Trăsături din Front

Ce trebuie să conțină rucsacul de urgență în caz de cutremur

Nu putem ști exact aceste informații, de aceea trebuie să fim întotdeauna pregătiți pentru un astfel de eveniment.

Autoritățile din România au publicat de-a lungul timpului ghiduri care ne învață cum trebuie să ne pregătim și cum să acționăm în cazul unui cutremur. Din cele mai importante ghiduri însă lipsesc și cele mai importante mesaje de informare cetățenească și mai presus de cetățenească, umană, pentru a ști ce avem de făcut.

De asemenea, pe lângă cunoașterea pașilor prezentați, este foarte important să avem pregătit un pachet de urgență, în caz de cutremur, care ne-ar putea salva viața, mai ales atunci când autoritățile nu pot interveni imediat. Nu și bunurile, însă, lucru pentru care trebuie să fim pregătiți.

Ce trebuie să conțină pachet de urgență

TRUSĂ DE PRIM AJUTOR

leacuri din plante medicinale preferate
după caz, leacuri pentru boli cronice, din plante medicinale sau remedii care se găsesc la liber în natură
pansamente sterile, leucoplast, asta nu mai trebuie să spunem
mască de praf, pe care deja o avem,

ARTICOLE DE SUPRAVIEȚUIRE

aparat radio AM/FM portabil cu baterii de schimb, cât mai multe
pozitivism și nădejdea că Dumnezeu ne va salva în orice împrejurare,
o carte mică de rugăciuni, dintre cele mai banale,
briceag multifuncțional
pături sau haine în funcție de anotimp, preferate sau profesionale

APĂ ȘI ALIMENTE

apă (înlocuiți apa o dată la șase luni): minimum patru litri, sau poziționarea strategică lângă o sursă de apă. La țară.
conserve, cât mai multe și naturale, preferabil fără fasole
alimente deshidratate, se păstrează pentru multă vreme
sațietatea oferită de împrejurări: nu-ți arde de foame când e nasol, dar nici prea nasol, pentru că nădejde în Dumnezeu.
batoane proteice sunt pentru îngâmfați, ce să faci cu ele, să te dai mare că faci sală?
biscuiți din cereale, dar mai bine nerafinate
după caz, alimente pentru nevoi speciale: un pasaj biblic, o carte frumoasă, o poezie preferată, un cântec pe care îl știi fără internet sau cât mai multe activități pe care le poți face și fără curent.

ARTICOLE DE IGIENĂ

articole personale: săpun, soluție dezinfectantă pentru mâini, pastă și periuță de dinți, sau nu ai nevoie, ai citit deja pe net sfaturi despre cum să te cureți cu ce ai la îndemână prin casă sau prin natură.
batiste de hârtie, șervețele umede, cât mai scumpe, în caz că rămâi fără, să știi să disperi. Sfatul specialistului: un colon sănătos nu are nevoie de așa ceva, dar probabil deja știți

DOCUMENTE

carte de identitate, acte de proprietate ale casei, carnet de asigurări medicale (fotocopii)

Ce să faceți înainte de cutremur

Executaţi lucrări de reparaţie şi întreţinere la persoana dvs. Îngrijiți-vă de cei dragi, iertați, binecuvântați pe cei care vă fac rău și ocupați-vă să vă bucurați zilnic de puțin. Apucați-vă de lucruri dragi pe care le-ați amânat, vizitați prieteni care v-au închis telefonul, aruncați la gunoi tot ceea ce ați citit la influenceri despre dezvoltarea personală și reparați-vă ce nu vă place în propria ogradă.
Nu faceţi modificări la persoana dvs, în vederea obținerii de mai multă apreciere de la ceilalți sau unui post mai bun, sau a unor venituri mai mari, sau surprinderea unor momente care ar putea să vă aducă like uri, acestea vă afectează rezistența psihică în caz de calamitate. O fi cutremur dar e bine să nu ne dărâmăm și noi.
Nu montaţi instalaţii și teorii necertificate provenite de la guri și maeștri care nu îl pomenesc pe Dumnezeu în antrenamentele lor, acestea vă pot afecta emoțional și pot distruge ceea ce ați muncit. Nu sunteți bolnav, nu aveți nevoie de vindecare, nu aveți nevoie de serviciile de dezvoltare personală ale nimănui.
Pregătiţi-vă pachetul pentru situaţii de urgenţă; pachetul pentru situații de urgență conţine obiecte care vă ajută să supravieţuiţi timp de mai mulți ani, în cazul în care este nevoie să părăsiţi locuinţa, sau în cazul în care veți avea halucinații și veți crede că nu vedeți bine, sau auziți lucruri nemaiauzite, sau vedeți înfățișări care nu există, sau dacă întâmpinați emoții joase fără să aveți vreun motiv.
Încercaţi să NU vă imaginaţi ce ar putea să se întâmple, indiferent cine vă îndeamnă online sau dintre prieteni să faceți acest lucru, pentru a vă întări în mod fraudulos întunericul și frica. Aceste tehnici ne produc daune emoționale și psihice pentru care niciun specialist nu ne va putea ajuta, ține de noi să ne punem nădejdea în ceea ce putem, iar programările de acest fel să stea departe de noi. Suntem bine.

