînt prea țărănesc și nepotrivit pentru acest vers, dar e tot ceea ce emană sfîrșitul. Prins de polițiști, băgat în mașină, arestat precum infractorii și toți cei care au încălcat legea- în acest caz- o lege spirituală și chintesențială a firii, isi continuă călătoria aparent resemnat, cu capul plecat, văzut de pe geam, în mașină. Încheierea bruscă a melodiei sugerează un final fără gram de ceva fericit. S-a tăiat orice tentativă de lumină și bunăstare chintesențială, din fașă. Nu-i loc de regret și resemnare, este ceea ce ni se transmite duios, în ritmuri lascive, promovînd infatuat, în lipsa unei conștiințe cel puțin mediocre, autodivinizarea. Omul artist cîntîndu-și agonia, aflat în cădere liberă din propria incipientă și sănătoasă stare, desprins și rupt de guvernarea luminii, a psihologiei clare, și aceasta devine model social promovat pretutindeni. În ultima vreme ne e rușine ca noi să fim buni, pretinzînd mereu de la alții ceea ce noi înșine nu suntem în stare frumos să înfăptuim. Citez, din artist: ” fericirea este un truc al destinului. ”. Înșelător, parșiv aliniat noii psihologii ale anti-personalismului individual ancorat bine-n lumină, se inoculează zgomotos, și pe melodicități precare, că fericirea depinde în mare parte de astre, de stele și alte bagatelizări spirituale post-adevăr,ignorîndu-se complet datoria omului față de sine de a lupta și a se ridica din mocirlă, păstrîndu-și în același timp intactă slăbiciunea uitării complete de Dumnezeu, sau în orice caz, liantul intim și personal care ne conferă această stare de grație individuală. Se arată în schimb o versiune aparent victorioasă a recîștigului personal, prin triumful ego-ului asupra spiritului, și prin personificarea subcalităților umane, care pînă acum 10 ani, se regăseau mai repede în manualele de tulburări comportamentale și psihopatologie, decît în societate, ridicate la rang de virtute și artă,sau chiar materializată în cursuri costisitoare de coaching și dezvoltare personală- îndemnînd tinerii să fie solidari în căderea și dizgrația lor.
Încă o melodie rîzîgîiată, extrasă fix din întunecimea firii, avînd la bază o psihologie a tulburărilor psihocomportamentale, cu milioane de vizualizări pe youtube, imitată și paraimitată de cei mulți. Cîntată, imitată și trăită de tinerii slabi, dornici de modele sociale, dar și de multă afirmare, gata să se identifice cu oricine le găsește acel punct comun numit nefericirea, sau predispoziția ei, mizînd succesul și pe lipsa de repere sufletești în viață și agonia în care se afundă de la an la an, astfel ei fiind invitați să se scalde zi de zi într-un lirism egotic, la simpla apăsare de buton al unui playlist cotidian, și gata să fie prinși, atunci cînd cad, de tenebrele unei trufii ancestrale.
La radio, în centre comerciale, în restaurante, întreaga modernitate se programează, freamătă și se autodistruge la răcnetul crepuscular al unor noi tipuri de pulsiuni freudiene speciale, declanșate prin proiecție, din mințile tulburate, confuze și încețoșate ale majorității artiștilor noii lumi. Socrate spunea pe scurt așa: ”Cînd ritmurile și muzica din societate se schimbă, se schimbă și societatea în sine”.
Eu cred că tinerii și copiii noștri, și chiar noi, merităm să cunoaștem, să vedem și să auzim că există și se poate și altceva. Dacă nu altcumva, măcar acel altceva care să ne facă ziua mai luminoasă. Căci trufia unui zîmbet isteric afișat pe față, atunci cînd autodisprețul macină ființa și tot ce-i mai rău începe să ți se petreacă, și promovarea acestuia ca fiind model social și reper cultural într-o societate care își spune Evoluată- acestea nu pot fi parte din moralitate – cu atît mai puțin parte din psihologia binelui și a frumosului pe care suntem datori să o exersăm.
Avînd încă o dată nădejea că mai e loc în această lume, (sau cel puțin un cerc oarecare deschis) de
Pentru că, într-adevăr, drept e să vedem și cum se așează candidatul Viorica Dăncilă. Ceea ce m-a determinat însă să o las deoparte din prima, a fost lipsa ei în ansamblu de excentricități în materie de personalitate. Pe scurt, ea nu dă pe-afară. Nu e o persoană care să se facă remarcată prin contraste comportamentale sau prin prezențe emoționale labile, fie și ele rudimentare, demascate de triggeri diverși din afară. E potolită dar pe măsură ce o privești, încep să iasă la suprafață multe repere.
Despre cine vorbim? Despre această femeie elegantă, despre care dacă n-ai fi auzit batjocuri în presă, ai putea spune, uimit de paradoxul ființei, că este o femeie generoasă, caldă și blândă, cu o sabie ascunsă undeva. Căci ea e -n politică, nu uitați! Din amintirile unor foste colege intervievate pe Vice (link aici), femeia care a studiat și a predat discipline tehnice este descrisă așa:
”venea mereu frumos îmbrăcată. Era cumsecade la notă.” La fel o descria și directoarea (1999): ”O vedeam prin liceu- era o persoană foarte plăcută, foarte elegantă.”
O altă remarcă spune așa: ”Era la nivelul nostru, știa să se apropie de noi”.
Cînd cineva descrie o personă ca fiind elegantă, chiar și după mulți ani, nu se referă la aspectul fizic, deși în ansamblu, și acesta contribuie în fel vizual la completarea imaginii personalității unui om. Pe principiul, spune-mi cum te îmbraci, ca să-ți spun cine ești, Vioria Dăncilă își manifesta eleganța, materializând preferințe și gesturi atitudinale prin alegerea felului în care se prezenta. Stimă de sine crescută, încă de pe atunci !
Ceea ce mi-a atras atenția au fost aceste cuvinte, spuse în ultimele zile, în cazul acelui conflict cu Claudiu Manda, în care el ar fi făcut-o proastă. Relevînd date vitale despre ființă, Dăncilă spune așa: ”NU AM PLÎNS, EU PLÎNG FOARTE GREU”. Pentru a înțelege această aparentă baricadare în sine, mai întî trebuie să specific că plînsul este întîiul reflex de manifestare al dorințelor și de avertizare că omului îi lipsește ceva. Că ”nu mai poate”. Copilul plînge cînd îi e foame, cînd se simte rău, căutînd sprijin în afara lui, cumva. Apoi, la adulți, plînsul este eliberarea unor emoții intense. Este felul inconștient de a avertiza pe cei din jur că omului îi lipsește ceva, că e la pământ. Cum apare eliberarea? Din incapacitatea de a le duce, și cumva alchimiza, fără ca asta să însemne o slăbiciune. Fiecare cu rezistența psihică a lui, si capacitate de auto-guvernare. Însă cînd o femeie are presiune multă asupra ei, și ea nu plînge, decît foarte greu, este semn al puterii interioare și al unei credințe ceva mai complexe. O bună adunare în sine. Dar asta o știți și voi. Vă mai aduceți aminte atuncic cînd v-ați abținut, deși vă venea să mușcați cerul? Ce forțe v-au potolit interior? Ei bine, tot cam așa…
Pentru a vedea mai concret cine sau mai exact CE este Viorica Dăncilă, m-am întors puțin în timp, încercînd să reperez date relevante despre stări mai mult sau mai puțin interioare. Am găsit înregistrarea unei emisiuni la Agro TV, în care ea vorbește liber, fără copiuțe, și răspunde complex la întrebări. Au trecu 10 minute și n-am reperat nicio urmă de greșeală gramaticală. Privirea fermă și tăioasă însă, ascundea însă o femeie puternică, care reușea, prin stil și înfățișare, să îmbine cumva armonios dar și specific vîrstei, trăsăturile ei de bază: femeie și om politic, într-o țară în care misoginismul este un fel de sport național. Era undeva prin anul 2015 filmarea. Vizibil emoționată, cu voce tremurată, un pic gravă, semn al nevoii trecerii pe un ton mai ferm, dar neexersat însă din punct de vedere al corzilor vocale încă. Aceasta a urmat abia peste ani, ascultând-o prin comparație. O anumită teamă însă i s-a citit în ochi, însă predomină fermitatea privirii: își privește fără teamă interocutorul în ochi din dorința de a explica, iar combatitivitatea i-a lipsit și pe atunci. Nu pare o femeie conflictuală. Cu atît mai puțin interior, căci așa cum spuneam, brăzdarea chipului ei ascunde mai degrabă apetența față de muncă, decît pentru prea multă pălăvrăgeală, fie ea și internă. Pragmatism.
