Nu o să uit prea repede primele cuvinte ale domnului Fritz cînd a ieșit în Piața Operei la adunarea fără de distanțare socială și fără de mască din seara revoluționară de dumincă:
”Mai faceți un pic de loc: Avem ceva pe care să stau? Mai puteți să mergeți un pic înapoi, cîțiva pași? toți, un pic, cîțiva pași înapoi ! Avem unde să stau?
Între timp, niște oameni îi aduc niște paleți răpciugoși și îi așează cu migală aproape acolo să poată să urce. Mă uit la stilul mîinilor sale, la unduirea corpului, mișcarea capului: se întrevede noul tip de om nou la orizont: efeminat, își ridică brîul asemeni unei dive susținută de ovații pe care și el parcă simte că nu le merită. Poșeta lipsește. E și ceva ce aduce aminte de mișcarea gay-ilor care își lasă buricul la vedere cînd flutură mîinile. Buricul care apare ostentativ este sediul suprem al sexualității, al seducției totale și demască o formă mai mult sau mai puțin incipientă de exhibiționism. Cînd cineva ridică buricul și își leagănă corpul oferind priveliștea zonei, el demască de fapt incapacitatea sa de a se individualiza, sub presiunea regulilor și normelor sociale la care forțat sau nu s-a adaptat, neavînd ocazia să-și definească individualitatea și propria personalitate. Ținînd cont de contextul comunitarismului în care s-a autoîngropat acest personaj, forțat fie de terți fie de împrejurări sau nevoie de autoimportanță, sau poate chiar disprețul față de încălcarea regulilor, ( a se vedea refuzul ulterior de a publica diplomele) am putea crede că el ascunde de fapt o indisciplină și un egoism feroce. Este greu să fii un individ aparte în cadrul comunității mai ales dacă te-ai dedicat operelor de caritate. Un om fără cod de recunoaștere, fără grup de apartenență poate fi o amenințare pentru ordinea stabilită în comunitate- prin urmare un anarhist. Cel mai probabil Fritz disprețuiește anarhiștii, dar asta reiese din faptul că e membru într-un partid al extremei Stîngi. Ca să fie mai pe înțeles: nevoia sa de apartenență este în conflict cu nevoia de individualizare pe care și-a înăbușit-o, de aici și limbajul trupului său care este cam în necondordanță cu imaginea publică: exhibiționist, cu un ego feroce vs. omul comunității, adorabil, simpatizat de mase, adaptat și adoptat de toți și toate. Stîngăcia gesturilor sale provine somatic din caracter: un tip vertical prin stilul îmbrăcăminții, emotiv foarte prin ceea ce ascunde într-însul, iar asta se poate distinge în afara clipurilor filmate în campanie, atent. Personajul autentic va fi și a fost bine ascuns de ochii vigilenți ai celor care chiar ar vrea să-l cunoască pe bune, și nu să se lase impresionti de imaginea dezirabilă. Și mai ceva: studiat de către cei care nu tremură atunci cînd primesc o ”mână întinsă”. Frivol atunci cînd nu vorbește despre ”realizări politice”, alunecos precum un pește mic, peisajul nițel intim al acestui individ aduce aminte de țoapa masculină cu carte, înconjurată de sute de oameni slabi, pentru că știe să intre pe sub pielea subțire a tuturor. Cu calități muzicale la fel de superficiale precum temperamentul ”mediocru” care l-a făcut adorabil înaintea tuturor, căci atunci cînd nu spui nimic, nu faci nimc, nu zici nimic- ești adorat de mase. Mai amintesc faptul că în ceea ce mă privește, și-a pierdut credibilitatea și consecvenț, substanța și noima, în clipa în care a terfelit stilul Gospel, aducîndu-l la nivel de ”muzică plebe” amărîtă, prin dizarmonie, alambicarea notelor într-un registru dramatic, apocaliptic, cutremurător de negativ. Sesizez și aici controversa între ”omul comunității” și omul ”dornic de individualizare și deosebire” dar incapabil să iasă din ”turmă”. Gospel înseamn bucurie, entuziasm și pozitivism, speranță, iar sub cupola falsei inovații, dirijorul și ”compozitorul” a reușit să facă din el un cal troian prin care a oferit publicului o cruntă dramă, o muzică în registru de bocet și semi isterie- posibil după chipul și asmănarea lui. Aceasta a fost prima mea întîlnire cu Fritz, pe scena sălii Capitol iar atunci a fost judecat aspru în peisajul semi artistic de către cunoscători. Prima impresie nu se uită niciodată.
La final, își aclamă cu stil clasa socială pe care o reprezintă și zice cu glas de slugă care a obosit: ”Are cineva o apă?”
un băițaș mai darnic se oferă să meargă să-i cumpere, iar în sfîrșit scena se încheie.
Un împărat proaspăt încoronat informal de grupul de susținători care cere o apă mulțimii, în timp ce folosește ca tipologie de clasă pe acel om naiv care probabil a dat tot partidului: bicicleta, mașina să-și pună stikere, profilul de facebook pentru propagandă, iubita pe post de marionetă de partid, cărțile pe care le-a citit -tot pentru propagandă și labilitatea- tot pentru a fi folosite în avantajul partidului pe care oricum nu îl cunoaște- iată o adevărată rețea de sclavi, cultivată fățiș de indolența și ignoranța oamenilor de rînd,
care cred că toate acestea sunt normale și sănătoase,
în calea noastră spre un soi de evoluție.
Căci evoluția personală e superioară revoluției. Oricînd.
Să ne pară rău pentru ei…