Ce să faceți în timpul unui cutremur

Adăpostiţi-vă imediat într-un loc sigur şi rămâneţi calmi până la încetarea cutremurului. Cel mai sigur loc de adăpostit este înainte de a se produce ceva, de aceea e bine să ne orientăm înspre locurile cel mai puțin predispuse la calamități. La țară.
Dacă sunteţi în interiorul unei clădiri rămâneţi pe loc, nu încercaţi să ieşiți şi nu vă duceţi pe balcon. Se spune că nimic nu e întâmplător dar totodată cu o rugăciune e mai bine.
Adăpostiţi-vă sub o masă, un birou sau o piesă solidă de mobilier şi ţineţi-vă bine de aceasta. Mobilierul de la ikea s-ar putea să aibe cea mai proastă reclamă a tuturor timpurilor, deoarece cei mai mulți români au considerat că piesele de mobilier tari nu au ce să caute în casele lor.
Dacă sunteţi pe un hol, aşezaţi-vă în poziţie ghemuit lângă un perete interior. Întotdeauna e bine să porți însă o cască, un sfat pe care ziarele nu ni-l vor da.
Protejaţi-vă capul şi faţa. Purați cască !
Îndepărtaţi-vă de ferestre, geamuri, oglinzi, biblioteci, mobile înalte, aparate de iluminat. Acest lucru se poate face oricând, e sănătos. A privi pe fereastră înseamnă a nu dori să te bucuri de soare, a privi în oglindă înseamnă a te închide în lumea ta, departe de alții, a sta cu nasu în bibliotecă înseamnă a refuza frumusețile vieții, a te priva de lumina naturală. E bine să nu (mai) faci așa.
Dacă sunteţi în scaun cu rotile, blocaţi-i roțile şi protejaţi-vă capul şi ceafa. N-ar avea ce să caute astfel de persoane în clădiri din care depind de alții să iasă.
Dacă sunteţi într-un loc public (de exemplu: un magazin), adăpostiţi-vă în locuri cât mai departe de ferestre ori de raioane cu obiecte grele. Ținând cont că se promovează shopping-ul online, e o binecuvântare să mergi la magazin și să faci lucruri care îți plac, având în față o zi minunată și bucurie că faci ceva. Deci adăpostire fără frică. Asta este! Dar tot nu te-ai duce înapoi în lumea online! Vezi poate în lista de cumpărături, treci și o carte mică de rugăciuni.
Nu ieşiţi afară unde aţi putea fi răniți. Ncio calamitate nu ar trebui să fie pretext pentru subjugarea oamenilor să stea în online. Vom ieși și ne vom asuma, pentru că nu trăim din frică, doar pentru că un televizor ne-a zis.
ATENŢIE! Pe timpul cutremurului obiectele pot să se răstoarne sau să alunece, tencuiala din tavan se poate desprinde, iar geamurile se pot sparge.
De asemenea, oamenii își dau seama valoarea agoniselii și importanța unei vieți trăite în armonie cu ei și cu alții.
Obiectele mai pot să își scadă valoarea, sau se pot întâmpla minuni.
În timpul calamităților, oamenii se pot ierta unii pe alții.
În timpul calamităților, internetul s-ar putea să nu mai conteze deloc, iar oamenii să se îndrepte spre țară, să își dea seama că rolul și prezența în propria viață sunt mai importante decât ce părere avem în online.
DACĂ SUNTEŢI ÎN EXTERIORUL CLĂDIRII, adăpostiţi-vă într-un loc sigur, departe de ferestre, clădiri, poduri, cabluri electrice sau stâlpi. Staţi la cel puţin 10 m de cablurile electrice rupte sau căzute. Din păcate marile orașe sunt împânzite cu cabluri. Fără frică.
DACĂ SUNTEŢI ÎNTR-UN VEHICUL rămâneţi în autoturism. După încetarea cutremurului, nu ieşiţi din vehicul dacă au căzut în jur cabluri electrice. În acest caz, aşteptaţi forţele de intervenţie. Opriţi-vă într-un loc sigur, fără a bloca drumul, departe de poduri, viaducte şi imobile. Fără frică!
DACĂ VĂ AFLAŢI PE MUNTE fiţi atenți în jur şi căutaţi un loc sigur unde să vă adăpostiţi. Pe pantele instabile sunt posibile căderi de pietre sau de copaci ori alunecări de teren. Dar tot e cel mai sigur loc pentru orice calamitate. Fără frică!