Undeva în 2019, aceeași Viorica Dăncilă, de data aceasta altfel. Pentru că orice om căruia vrei să-i înțelegi resursele și pîrghiile interioare, trebuie calibrat pe un adevăr, înainte să-i depistezi inadecvarea, impostura sau minciuna, am ales interviul cu Gîdea, în care a vorbit despre situația ei personală. Niciun om, oricît de bun mincinos ar fi, atunci cînd vorbește despre emoții și trăiri, nu poate să-și controleze grimasa, iar în cazul în care o face, nu este pentru că o stăpînește el, ci pentru că pur și simplu, gesturile sau microexpresiile acelea lipsesc. Se numește vid interior, și despre el am scris aici, pe larg. În ansamblu, deși s-a discutat despre chestiuni din viața privată, nu pot să nu remarc felul ferm și echilibrat de a-și drămui tumultuozitatea emoțională. Bagajul. Știți, fiecare om are cîte o povară, pe care o duce mai mult sau mai puțin cu zîmbetul pe buze, încununat de bucurii, care însumate ne vorbesc despre ceea ce suntem sau am (fi)fost. Se remarcă în cazul de față, o cumpătare, și aproape un fel artistic de a ”nu da pe-afară”, păstrînd dincolo de chip resemnarea specifică unui om credincios, care nu-și etalează evlavia pe toate gardurile, și nici nu și-o spune. Pe măsură ce întrebările personale continuă, se remarcă o lucire de lacrimi care ar vrea să iasă, dar puterea le ține bine. Cînd vorbește despre înfierea copilului ei, ochii i se opresc de fiecare dată cînd povestește, în stînga jos, semn că partea stîngă a creierului, ocupată cu probleme logice, amintiri și mai cu seamă, cu ceea CE ESTE, deci adevăr, îi lucrează. În schimb, privirea în partea dreaptă înseamnă preocuparea psihică despre ceea ce ar putea fi. Este sediul imaginației, și mai cu seamă al mincinoșilor. Nu e cazul deocamdată aici. Răsfoind cadru cu cadru, singurele momente în care privește în dreapta sunt aceea în care construiește discursul și pune cap la cap piesele din tabloul trecutului ei. Adesea o surprind că vizualizează. Poziția corpului este dreaptă, ușor înclinată spre stînga, semn al procesării cu mare acuratețe a datelor revelate. Încă povestește despre momentul înfierii copilului, despre scepticismul soțului ei în privința deciziei de adopție, și despre felul în care familia a dezprobat-o. Pe tot parcursul interviului, predomină în cazul ei orientarea privirii în stînga jos, cu partea corpului ușor înclinată spre stînga. Onestitatea, elocvența și transparența unui om, dacă ar putea fi schițate într-un limbaj corporal, acesta ar fi. Dialogul interior pe care ea îl are, sau l-a avut, vorbind despre situație, atinge apogeul în clipa în care spune că nu a judecat-o pe mamă, fiindcă aflând situația ei, și-a dat seama că era un gest disperat de a abandona copilul. Avem de-a face evident cu o persoană care nu nutrește disprețuri față de cei inferiori ei. Ce este disprețul și de ce este atît de important? este o emoție tulburătoare, acră și amară în același timp, care face dintr-un om un purtător de nori negri: va atrage apoi evenimente specifice acestui palier emoțional. Spune-mi ce emoții nutrești și -ți ies pe chip, ca să-ți spun cît ai evoluat în viață, psihologic vorbind. (dar vai, Dăncilă și evoluția în aceeași idee? ar striga mulți în cor. Înțelegerea e rezervată celor capabili s-o aprofundeze, căci detaliile fac diferența)
În cele ce urmează, Gîdea povestește despre niște copii care au fost lăsați și abandonați în condiții mizerabile, ținuți chiar în propria urină, moment în care se fac remarcate emoțiile ținute bine în frîu: transpune cu ușurință în propria imagistică peisajul tocmai descris, trăind emoția părerii de rău și a impactului cu drama scenariului, așa că își trage brusc răsuflarea, încercînd să alunge odiozitatea momentului. A fost puternic afectată. Emoția e acolo, empatia, trăirea momentului, iată omul viu! oare cum impactează aspectul acesta o țară? Lucrurile devin și mai profunde, cînd începe să descrie momentul întîlnirii cu copilul înfiat: ”am văzut un ghemotoc mic, 4 zile, care parcă își plîngea disperarea”, spune avînd urme de lacrimi în ochi, fără însă să izbucnească. Puternica emoție la impactul cu destinul ar fi putut fi se mare însemnătate pentru unii, dar ce este surprinzător în cazul ei, abținerea. Luciditatea și imaginea socială o țin în frîu, iar puterea de care a dat încă o dată dovadă, o predispune la rezistență psihică mare. Continuînud-și discursul, ea ține mîinile încleștate, explicînd cu generozitate condițiile, justificîndu-și cu transparență un act perfect uman de pe atunci. Gestul trădează o foarte bună ascultare de interior. De glasul lăuntric, de liniștea dîrză interioară și de acele pîrghii la care apelăm în vremuri grele. Veo sau cum vă place vouă să-i ziceți, a arătat aici, prin toate detaliile, că a știut s-o facă bine. Raportarea cu luciditate la un moment de viață ca fiind un moment de destin, cere o deosebită prezență de spirit, o conexiune cu tine, cu Dumnezeu. Cu sau fără manualul de gramatică învățat pe de rost! 🙂
Și nu doar ascultare de sine, ci și ascultare activă în fața moderatorului. Și nu numai. În toate ipostazele de ascultare ale lui Dăncilă se remarcă afinitatea pentru ascultarea activă a celuilalt, nevoia de a înțelege, de a pătrunde sensul. La polul opus, stă ascultarea pasivă, prin care ceața mentală filtrează discursul, cuvintele auzite devin deloc esențiale, iar privirea tîmpă, goală și inexpresivă trădează un ego prea mare. V-aș ruga să faceți singuri o antiteză cu ceea ce am potrivit aici: Indivizii aceștia nu pot răspunde niciodată la subiect. În schimb, prin contrast se remarcă această stare. Concentrarea de care dă dovadă Dăncilă în timpul interacțiunilor cu oamenii, privirea fermă și preocupată mental denotă tocmai capabilitatea ei de anulare a ego-ului. Cînd ascultăm, îl validăm pe celălalt, luăm ceea ce spune ca atare. Nimeni nu poate să-l valideze pe un altul, fără a-și pune în paranteză mărimea propriului ego. A-ți neutraliza orgoliul înseamnă un excelent autocontrol asupra izbucnirilor pătimașe. Iar diplomația este (și) arta de a ne stăpîni!