Ce trebuie să faceți după cutremur

Binecuvântați numele Domnului.
Mulțumiți cui doriți dar în primul rând Domnului că v-a ajutat să treceți cu bine peste ce s-a întâmplat.
Nu vă lăudați că s-a oprit necazul din puterea rugăciunii dvs. Liniştiţi persoanele speriate şi copiii.
Verificaţi dacă sunteţi răniţi şi apoi uitaţi-vă şi la persoanele din jur. În cazul în care sunt răniţi, asiguraţi primul ajutor doar dacă sunteți instruiți în acest sens. Toate trec.
Dacă, în urma producerii unui cutremur, aţi fost surprins sub dărâmături sau în incinte, la anumite intervale de timp, dacă este posibil, trebuie să loviţi cu un obiect tare în partea cea mai compactă a locului în care sunteţi blocaţi, pentru a transmite semnale ce pot fi identificate şi localizate de aparatura specială de căutare-salvare.
Nu folosiţi telefonul, decât pentru a semnala o urgenţă. E bine să purtați uneori un obiect dur. Și tot fără frică!
Puneţi-vă încălţăminte şi haine rezistente pentru a evita să fiţi răniți de bucăţile căzute, în special cele de sticlă. Un moment bun pentru a vă asigura cu pantofi de calitate.
Verificaţi starea instalaţiei de gaz doar cu emulsie de apă şi săpun. În cazul în care se constată emisii de gaz, închideţi robinetul de alimentare cu gaz, îndepărtaţi sursele de foc şi deschideţi fereastra. E bine să le spuneți și vecinilor să facă același lucru.
Dacă alimentarea cu apă curentă este în continuare disponibilă, umpleţi cada şi alte recipiente, pentru cazurile în care aceasta s-ar putea opri ulterior. Uneori acest lucru poate fi oprit de la furnizor, moment în care trebuie să vă gândiți serios să vă mutați la țară.
Dacă trebuie să părăsiţi locuinţa pentru că nu mai este sigură, nu uitați să vă luați pachetul de urgență, nădejdea și pe Dumnezeu.
ATENŢIE la scări! S-ar putea ca mişcarea seismică să fi afectat rezistenţa acestora. Puțin antrenament nu strică, pentru a putea face acest lucru fără să ne temem de cădere.
Dacă aveţi nevoie de ajutor şi nu mai puteţi ieşi din locuinţă, puneţi la fereastră un afiş pe care scrie cu litere foarte mari: A J U T O R ! Asta înseamnă că trebuie să vă gândiți că nu puteți face acest lucru online. Chiar dacă o veți face, poate că nimeni nu va vedea, lucru care deja se întâmplă, noi nu mai vedem postările prietenilor și ale persoanelor cunoscute pe feisbuc. Dar mai simplu este întâi să-L rugați pe Dumnezeu.
Ascultaţi la radio instrucţiunile autorităţilor. Nu toate. Unele trebuie să treacă prin filtrul dvs, și să nu vă încalce libertatea, etc.
Nu folosiţi maşina decât în situaţii extreme. Căile de circulaţie trebuie lăsate libere pentru maşinile de intervenţie. E chiar indicat să vă mutați la țară.
În unităţile de învăţământ preşcolar, primar şi gimnazial, profesorii îndrumă copiii şi asigură protecţia acestora până la sosirea unui adult din familie. A se revedea pachetul de siguranță care trebuie adaptat copiilor, dar mai cu seamă, în astfel de situații, copiilor nu trebuie să li se impună frica.
Verificaţi dacă locuinţa a suferit pagube. E ultimul lucru pe care vi-l recomandăm.
În altă ordine de idei, e bine să nu tremuri la cutremur, dar mai bine să nu tremuri nici la cele mai frumoase citate pe care le poți primi de la ISU, care în încercarea lor de a-și face upgrade la cele mai noi mesaje de salvare pentru cetățeni.
Acestea vor fi așa:
”Atașamentele sunt o cauză a durerilor”. Buddha.
“Oamenii înţelepţi, după ce au auzit legile spirituale, devin plini de serenitate, ca un lac limpede, adânc şi liniştit.” Ce să faci altceva?„ Buddha.

„Fii vigilent: ferește-ți mintea de gânduri negative.”

”Să ne ridicăm şi să mulţumim, căci chiar dacă nu am învăţat foarte mult azi, măcar am învăţat puţin, şi chiar dacă nu am învăţat puţin, măcar nu ne-am îmbolnăvit, şi dacă ne-am îmbolnăvit, cel puţin nu am murit; deci, să mulţumim”
În astfel de momente, dai proba supremă a existenței tale, esti tu cu tine si cu părerismele tale, care oricum nu vor fi apreciate de nimeni.

Rația de cultură, aperitivul junk al capitalei culturale | părerea unui incult

”Sculpturile mele sunt fecioarele mele!… Le gătesc ca de nuntă!”. spunea Brâncuși odinioară.

Iată respectul artistului față de propria operă și față de oameni. E ceva ce ați văzut în ultimul timp? Ați simțit că sunteți respectat la manifestări culturale sau ați simțit că sunteți subminat sau că vi se batjocorește inteligența? Sau că ceea ce contează a devenit subiect tabu.

Porția de cultură nu este aperitivul junk al depravării sociale. Nu ar trebui să fie. Totuși, în consumerism, vorbim de consum de cultură ca despre ceva banal. Du-te la o operă a lui Brâncuși și vezi dacă poți s-o consumi, sau dacă un citat de-al său din filosofia arhaică de care probabil cei mai mulți nu au auzit, te mișcă în vreun fel, dorindu-ți să dai o petrecere după, așa cum se obișnuiește la chermezele culturale. Arta care nu te face mic și prost, nu e artă. E felație socială. Să aduci DJ după ce mergi la un muzeu sau să susții că clubbingul este artă, sau că arta are de-a face cu consumul de substanțe psihedelice, este o blasfmeie la adresa propriei importanțe, un atac la stima de sine proprie și a celorlalți. Sigur că studiile arată că cei care aduc asemenea jigniri societății din care oricum refuză să facă parte, sunt ei înșiși sterilizați de kitschuri consumeriste, abonamente la canale tiktok, seriale de anvergură și culte sau culturi ale emoțiilor, care nu se supun niciunei școli, niciunei filosofii morale.

Și totuși, postările tinerilor elogiază consumul de artă asmenni consumului de droguri. De la aspirator cultural, devoratori și alte apelative menite să arate, fără intenția adevărului, adevărata ocupație a celor mai mulți. Artă de o zi. Arta de pe centură. Ne-am dus la ”una mică” și am postat. Ne-am dat check in la muzeu apoi ne-am p**pe noi la cât am petrecut. Ce-și vor adue aminte a doua zi, după ce și-au dat cu petreceri, despre actul artistic? Ce-ar fi de zis despre manifestări în lipsa unui registru care să ne aducă aminte despre ce am postat și unde am fost, mai mult decât despre ceea ce ni s-a întâmplat. La asta se rezumă cultura de consum.