Trebuie să remarc însă faptul că n-am găsit erori de exprimare în discursul ei. Și a trecut mai bine de o oră de cînd o ascult. Ba chiar vorbea mai bine în 2015, 2016, decît acum. Este evident că lipseau stresul, aglomerarea și presiunea de maximă importanță pusă pe capul ei. Cînd afirmă într-un interviu că ”îmi plac oamenii, îmi place să fiu alături de oameni”, ea privește perfect dinspre ea înspre afară, servind ca o garanție întregului său discurs care tocmai începea. Era la ea acasă, în perioada Crăciunului, anul 2018. Fermitatea, tăiozitatea și pătrunderea cu care privește arată un intelect plin, dar și foarte multă emoție latentă, ținută în frîu, alchimizată politic. Ca și cum și-ar dezarma un posibil adversar cu propriul ei adevăr, sau sursa motivațiilor prin care se mișcă, arătînd, cu fermitate, o căldură- acea căldură specific mai degrabă femeilor.
Dar, iată, Trec minute, și văd zero greșeli de exprimare. De o coerență aspră și aproape impenetrabilă, dă dovadă, pe măsura scurgerii timpului, de o organizare mentală foarte bună. Dar și de zero dispreț , vorbind despre chestiuni delicate. Fața calmă, microexpresiile lipsesc, iar stăpînirea de sine nu se transformă într-un exces dur sau vreo posesiune drastică la adresa ei, venind dinspre ea însăși. Răceala și apărarea își fac simțită prezența doar cînd amintește despre Iohanis. Totuși, curios faptul că nu am văzut nicio urmă de dispreț, așa cum era în cazul celălalt. Disprețul este o emoție tulburătoare, pe cînd organizarea în apărare cu elaborarea unor argumente, este ceva ce puțini mai pot azi face. Păstrînd intact principiul ”Nu ridica vocea, ridică argumentul”, Dăncilă dă dovadă de perseverență și măiestrie în acest sens.
Grila ei gestuală nu a fost prea remarcată de-a lungul intervențiilor. Obișnuiește să țină frecvent mâna dreaptă peste mîna stîngă. Sediu al creativății de tip matern și patern, mîinile punctează ceea ce emoțiile emisferelor comunică. Mîna dreaptă peste cea stîngă simbolizează forța paternă care apără fragilitatea maternă, semiotic, însă ceva mai pragmatic se poate spune că rațiunea este predominantă, iar imaginația și creativitatea specifice mîinii stîngi se supun spiritului logic. Transferul de energie mentală astfel, devine alternativ, în funcție de poziția mîinii, însă fiecare om are poziția ”lui preferată”. Supinația mîinilor este un alt gest pe care Dăncilă obișnuiește să-l facă. Ținînd în repetate ocazii, în discursuri libere, palmele sus, ea își arată, fără ca măcar să știe, altruismul. Simbolizînd ofranda, gestul ilustrează o oarecare deschidere a spiritului, și puncteză remarcabil anumite momente cruciale în discurs. (mîna jos, este exact opusul- gest specific mai degrabă revizionistului, distrugătorului de idei, și este tipic gîndirii extremiste de anihilare spirituală a celuilal. Un gest foarte des văzut la Iohanis)
Întrebată în ultimele declarații despre Cum și-ar evalua nivelul intelectual, fizionomia lui Dăncilă nu se schimbă. Nu e de mirare, la cumpătarea și echilibrul de care tot dă dovadă. Își face apariția însă poziția degetelor arătător și mare, unite, în semn de accentuare a ceea ce zice. Nu foarte des, dar remarcabil. De 3 ori. Este primul semn al garantării cuvintelor. Simbolul, reprezentînd și puterea materiei asupra spiritului, face din discurs unul de mare greutate, materializabil. Dovedibil. Ceea ce se spune, se poate dovedi, în înfăptuire. Replica centrală prin care se afirmă asta este din declarația din 13 nov.: ”Ca să fie totul corect, mergem în dezbatere cu două foi de hîrtie: pe o foaie scriu ce am realizat noi la guvernare, și pe cealaltă foaie să scrie ce a realizat președintele în 5 ani.”
Detaliile mai departe, ar putea năuci. Asemeni unui Diesel, pornește parcă mai încet: Vorbitul la persoana a III-a, se știe, este o trăsătură de obicei a oamenilor cu o părere foarte bună despre ei înșiși, și o stimă de sine crescută, în limitele sănătății psy. Dar și arată o capacitate mare de dedublare. Sigur că unii o fac pierzîndu-și mințile, alții rămîn lucizi în propria trezvie. A putea să te vezi însă din afară este o calitate, atunci cînd intervine autocorecția. Cînd Dăncilă vorbește despre ea la persoana a III-a, am putea fi tentați să o comparăm cu Gaddafi, care face la fel. NU vă grăbiți, ea nu e nici pe departe un mic dictator. Ceea ce este rezonabil însă ca și informație este faptul că stima ei de sine
este deosebit de crescută, de asemenea și puterea autoironiei. Nu face niciun gest de revoltă sau dispreț, sau retragere în sine, cînd i se sugerează că e proastă, sau cînd e întrebată cum se autoevaluează, în timpul declarațiilor. În cazul ei, cînd spune că” în comisia europeană nu a fost Viorica Dăncilă, ci președintele era cel care trebuia să discute cu șefi de stat sau de guvern” să facă sau să nu facă cutare- arătînd spre ea, demască infantilitatea atribuită de ea întrebării, dar și etalînd în același timp multă stimă de sine, dezmințind astfel posibilele acuzații la adresa ei. Rămîne totuși stăpînă pe situație. Dar apoi, lipsită de ură manifestată vizibil la adresa candidatului Iohanis, își permite însă să facă o asociere verbală deosebită, punctînd smart inteționat cu subtilități descriptive, privind apoi complice undeva în stînga în sală, probabil la cineva:
”Și că tot am vorbit de democrație, eu nu am văzut că…candidatul Iohanis ”
Năzbîtia se întâmplă de 2 ori. Fină ironie! Dar și o ciudată AUTOironie. Să folosești ”afinitatea” pentru greșeli gramaticale pentru a-l cacofoniza pe vreunu… e așa, giumbușluc, lovind peste față replica lui iohanis de acum cîteva zile prin care spunea că ”Doamna Dăncilă este prost…(pauză) informată”.
Și că tot am adus vorba despre greșelile gramaticale punctate obsesiv compulsiv în media, răscolind mințile mai mult sau mai puțin obosite ale privitorilor, am găsit una și într-unul din interviuri, dar ceea ce mi-a atras atenția a fost felul rapid de a se corecta. Cînd a spus că ” Eu nu am spus că noi am realizat tot , am avut și lucruri pe care –(nu le-am realizat) am rămas în urmă.”, capacitatea sa de reorganizare rapidă mentală a făcut-o să-și schimbe fulger cuvîntul, observînd cu viteza specifică unei minți active, agile, că n-ar fi dat bine să spună că ”am avut și lucruri pe care nu le-am realizat”, prin urmare și-a schimbat brusc discursul și a spus ceva mai pozitiv: că ” am rămas în urmă”. Un prost nu ar fi putut să facă asta! Un prost vorbește încet, molcom,domol, așa încît să fie timp destul neuronal, să-și poată găsi cuvintele. Omul inteligent mai greșește, dar intervine autocorecția, conștiința propriei greșeli. Asta în condițiile în care impulsul nervos circulă cu 70-130 de metri/secundă, printr-un neuron cu teacă de mielină și cu aprox 0,5- 2 metri/secundă la cei fără teacă de mielină.
Am văzut pînă aici un om viu, o femeie dîrză și romînească, fără prea multă carte, dar cu niște abilități spirituale demne de luat în calcul, un om mînat de mai mult altruism, generozitate și bătăiozitate social-politică, decît mînat de dispreț și guvernat psihic de obsesia față de vreun partid sau altul. Căci despre asta e vorba, în fond. Pîrghiile interioare.
Încheierea discursului a fost bine punctată: ”Adevărul trebuie să fie întotdeauna cel care să învingă minciuna”, spunînd-o , în sfîrșit cu ceva mai mult patos, și ca orice politician un pic complexat, nedorindu-și un fel demagog de a-și lua rămas bun, ferindu-se de ovațiile specifice celor care flutură mîinile sus, posedînd la propriu seducător mulțimea, ea- modest și prin evitare, a părăsit microfonul, avînd inteligență emoțională suficientă cît să-și dea seama de reavoința care plutea în aer- a celor din presă care se aflau în sală. Există IQ și mai există și EQ, în cazul ei, cel de-al doilea pare a fi foarte bine pus la punct. (psihopații nu au EQ, sau e mic)
Update: 16.11. : Discurs fără hîrtii. Aceeași Dăncilă, cu fermitatea și siguranța potolite puțin de frica de a nu greși, căci vorbește liber. Micuța subtilitate ironică apare din nou: ”Mă așteptam azi ca.. candidatul Iohanis să dea explicații pentru refuzul dezbaterii”. A exersat un discurs, și l-a exersat foarte bine, ceea ce dovedește abilitatea ei de a evolua. Și ținînd cont că prostului îi lipsește această capacitate de a-și vedea greșelile, de a se corecta pe sine, chit că are și el neuroni și creier- și că prostul nu-i prost dacă nu-i și fudul, am o întrebare:
Oare Dăncilă e proastă, sau am fost dezarmați astfel să credem, nu cumva să vedem acolo acel-ceva altceva, menit să palpite spiritele?
Recunosc, am fost marcată în ultimii ani de psihologia specială a acestui individ încă președinte al țării, așa m-am gîndit să fac pe scurt o sinteză a limbajului trupului său, și astfel a psihologiei sale, care ridică tot mai multe semne de întrebare.
Limbajul trupului iohanisian nu minte, ci dezminte, și disimulează precoce tot ceea ce iese pe gură. Când acest individ spune că ceva i se pare CUTREMURĂTOR, nicio urmă de emoție nu se vede la orizont. Căci precum orice individ care a suferit o traumă, trauma îi marchează psihosomatic chipul, fie printr-un rid, o grimasă sau o urîciune de milisecunde care-i traversează pielea, așa și el- ar fi trebuit să ”riposteze”, facial. DAR NU O FACE. Un om care într-adevăr e MARCAT PROFUND de un eveniment, de o faptă sau mai cu seamă de o GUVERNARE (fie și a PSD-ului), acela își mișcă chipul în direcția precisă indicată de vectori emoționali. Ei bine, la iohanis NU! Cool, ar putea crede unii, însă simptomele tulburărilor narcisice de personalitate (funcționale sau nu, utilitare sau…casnice) se vor răsfrînge întotdeauna asupra relațiilor și în guvernare, legi, proiecții, viziuni. Ținem cont de principiul platonic : NU poți guverna o țară, dacă nu te-ai guvernat întîi de toate pe tine 😉
Cînd pomenește ”de cei care cercetează dosarele”, ridică însă abil din sprînceana dreaptă. Ce este sprînceana dreaptă? Un sediu al unor pulsiuni psihosociale. Iar sprîncenele , în ansamblu, reprezintă expresia feței, despre care s-a văzut că poate schimba caracteristici mecanice ale sunetului, modificînd și sensul unui enunț. Mișcarea sprîncenelor funcționează exact ca accentul pus pe unele silabe. O subtilă prozodie a feței, menită să justifice ceea ce nu se spune, se evită , sau pur și simplu se cere din subconștient să iasă! la Iohanis, pe tot parcursul discursurilor, sprîncenele pun în paranteză emoțiile: cînd el comunică, o face abil cu vorba, verbalizînd, sau cel puțin încercînd măcar- cuvinte învățate în scheme NLP și discursuri abstracte, ușor de indexat de către oricine. Schimbările de dispoziție sunt semnalate, la fel, cu ajutorul sprîncenelor, iar climatul mental este ușor de depistat, în funcție de depărtarea lor. Cînd individul își ”ridează” fruntea cu ridicarea sprîncenelor, este un semn evident al îngrijorării. Și pe ce subiecte s-a îngrijorat el adesea? păi PSd. și revenind, întrebat fiind despre dosare, când spune că ” vom afla detalii în urma anchetei de la cei care cercetează”el pare totuși deosebit de îngrijorat.
La întrebarea privind argumentul de a-i convinge pe românii care nu sunt neapărat împotriva PSD, să-l voteze, ca și cum deja ar fi cîștigat, se remarcă poziția călăului călare pe situație: picioarele depărtate, scuturate brusc și spontan, corpul ușor în față, ușor tremur al bazinului. Această atitudine corporală ascunde de fapt cu totul altceva decît ceea ce vrea să pară: o formă de dinamism personal. PIcioarele reprezintă sediul stăpânirii de sine, al controlului absolut personal și al controlului situației. Cînd se pierd frîiele, picioarele se repoziționează primele, în gardă. Cînd iohanis a pierdut frîiele, în seria de întrebări și răspunsuri, s-a repoziționat dinamic, în gardă, ascunzându-și după pult adevărate resentimente, care se preling de altfel pe față, în colțul gurii. Ca și cum deja ar fi cîștigat simpatia publicului, și ca și cum absolut nimic nu i-ar mai putea convinge pe oameni de incompatibilitatea sa cu postul, știindu-și în adînc impostura, slăbiciunea, inadecvarea și alte tactici. Așa că se face călare pe situație, oferindu-și fizic imboldul care îi lipsește în interior, repartizându-și amărăciunea de pe un picior pe altul, în 3 secunde de repoziționare crasă. Superficial, arată ca un gest de putere. Și aia și este: nevoia de putere absorbită din gesturi care trădează de fapt o mare inadecvare și slăbiciune. Și pentru că nici cuvintele nu trădează climatul mental, răspunsul său care completează fix nesiguranța, dar și protecția înaintea unei minciuni sigure, el spune așa:
-POATE pentru că sunt convins că…, POATE pentru că m-am dăruit și o să fac în continuare…, POATE pentru că…
și discursul își continuă cursul complet nefiresc, pendulând între paradoxuri: HOTĂRÂREA ÎN PROPRIA NESIGURANȚĂ ȘI INADECVARE: un POATE accentuat, a cărui semnificație este tocmai indecizia, slăbiciunea, lipsa de consistență în ansamblu.