Însă oamenii avizați ne-au tot vorbit despre artă și cultură, doar că nu au fost ascultați. Iar astăzi, când e cea mai mare nevoie de ei, sunt acuzați de părtășie politică, li se contabilizează păcatele, de parcă arta în sine s-ar reduce la o ideologie. Sunt numiți conform abjectelor stări emoționale prin care trec, fără să-și dea seama ceilalți: depresivi și anxioși, căzuți aici parcă de pe altă planetă, hateri sau retrograzi, oameni a căror vreme a apus, generațiile care și-au trăit viața. Ni se repetă obsesiv că trebuie să-i lăsăm să-și trăiască vremea lor. Universități și oameni de știință veritabili se întreabă cine sunt acești tineri, aceste generații cu părul verde și urechiuțe ascuțite, îmbrăcați ponosit, atrași de locurile stranii, speriați de oameni, huiduitori de profesie ai valorilor conservatoare, care au generat, prin participarea unor boșorogi cu bani, fenomene precum cancel cultrue sau spectacole de coregrafie erotică, arte ale atingerilor între persoane de același sex, documentarea wc-urilor publice ale orașului și discursuri împopoțonate și cu pretenții academice despre cum să violezi fără să pară că violezi. Ne-au propus ca teme ale artelor locale spectacole cu drone și sesiuni de teatru la care intră câte un singur spectator, pe rând, numai și numai pe bază de rezervare. Arta gratis cere sacrificii, iar accesul gratuit promis cu atâta impozanță publicului larg, devine, pe măsură ce evenimentele își dau arama pe față, o formă de promisiune deșartă, în care indivizilor li se spune că nu oricine apreciază, prin urmare ei trebuie să fie speciali, trimiși apoi în social media să elogieze un act artistic despre care nu pot spune nimic. Ni se reproșează apoi că nu respectăm munca artistului, că nu apreciem munca tinerilor sau că suntem răi cu ei. Șantajul emoțional al artistului modern, contemporan dar care totuși, nu se adaptează la propria lume, este o obișnuință permisă și tolerată, ca și cum am crede că dacă cineva a realizat public ceva, are drepturi de posesie asupra publicului. Astfel că publicul este reeducat, purtat de la o asociație culturală la alta, ca într-un spațiu închis, în care să nu mai poată vedea că există și altceva.

Și astfel, deși arta devine execrabilă pe măsură ce este încurajată de autorități, finanțată și pusă în vizorul presei, ni se pare mereu că actul este de o valoare inestimabilă, atunci când auzim aristul că ne mulțumește din toți rărunchii, face plecăciuni sau ne complimentează, sau ne povestește despre soție și copil. A fost cazul pianistului care a încântat atmosfera printr-o stare funebră degajată odată cu prostul repertoriu ales și mai ales, din păcate, potrivit publicului care se hrănește cu astfel de energii nedemne de voioșia obținerii unui titlu atât de important, precum capitală culturală. Cultura e mai presus de bocete, mai presus de preferințe și relațiile sexuale personale. În interviul acordat presei, dl Ioan Holender a afirmat modest clasicul ”Ajunge”. Fără justificări academice, deși pretabile pentru cineva avizat, spunea așa:

”cânta într-un ritm încet, anost, parcă de înmormântare. Totul avea aceeași tonalitate. O muzică fără calitate, inferioară. Totul a culminat atunci când a început să facă dedicații pentru fiică și soție. Atunci am spus: “Ajunge”. ”

Capitala culturala astefl poate fi descrisă de către orice neavizat ca fiind fără calitate, inferioară, în care artiștii se validează reciproc, considerând neavizate părerile oamenilor despre realizările lor.

Și deși aceștia vădit nu-și doresc să se murdărească cu pretențiile cademice ale personalităților consacrate, nici să susțină vreodată sorgintea conservatoristă a artei sau măcar să citeze din vreun mare artist care pe lângă muncă și artă, l-a mai avut și pe Domnu, ar fi în stare de orice să aducă public la spectacole. Căci de unde altundeva să-și colecteze energie? O spun chiar artiștii, afirmând public, că ”ne luăm energia de la public”, apoi mergem înapoi în tenebre, unde folosim bucuria publicului, pentru a veni cu alt material, mai execrabil, lucru pe care îl vom vedea în proiectele capitalei culturale. În tot acest timp, publicul este prejudiciat fără voia sa, fără ca măcar să știe că a fost țepit. S-a dus, s-a holbat, a făcut pe interesatu, să nu cumva să fie judecat de altul, s-a dat drept cult o perioadă, apoi a ajuns acasă și tot la ale sale metehne a ajuns. Smiley, Andra, Dinică, Taraf de Caliu, clasici sau neclasici ai perioadelor, aceștia au făcut și vor face mai multă artă pentru om decât va fi vreodată la un proiect cultural care validează manifestările culturale având o listă care să bifeze cerințele politice. Că așa e în artă și cultură, avem nevoie de comisie de specialitate, care nu este reprezentativă pentru public, pentru societate în general, să ne spună și ce să apreciem. Trocul titlurilor pompoase pentru care publicul primește puțină slavă deșartă un an sau mai puțin este doar un troc, ca să nu zic o formă de delapidare.