La toate aceste răspunsuri se adaugă, cireșind pe tort, punctul culminant, un adevărat catharsis : gura întreagă se plasează în jos, cu colțurile unduite-n abis. Este și momentul unei păreri de rău, momentul în care climatul mental își transmite sieși că și-ar dori să-și retragă… vorba. Cu surprinzătoarea apariție a mișcării buzei de jos, sediul avariției la om și al cupidității, subiectul își demască încă o dată propria-i neadecvare. Nu doar că buzele par să-i dispară de pe față, dar concomitent, la el are loc și retragerea gurii din joc. Să fie oare vorbele pe care le-a spus incompatibile cu adevărul pe care- poartă-n sine? Cît despre strînsul buzelor, la același final de frază, el nu este nimic altceva decît respingere, și nu una oarecare ci una violentă, încărcată de un val de dispreț emoțional față de situația vorbită. Sau chiar față de ceea ce tocmai a trebuit să facă: să prezinte un discurs care contravine realității de fapt. Nimănui nu-i plac mincinoșii. Nici măcar cînd mincinosul este…un sine însuși!
Și pentru a echilibra situația, revine apoi la veșnicele obsesii. Vechi și consacrate. Totu-i anti-PSD și cam atît. Silabisind cu accent precis, cu pupilele mici, tot mai mici, pe măsură ce presiunea pusă pe el slăbește. Despre dilatarea sau lipsa dilatării pupilei, e o întreagă tematică: un vast set de evenimente cognitive dar și emoționale ne determină mărimea pupilei, exceptând firescul reflex în prezența luminii. Un studiu interesant despre asta îl puteți accesa aici.
Ritmat, ca și cum discursul este atent planificat, se revine din nou la ideea de dezordinea pe care PSD_ul a lăsat-o în țară. Silabisirea cu accent și strigare a unui cuvînt nu face decît să caute să întărească convingerea în urechile ascultătorilor. Dar dacă situația este într-adevăr reală, de ce mai e nevoie să țipăm? știți cum se spune, nu ridica vocea, ridică argumentul. Tot ceea ce face acest om este însă să ridice VOCEA! E ca și cum ai scrie cu CAPS LOCK ceva, pentru a convinge. Dar știți ce mă frămîntă pe mine? Clipele acelea naturale și deloc meșteșugite, cînd după fiecare dispreț scăpat la adresa altora, își retrage buzele încleștate, iar apoi colțurile buzei inferioare se mișcă brusc în jos.
iohanis gesticulînd despre case și vacanțe
Spre exemplu, cel mai bine iese în evidență această grimasă la început, cînd vorbește despre averi, vacanțe și alte avuții, mai mult sau mai puțin elemente ale avariției. 0,5 secunde de adevăr absolut, cu încetinitorul, firește!
Trec momente, iar luări de poziție și recucerire a ”respectului de sine”, încălecări pe șa și dinamitări la propriu a încrederii, dar nu prin adevăruri rostite cu forță, ci prin disimulări abjecte și asocieri de cel mai prost gust. Sau dezgust.
Și marele moment pe care l-a atins emoționalitatea personajului este legat de chestiunea Kovesi. Fața i se schimbă, seninătatea apar. Dar totodată și ironia. Se simte în sfîrșit în sucul său. Vă dați seama, prin comparație, cît de NEpregătit este de fapt în celelalte chestiuni?
Dar pe măsură ce întrebările vin, se pare că prinde tot mai mult curaj. Într-un mers potolit dar isteric, el continuă cu vigilență disimularea și jocul psihologiei speciale în speța căreia se înscrie.
Urmează întrebări mai grele. Rusia. Sensibil subiect. Și o recunoaște. Dacă ați observat cu atenție discursul său până aici, dar și postura corporală adoptată în celelate seturi de întrebări, veți vedea o schimbare completă de raportare. Serios, vizibil marcat de întrebare, cu sprîncenele sus, foarte sus, tot mai sus, omul joacă în sfîrșit cartea unui președinte precaut, în linie cu cerințele occidentale pe subiect. N-a jucat însă la fel cînd a fost vorba de desființarea unui partid și a unui electorat pe care și așa nu-l suportă. ”Infatuați”, remember?
Însă cel mai zdruncinător gest , si poate cel mai potrivit lui, pe care îl poate face este acela al arătării cu degetul arătător. Ați văzut cîtă satisfacție și sclipire îi vin în ochi în clipa în care face asta? ”Fii atent”, ne transmite el printre rînduri, avertizîndu-ne clar, cu toată furia și autoritate, că dacă nu… atunci… trăgând semnale subtile dușmanilor săi. Ce privire rece!
Apoi apare întrebarea cu privire la bilanțul său. Ce a făcut în acești 5 ani, concret. Dar…ce zîmbet! Ne spune că marți va organiza o dezbatere în acest sens, și cu întrebări potrivite , țintite bine, va răspunde atunci. Ridicându-și degetul mare în semn de OK, asemeni unui păun în plină demonstrație dorind să cucerească publicul, ne arată dansul pseuroimplorării meschine. Aici e mai importantă grila gestuală decît gestul independent în sine: s-a ascuns în spatele unui gest fizic făcut cu mâna dreaptă, mai exact degetul mare- sediul dorinței și motivației, anulîndu-și complet toate sinonimele pentru cuvîntul OK disponibile în limba română. Poate pentru că nu le avea ? Pe jumătate parcă dorindu-și să ridice brațele sus, arată mâna dreaptă încleștată publicului, și ca un introvertit adevărat (care este), isi lasă demagogia să palpite în el, gata să primească ovații. Dar nu totale, ci pe jumătate, căci insecuritatea de care se suspectează nu-i permite. Așa că în clipa în care a bătătorit terenul, văzându-se aplaudat, ridică în semn triumfal brațele, completându-și gestul cu mai multă îndrăzneală: e gata să primească uralele publicului, sugerînd, prin ridicarea brațelor sus ideea de progres simbolic. A ajuns în grațiile publicului, sau măcar le-a cerut, oferind ca milogul degetul mare anterior, care validează în semn pașnic ca fiind OK întrebările jurnaliștilor. În exact același timp, fără să-și dea seama, căci subconștientul psihic nu doarme, el de fapt abuzînd de triumf, nu face decît să evite o înfrîngere amară, reproducând o postură supersițioasă. Mai lipsea puțin, și ne arăta degetele în formă de V. Dar să nu uităm, că avem de-a face cu un tip încleștat și introvertit, discret, așa că gestul l-a făcut doar pe…jumătate!