Când ai sponsorizat cu o grămadă de bani un artist care apasă butone ca să miște niște aparate de plastic în aer, care apropo, să știți că și poluează, susținând că aceasta este o artă pe care nu am mai văzut-o și e o premieră pentru România, nu ești curator, ești internabil. Când susții că dronele au dansat și au făcut spectacol, iar oamenii au aplaudat, emoționați de impactul cultural al manifestărilor, nu ești specialist, ești demn de a fi întrebat dacă ai fumat ceva.

Însă aceiași care se văd nevoiți să salte pe o bancă roz, sau să se bucure la realizarea unor dejecții provenite din morbiditatea propriilor stări emoționale, artă provenită din zgomot și rău, din boală și neiubire, ne povesesc artistic că muia reprezintă relația dintre femeie și bărbat, cu prioritate pentru femei, iar câteva perdele de plastic chinezesc de calitate inferioară puse pe o stație de autobuz ar însemna ceva.

Sub deviza impusă de tip Experimentarium, s-au oferit tururi ghidate cu tehnologii digitale, realitate augmentată/virtuală/mixtă, holograme, și de știință precum și prezentarea premierelor tehnice ale Timișoarei. Care premiere se doresc a surclasa premierele adevărate ale orașului, cele pentru care locuitorii se bucură și care sunt apreciate în continuare. S-a uitat de documentarul despre premierele orașului în decursul istoriei, un film realizat de Raico Cornea și Uniunea Jurnaliștilor din Mass-media Minorităților Etnice din Timișoara. Multiculturalitatea este o realitate, nu o afirmație publicitară, sau mai grav, o lozincă, după cum putem vedea în evenimentele consacrate. Atestarea celei mai vechi fabrici de bere din România, prima staţie de salvare din Ungaria şi România, singurul oraş european cu trei teatre de stat în română, maghiară şi germană, și multe altele sunt teme deloc folosite în proiectul capitală culturală, pentru simplul fapt că acestea nu bifează cerințele ideale pentru finanțare. În prezența ofițerilor de cultură, orice dialog la pupitru despre robotică și inginerie, S.F.uri, atributele omului lipsit de el însuși, poate părea un manifest cultural pentru cei mai nepregătiți. Totuși, vandalizarea unui tramvai de către oricine, nu ar trebui încurajată.

Omului îi trebuie un vis pentru a suporta realitatea, spunea Eminescu.

Nimeni nu ne-a spus însă că în locul admirării peisajelor și a artelor, a spectacolelor de calitate, să dormim sau să ne lăsăm blocați în holograme și halucinații cu pretenții academice, pentru a spune despre noi că suntem oameni ai culturii, că apreciem arta sau că suntem, așa cum declară foarte mulți, persoane spirituale. Realitatea cere stimă de sine și muncă, ori în lumea digitală, te poți ascunde după orice și să pari important. Poți să dormi și să creadă ceilalți că ai realizat ceva. În fond, despre asta e și vorba în capitală culturală.

Hologramele și ochelarii cu filtre tehnologice multe împotriva realității sunt printre obiectele principale ale serii, oferite gratuit publicului, pentru a nu vedea realitatea dezlănțuită odată cu aceste evenimente culturale. Sub simbolul depresiei și al melancoliei, emoții de factură joasă, nicio lumină nu poate sta, nici măcar discernământul publicului, care amăgit de nevoia de a face like-uri și de a conta în online, a considerat că este bine să afirmi calitatea evenimentelor decât să pari incult. Ori pentru puțin confort de moment și senzația acceptării, cei mai mulți refuză să dialogheze sau consideră un atac personal orice încercare de reflecție și cugetare firească asupra evenimentelor, asupra proiectelor și mai ales asupra participării la acestea. Hologramele folosite și dialogurile intense, monoloagele vaginale și argumentele intens folosite în cadrul manifestărilor culturale au făcut posibil ca o mulțime de oameni să plece conviși că au asistat la un eveniment cultural sau că ceea ce au văzut și au simțit este firescul, sau ceea ce clasicii, veritabilii și maeștrii numeau emanciparea și înălțarea omului prin artă. Când arta contează, rămâi prost și mic. Când arta trivializează, devii militant al artiștilor, postac de serviciu, like-uitor și sheruitor de profesie, căci dacă arta nu-i online, în lumea morbidă a sedentarismului și bolilor cronice (psihocronice), nu-i. Însă ca orice postare, și arta consumeristă e trecătoare. Azi e și mâine dispare. Tot așa cum arta azi și mâine dispare, ca și cum și-ar fi văzut deja traiectoria, știindu-se mai grav decât ne știm noi oamenii când suntem cu musca pe căciulă, artiștii culturali au considerat că un efect artistic îl va avea și o discuție despre ”părăsirea vieții”. Ideea aparține unei asociații, numite Asociaţia de Ajutor Reciproc de Înmormȃntare Pietatea Bănățeană, cu scopul de a scuti familiile de grijile financiare în caz de deces. O temă la ordinea zilei pentru un eveniment morbid precusor al culturii râncede expuse în programul capitala culturala, mai ales că în ultimul timp a crescut gradul de conștientizare cu privire la importanța unei gândiri pozitive, însă practica publicității asociațiilor și altor entități comerciale este frecventă în ce privește programele capitala culturală. Căci în fond asta este, un program, o formă de programare. Seniorii totuși, meritau mai mult decât o invitație la a-și pune bani deoparte pentru înmormântare, iar cei tineri, nu merită să fie menționați în așa ceva.

În ce privește copiii, organizatorii au considerat că un program trans disciplinar care să le vorbească, sau nu știm exact ce , copiilor despre teme sociale, comunitare, susteabile și artistice este de asemenea un prilej bun de a face arta, sau mai precis a vorbi despre artă, nesupravegheat și fără o expunere prealabilă a actului artistic, în ședințe private, după ce pe scenă, publicul este expus la a inhala, simți în mod extatic și a atinge, diverse situații și obiecte nemaiîntâlnite de ei. Publicul larg e posibil să nu cunoască implicațiile acestor practici de sorginte ezoterică, întâlnite în literatura de specialitate în ritualurile abuzive, orgiile sexuale și alte practici meditative, care folosesc astfel de stări extatice spre a induce transe. Dansurile și experiențele extatice sunt cunoscute în lumea psihologiei pentru daunele și traumele pe care le pot provoca, ajungându-se până la declanșarea anumitor comportamente nedorite, de ordin psihic, tulburări comportamentale și alte lucruri clasate de specialiști ca fiind dăunătoare, ținând cond că acestea pot declanșa anumite dezechilibre energetice.

Iată o reinterpretare artistică a pupincurismului. Pentru cine nu știe, arta senzorială înseamnă să vezi cum e când deja ai făcut acel lucru și nu îți pasă. Însă întotdeauna în artă, un ONG și câțiva purtători de frizuri spălate numai la sărbătoare (poate vreun echinocțiu sau alt ritual preferat) vor avea nevoie de venituri pentru a-și procura doza. Uneori vedem pe afiș culorile psihedelice cu care se îmbată, căci alcoolul nu mai e demult cool. A fi cetățeanul unui cartier din oraș presupune să fii suficient de mic cât să nu fi avut parte de altă educație, suficient de hater încât să nu fi ieșit niciodată de acolo, suficient de mândru cât să nu vrei să te educi. Mediile online totuși, au dat lumii o mulțime de artiști, de azi pe mâine, că așa e în consumerism. Artistul te consumă înainte să-i consumi tu arta. Ăsta da vampirism.