Per ansamblu, grila gestuală demască un caracter în care predomină disprețul. Pe alocuri, îl putem vedea retrăgîndu-și fața, ridicînd bărbia și retrăgîndu-și ochii în semn isteric scandalizat pe anumite probleme. În cele mai nepotrivite și dubioase momente, personajul ridică din sprîncene sus. Mult prea sus. Dacă observați filmările de discurs cu încetinitorul, veți remarca nu doar nepotrivirea cuvintelor cu grila gestuală, ci și disprețul său care-i face porii să se zbîrlească, la anumite subiecte. Strategic. Se spune în psihosomatica trupului că bărbatul arogant, cu sprîncenele arcuite, detestă mediocritatea, la fel de mult la alții precum și-o detestă la sine. Probabil de aici și nevoia unora în dobîndirea funcțiilor și a materialelor ”înalte”. Însă cel mai important aspect din acest discurs și nu numai, în general din transparența subiectului în cauză,este faptul că ascunde o mare îngrijorare și un conflict interior adesea incompatibil cu emoția falsă pe care încearcă s-o stăpânească, s-o arate oamenilor, la exterior. Astfel, el sacrifică protejarea ochilor pentru avantajul tactic pe care i-l oferă o mai bună perspectivă asupra a ceea ce-l înconjoară. Ochii mari – oferă un cîmp mai bun de vedere. Prin urmare, ridică din sprîncene ! Și ghiciți în ce chestiuni el are nevoie de un câmp mai bun de vedere? Vă las să faceți exercițiul cu videoclipul în față, singuri! (HINT: ÎN MAJORITATEA, prin urmare, îngustimea e ceea ce-l caracterizează de fapt. Noroc cu consilierii…)
De asemenea, există neconcordanțe grave între cuvinte relevate ca fiind cu impact emoțional puternic și climatul mental asociat lor. Cînd spune CATASTROFĂ, ÎNGROZITOR, sau că A FOST TRAUMATIZAT de anumite evenimente și PUTERNIC AFECTAT ȘI MARCAT, vă jur că am stat de cel puțin 3 ori să mă uit cu atenție să caut o zvîcnire de emoționalitate, un patos sau o relicvă de părere de rău și tristețe, sau orice altceva. Și nu am găsit. Cînd gesturile însuflețesc discursul, ele preiau forma cuvintelor și a întâmplărilor pe care le menționăm. La acest personaj însă nu. Lipsit de mimică și dinamică în acele momente, el vorbește despre traume ca și cum ar fi ceva firesc. Urmăriți discursul integral la momentul în care vorbește de Rusia, este mai impactat în chestiunea aceea decît în propria-i emoționalitate (pe care nu o prea regăsești), vizibil marcat. Are însă grijă să accentueze cuvintele prin silabisire. Dacă n-am ști ce se ascunde în spatele acestei intenții, am putea crede că e un robot care repetă de N ori, până ce publicul reține. Nu neg moștenirea grea: la un moment dat în istorie, se știe că nemții nu aveau suflet. Azi sunt doar predispuși!
În încheiere, deși ar mai fi multe de zis pe acest subiect, și cu o mai multă migală, cireașa de pe lichidul de frînă nu se lasă așteptată. La întrebarea finală, dacă ar fi electoratul psd aici, ce l-ați întreba, ce i-ați spune, își demască în sfîrșit disprețul, unduindu-și de data aceasta cu și mai multă putere buzele răvășite de ură în jos, și se adresează electoratului lipsit de respect, folosind un apelativ formal complet nepotrivit de tip: dragă electorat psd, ușor ironic. Ironci și chiar mîrșav s-a arătat și cînd a menționat de cîteva ori numele Vioricăi Vasilica Dăncilă, trântit în spectacol, gata să-și bată joc de un nume, spunând Vasilica (în loc de Viorica Dăncilă, cum era firesc), dînd dovadă de subinteligență (asemeni subculturii).
Dar astea sunt gingășii ce am etalat aici, comparativ cu dedesubturile ceva mai complexe ale psihologiei abisale, cu care și-a făcut meandrele încă de pe vremea cînd… suspect în trafic internațional de copii! Ce vocație !Dacă ar fi să faci un manual cu Găsește-ți vocația dedicat psihopaților, cred că profesia aceea ar fi cea ideală!
Pe șleau: tulburări narcisice funcționale, parșivitate multă, ambiție deosebit de mare, arivism, oportunism cît încape și o incapacitate tulburătoare de a-și lăsa la vedere, măcar fărîmă din emoții.
Ce poate să garanteze și să ofere tiparul acesta !?
Ați observat la Iohanis felul robotic de a răspunde la întrebări? Omul se simte torturat mai degrabă de cetățeni, alți oameni, decît luat la întrebări, în mod firesc. E ca și cum pui victima pe scaunul de tortură, și repetă înaintea călăului același lucru: Nu știu, nu-mi amintesc… sau pauze lungi de vorbire, respectând cu strictețe principiul: ce nu spui, nu poate fi folosit împotriva ta, avînd răbdarea caracteristică psihopatului de a duce pînă la bun sfîrșit orice confruntare de dialog, prin… tăcere!
Prin urmare, din punct de vedere psihologic, Iohanis pare robotul instruit, individul mereu în gardă care și-a șters benevol memoria, pentru ca nu cumva să fie depistat. Nu știm însă cu ce. Avem de-a face mai degrabă cu un profil psihologic special. Vă fac o mică paralelă: psihopatul este o persoană care nu prezintă empatie, mustrări de conștiință și are un comportament lipsit de inhibiții, este deseori carismatic, narcisist și va face orice ca să își ducă la îndeplinire un plan. Și acum nu zic că este psihopat 100%,(pfaahaha) însă asemenea psihologii le întâlnim în mare parte la securiști, în general oameni angrenați în diverse servicii. Mediocru dotați intelectual,căci se supun unor ordine și norme deosebit de stricte,obedienți pînă-n măduvă față de clanul lor, aroganți față de toți ceilați- cu o putere de disimulare care poate merge până la negare completă a faptului că cerul e albastru. 🙂
Acum vă aduceți aminte de filmarea aceea în care Iohannis este întrebat (cu multă inspirație) de un jurnalist, despre amintirile și emoțiile sale din copilărie, iar el ia o pauză, și tace, privind în gol? Ei bine, asta arată exact golul mental și vidul în care se scaldă, uitîndu-se în față, în loc să plimbe privirea în stînga. O moarte cumplită parcă șade în el. În condițiile în care colțul firesc în care oricine își duce privirea, cînd accesează memoria, este partea stîngă. (faceți o probă, și urmăriți-vă limbajul trupului) (Apropo, dacă cineva știe filmarea, rog să mi-o trimită, am pierdut urma ei) Dar oare ce vrea să ne transmită acest chip? 🙂
În altă ordine de idei, noi ca ființe funcționăm pe asemănare .Legea reprezentărilor sociale dar și a psihologiilor proiective nu mint aici, prin urmare, fiecare votează cu cel în care se regăsește, sau cel care îl validează, conform propriilor aspirații. Aici relevant este cazul Paleologu- și felul abil de a atrage asupra lui oameni mediocri intelectual, dar care aspiră la titlul de intelectuali și deștepți, adesea lipsiți de vîna emoțională chiar de a desluși finețe de caracter. Așa că oamenii se regăsesc în simboluri: îmi pun un costum, citez din Descartes fumând un trabuc- s-a reușit în timp, ca oamenii să identifice rapid, în baza memoriei colective și a reprezentărilor făurite în timp, ca această imagine aparține intelectualului, omului cu putere și autoritate. De aceea foarte mulți aspiranți la acest titlu , admiratori în secret (ceea ce nu e un lucru rău), se regăsesc în modelul propus. Iată de ce e atît de ușor să-i prostești. Tot ceea ce va veni pe urmă de la autoritate, fie și explicat irațional și ilogic, devastînd în drum sistemul firesc, natural, conservator chiar, va fi luat de bun, și ca fiind unicul adevăr moral. (chiar dacă e imoral). Vrem educație, țipă dăștepții în cor, dar niciunul dintre ei, sau prea puțini îndrăznesc să întrebe mai departe: CE FEL DE EDUCAȚIE, căci educație vor și progresiștii, și neomarxiștii. 😉
În clipa în care ai cucerit încrederea oamenilor prin reprezentare simbolică de mare putere și autoritate (intelectul, omul care știe, cunoscătorul, filosoful,înțeleptul , alte arhetipuri) , poți să faci ce vrei cu ei: să-i mîni în orice direcție, căci slava lor deșartă va începe să fie tot mai mare. Dar destul despre asta, ați înțeles în mare. (vezi experimentul Milgram- că am mai pomenit de el).
E ca și cum aș spune că am ceva în comun cu cititorii în general, pentru simplul fapt că tuturor ne place să citim. Asta ne-ar putea aduce laolaltă, dacă am manipula. Apoi, avînd baza aceasta comună de încredere formată (toți citim, prin urmare suntem asemănători, deci avem încredere unii în ceilalțti), pot să fac ce vreau, deși nu citim aceleași cărți. Dar nu veți apuca să mai vedeți asta. Unii pot citi religie, alții anti-religie, iar aici lucrurile și drumurile se separă, în funcție de puterea și importanța lor. Detaliile fac diferența. NU veți vedea detalii în campanii, însă!
Acum, cu doamna Dăncilă e cu totul diferit: partea bună este că la ea nu prea ai ce să proiectezi, în afară de trăsăturile fabricate în timp de media și alți trepăduși pe spinarea cărora mulțimea și tinerii frumoși și liberi și-au făcut opinii (proastă, agramată, și cam atît, ei reușind să dezvolte un rîs isteric la NICIO PONATĂ!) . Dar E mai blindată și mai OM, de o emoționalitate protejată mai mare, decît toți pămăpălucii ăștia. E adunată-n sine, nu dă pe-afară, și jur că am văzut în cazul ei o trezvie mai mare. N-am găsit derapaje cognitiv-comportamentale de ordin psihopatologic semnificative. Le-am găsit în schimb la cei cărora le poate stîrni rîsul modificarea tembelă a numelui , din Viorica, în Veorica. Asta da anti-campanie, ce pot spune!! Ce fel de om e acela care rîde ca prostu chiar și atunci cînd nu există poantă? THINK!!
Cam despre asta e vorba în aceste trăsături de mase. Zilele astea. Apoi, mai vedem.
Tot mai des, aud despre moda aceasta de a face voluntariate de milostenie în țări exotice precum Nepal, salvând sau agitând spiritele copiilor din orfelinatele de acolo, învățându-i limbi străine sau orice alte activități mai mult sau mai puțin educative. Așa cum s-a mai zis răuvoitor despre noi, dacă e să aducem aminte de latura mai puțin armonioasă a poporului, a românului în general, care a pupat întotdeauna mâinile străinilor mai degrabă decît să-și aprecieze propriile valori, așa se întâmplă și de data aceasta, pe alt nivel. Astfel că mentalitățile diferite sunt atrăgătoare pentru frivolii noii religii care răsare la orizont: pseudospiritualitatea new-age sau închinarea la niște idoli. Am mai scris despre ea aici.
După ROADE ÎI VEȚI CUNOAȘTE.
Deși la o primă vedere, publicul adoră asemenea exemple de bună purtare, scutindu-i pe acești intervenționiști buni samariteni ai ”departelui” de bunătate, în propria țară, lucrurile, psihologic vorbind nu stau deloc așa.
Nevoia compulsivă de a ajuta, este tot o nevoie, însă în secolul sinelui, al egocentrismului, nu ne mulțumim cu a da o bucată de pâine și sare aproapelui întâlnit pe străzile, ce-i drept, mai puțin atrăgătoare din țara noastră, așa că acești tineri cool adesea își umplu straița cu mii de euro, se îmbracă cel mai sărăcăcios posibil, și cu rucsacul în spinare, pornesc spre patrii ale altora, căutându-și mântuirea în cele materiale: împlinirea nevoii de a ajuta, și mai ales, trufia de a fi văzut și de către alții, nemărginita și defuncta senzație de a fi validat social ca fiind un om însemnat și bun. Căci ce am fi fără de un selfie în timp ce săvîrșim, cu duh sau fără, un act caritabil?
Copiii lor sunt mai deosebiți ca ai noștri? De ce? Păi în primul rînd acolo ți se permite să faci fotografii cu săvîrșirea binelui. Să te vadă o țară întreagă, să aplaude realizările tale, umplându-le vidul interior și așa care dă pe-afară. Căci dacă nu ar fi simțit nevoia aceasta astringentă de a face un BINE COLOSAL, demn de acțiuni de P.R: organizate abil, vidul nu s-ar fi perpetuat mai apoi, avînd ca efect întreaga scenetă publică a acțiunii caritabile.
Astfel că, întorcându-se de acolo într-un soi de marș egotic triumfal, oamenii aceștia adesea (cred ei că) descoperă chintesența vieții, nemurirea și te miri ce alte năzbîtii filosofico-existențiale de parte greșită (înțelese prost, ratate, superficiale), izgonind din ei, inconștient sau cu bună știință, fărmâne însemnate de smerenie. Adică momentul acela cînd nu vrei să spui nimănui pe cine ai ajutat, ci vrei doar să nu afle nimeni, trăind lăuntric în mod tainic bunătatatea supremă și mila izvorîte de mai de Sus. Astfel că ajung un model și pentru ceilalți. Magnetismul care îi cuprinde are efect în lanț: și alții își doresc frenetic la rîndul lor să salveze copiii din Nepal. (sunt rea, știu,dar adevărată)
Astfel s-a făurit acest curent social în rîndul tinerilor în special. Aceștia merg în tandem cu îndemnul lor spiritual, adesea descris pe scurt :fii nimic, nu face nimic, și stai și meditează mereu, aflându-te îmbăiat pe deplin în vibrația naturii, adică la nivel de regn vegetal, aflat în imposibilitatea exercitării liberului arbitru, prin suprimarea liberă a lui, căci ”religia” lor, sistemul spiritual de tip totalitar nu permite ca acel om SĂ FIE EL acționar majoritar al propriului EU, și așa aproape muribund în urma practicilor de tot felul. În tandem cu aceasta, apare nevoia aceasta de a ajuta. Dar niciodată pe noi, pe ai noștri, pe românii amărîți. Ei put și sunt urîți, inculți și aflați pe o scară inferioară a evoluției, nu așa cum sunt nepalezii, de exemplu. Sau budiștii. Și deși fiecare popor are specificul său, frumusețea lui și bogăția spirituală ortodoxă a sa, cumva, acești tineri nu reușesc să vadă pădurea de copaci nicicum, astfel că îi regăsim perindați ”pe-afară”, prin triburi exotice, căutându-și sensul.
Nu văd adesea însă amărîții de la colț de stradă. Babele și moșii care vînd leurdă în piață și poartă cu ei izul supărător dar atît de învechit încât aduce aminte de zeci de ani importanți de viață.
NU văd adesea copilașii din orfelinatele noastre, care se cer iubiți, îngrijiți.
NU văd neputința românilor, în care ei adesea scuipă noroi, căci mulți dintre ei sunt rezistenți de partea greșită a baricadei
Nu reușesc să vadă goliciunea sufletelor pe lângă care trec pe stradă, atunci când afirmă cu trufia specifică tribului lor spiritovegetal (îmi cer iertare față de plante, căci aproape că le-au subminat importanța și existența prin intruziunea lor) – când afirmă că e vina omului că a rămas fără casă, pe drumuri și că n-are ce mânca, amăgindu-se cu un soi de evoluție a fiecăruia, prin care se mint și mint și pe alții- că vezi-Doamne cei care sunt săraci- sunt inevoluați și mai puțin iubiți de Dumnezeu. (măcar de-ar pronunța cuvîntul: DUMNEZEU, însă ei se conectează cu sursa)
Nu au abilitatea emoțională necesară, în ciuda imaginilor de asertivitate maximă pe care le afișează în social-media pentru a vedea necesitatea grijii și intervenției umane de orice fel spre vindecarea și trezirea aproapelui, din ”somnul cel de moarte”, desconsiderând orice formă de demnitate națională.
… și multe nu au.
Iată, deci invazia acestor așa zise ”trupe” ale unui regiment vopsit nu doar în culorile curcubeului și a falsei păci gata să ne inducă în eroare, moleșind în noi chintesența, conștiința și ființa vie a cărei foc identitar arde, ci și declanșator de noi ordini sociale menite să bage în dizgrație pe orice tânăr care își caută la un moment dat calea în viață. Astfel, la o simplă vedere pe google, vedem că din când în când ni se propun RETREAT-uri și călătorii așa zis spirituale, despre care am scris mai mult aici-, spre autovindecarea, și autodivinizarea supremă a omului în general. Cu mii de euro investiție, de cele mai multe ori.
Așa că veniți de pe coclauri nepaleze, parveniți în toată pseudspiritualitatea lor, cu diplome de la guri și alte clasificări de ordin suprem valabile strict în clanul lor, căci ele nu pot impresiona nicicând, nici măcar debordând de fotografii strălucitoare pe feisbuc, de acte caritabile transmise live și alte siropoșenii,ei parcă pleznesc frontal pe fiecare om (de altă factură) care vede în îndeletnicirile lor drept încă un mod de a se salva pe ei înșiși, mai mult decît a salva, să zicem, copiii din orfelinatele din Nepal. O falsă salvare, firește, căci în secolul sinelui și al egocentrismului, a face bine a devenit sinonim cu a te etala, a-ți da importanță, a spune tuturor că ești un om bun, descoperindu-ți astfel vidul interior celor care se pricep.
Astfel că lor le place să fie cool, să arate că sunt la modă și AWARE (conștienți) cu privire la problemele cu care se confruntă omenirea. Globali, dăștepți, cu meditația-n sînje, aceștia sunt primii care ar părăsi aproapele aflat în nevoință, în cazuri supreme de maximă importanță, căci în loc să pună mâna, să miște, să acționeze, ei s-ar reetrage într-un colț în meditație, invocîndu-și idolii, sau iubindu-se cosmic cu te-miri-ce-șicine-. Sigur că am putea avea și surprize, dar acelea vor fi ca de obicei, excepții.
Ajutorarea aproapelui a devenit însă mai degrabă Ajutorarea Departelui”, căci fugind după adevăratele vibrații- cele autohtone, nimerim în plasa unei lumi colorate, din care nici măcar nu ne-am născut și n-am moștenit nimic, gata să le satisfacă acestor tineri nevoile de a fi utili, fără să vadă soluțiile propuse de însăși societatea românească, privilegiile de a te fi născut aici, ca simplu om care caută să fie de folos altora. Precum cei care fug din țară, și se fac psihiatri și psihologi la danezi, și aceștia debordează de infatuarea vremurilor pe care le trăim:
goana după slavă deșartă.
La celălalt capăt al baricadei, șade blândețea adevăratului făcător de bine,
sau cel care-l face pe bine- BINE.
Binele nu este bine, dacă nu se face bine.
-Sfântul Ioan Damaschin
iar Binele nu face zgomot si zgomotul nu face bine.
Cît despre resurse spirituale ceva mai excentrice legat de a face bine, vă invit să citiți mai degrabă scrierile Sfinițlor Părinți. Cu asta ar trebui să înceapă și să se sfîrșească orice educație cu privire la noi și întreaga psihologie a noastră.
semn al procesării cu mare acuratețe a datelor revelate. Încă povestește despre momentul înfierii copilului, despre scepticismul soțului ei în privința deciziei de adopție, și despre felul în care familia a dezprobat-o. Pe tot parcursul interviului, predomină în cazul ei orientarea privirii în stînga jos, cu partea corpului ușor înclinată spre stînga. Onestitatea, elocvența și transparența unui om, dacă ar putea fi schițate într-un limbaj corporal, acesta ar fi. Dialogul interior pe care ea îl are, sau l-a avut, vorbind despre situație, atinge apogeul în clipa în care spune că nu a judecat-o pe mamă, fiindcă aflând situația ei, și-a dat seama că era un gest disperat de a abandona copilul. Avem de-a face evident cu o persoană care nu nutrește disprețuri față de cei inferiori ei. Ce este disprețul și de ce este atît de important? este o emoție tulburătoare, acră și ama
ră în același timp, care face dintr-un om un purtător de nori negri: va atrage apoi evenimente specifice acestui palier emoțional. Spune-mi ce emoții nutrești și -ți ies pe chip, ca să-ți spun cît ai evoluat în viață, psihologic vorbind. (dar vai, Dăncilă și evoluția în aceeași idee? ar striga mulți în cor. Înțelegerea e rezervată celor capabili s-o aprofundeze, căci detaliile fac diferența)
Apoi apare întrebarea cu privire la bilanțul său. Ce a făcut în acești 5 ani, concret. Dar…ce zîmbet! Ne spune că marți va organiza o dezbatere în acest sens, și cu întrebări potrivite , țintite bine, va răspunde atunci. Ridicându-și degetul mare în semn de OK, asemeni unui păun în plină demonstrație dorind să cucerească publicul, ne arată dansul pseuroimplorării meschine. Aici e mai importantă grila gestuală decît gestul independent în sine: s-a ascuns în spatele unui gest fizic făcut cu mâna dreaptă, mai exact degetul mare- sediul dorinței și motivației, anulîndu-și complet toate sinonimele pentru cuvîntul OK disponibile în limba română. Poate pentru că nu le avea ? Pe jumătate parcă dorindu-și să ridice brațele sus, arată mâna dreaptă încleștată publicului, și ca un introvertit adevărat (care este), isi lasă demagogia să palpite în el, gata să primească ovații. Dar nu totale, ci pe jumătate, căci insecuritatea de care se suspectează nu-i permite. Așa că în clipa în care a bătătorit terenul, văzându-se aplaudat, ridică în semn triumfal brațele, completându-și gestul cu mai multă îndrăzneală: e gata să primească uralele publicului, sugerînd, prin ridicarea brațelor sus ideea de progres simbolic. A ajuns în grațiile publicului, sau măcar le-a cerut, oferind ca milogul degetul mare anterior, care validează în semn pașnic ca fiind OK întrebările jurnaliștilor. În exact același timp, fără să-și dea seama, căci subconștientul psihic nu doarme, el de fapt abuzînd de triumf, nu face decît să evite o înfrîngere amară, reproducând o postură supersițioasă. Mai lipsea puțin, și ne arăta degetele în formă de V. Dar să nu uităm, că avem de-a face cu un tip încleștat și introvertit, discret, așa că gestul l-a făcut doar pe…jumătate! 
Acum, cu doamna Dăncilă e cu totul diferit: partea bună este că la ea nu prea ai ce să proiectezi, în afară de trăsăturile fabricate în timp de media și alți trepăduși pe spinarea cărora mulțimea și tinerii frumoși și liberi și-au făcut opinii (proastă, agramată, și cam atît, ei reușind să dezvolte un rîs isteric la NICIO PONATĂ!) . Dar E mai blindată și mai OM, de o emoționalitate protejată mai mare, decît toți pămăpălucii ăștia. E adunată-n sine, nu dă pe-afară, și jur că am văzut în cazul ei o trezvie mai mare. N-am găsit derapaje cognitiv-comportamentale de ordin psihopatologic semnificative. Le-am găsit în schimb la cei cărora le poate stîrni rîsul modificarea tembelă a numelui , din Viorica, în Veorica. Asta da anti-campanie, ce pot spune!! Ce fel de om e acela care rîde ca prostu chiar și atunci cînd nu există poantă? THINK!! 