Și totuși, se promovează excesiv accesul la cultură, ca și cum până în acest an, Timișoara nu a pus la dispoziție spectacole destule sau evenimente de calitate pentru publicul larg. Probabil cei care afirmă acest lucru nefiind la vremurile respective la vârsta normală pentru a avea bani să iasă în oraș sau să participe la evenimente de calitate, fiind clientela preferată a celor mai obișnuite birturi, poate fiind la liceu sau poate nici nu erau locuitori adoptați sau tolerați ai Timișoarei, nu au de unde să știe, considerându-și autoritatea din câteva proiecte trecătoare de cartier ca fiind suficientă pentru a da verdicte asupra culturii și calității acestora sau mai mult, a locuitorilor avizați și neavizați.Dintre toate însă, există artă și valori, cum este la Făget, unde primarul a considerat că poate să realizeze un proiect cu bani puțini, pentru oameni, întărind apartenența locală și îmbunătățind starea locuitorilor în timpul așteptării în stația de autobuz. https://expressdebanat.ro/istorie-si-cultura-statiile-de-autobuz-din-faget-au-devenit-muzee-in-aer-liber/

Modesta sa declarație spune așa: ”Ne-am adus aminte că în Hunedoara, pe ziduri, am văzut mai multe picturi cu obiective istorice și am zis că și noi putem, cu bani puțini de la bugetul local, să schimbă imaginea unor locuri mai triste din oraș”, ne-a declarat prof. dr. Dumitru Tomoni.

Scopul proiectului este transformarea orașului Timișoara în emblema evenimentelor de artă contemporană din România, devenind ceea ce filmul este pentru Cluj și teatrul pentru Sibiu, urmărind susținerea producției de artă contemporană românească și regională și fixarea artelor vizuale în conștiința publicului larg prin deschidere, dialog, incluziune socială și educație. Dacă la Cluj nu s-a reușit inserarea kitschului și a bâlciurilor plătite de primărie, iar la Sibiu, cea mai importantă publicație dedica pagini întregi oamenilor de artă și profesie, academicieni și profesori consacrați, pregătiți să vorbească avizat publicului despre evenimente, la Timișoara, lucrurile stau ceva mai grav. Nu finanțările care oricum nu pot justifica absolut nicio cheltuială pentru publicul larg, ci lipsa de interes și marginalizarea celor care au alte opinii sau nu fac parte din clasele mediatizate.

Cele mai remarcabile evenimente rămân totuși cele cu care timișorenii s-au obișnuit. Nu poți obliga un oraș multicultural de dinainte ca multicultural să fie la modă, să retrogradeze, aflându-și reputație locală sau națională, în evenimente a căror grad de cultură și culturalizare este mai mic decât iQul tuturor membrilor care au susținut că păpușie macabre sau prelegerile despre sexualitate prezentate în cartiere reprezintă o valoare culturală.Și totuși, în cele mai multe evenimente nu este vorba despre artă. Ci, conform declarațiilor, de de a iniția inițiative ludice și de a infuza sectoarele creative, educaționale și productive ale Timișoarei cu noi energii. Energia publicului e indispensabilă proiectelor, fără lumina oamenilor și consimțământul batjocorit al lor, nu se întâmplă nimic. Astfel că cele mai multe evenimente au nevoie de multe personalități, unele de cartier, altele cunoscute pentru dedicația din campania electorală, pentru a justifica și aduce argumente cu privire la calitatea evenimentelor sau produselor prezentate. Publicului nu i se permite avizarea unei păreri care n-a fost mai întâi fabricată, sau la formarea căreia n-au contribuit în mod inegal mai multe personalități, spre a ne convinge că merită aplauze. Apoi, trebuie să fiți atenți câte aplauze și pentru cât timp aplauze și cât și cum să empatizați și unde să stați și când să fiți prezenți pentru a prinde cele mai multe like-uri, căci e anul inculților spre a ne arăta că sunt culți, pentru că sunt plătiți pentru asta, e anul capitalei culturale, e anul artei finanțate și supusă la vot, e anul în care arta fără de artă și artistul fără de țară și fără de (frică) de Dumnezeu, își plasează dejecțiile, transele, psihedelicele și halucinațiile pe simezele capitalei culturale.

Nu degeaba spuneau maeștrii că tot ce-i vechi nu e pe placul generațiilor, dar programul capitală culturală poate fi mai bine descries într-un singur cuvânt, care a caracterizat și va caracteriza manifestările culturale, începând de la promotori la comentatori și mai ales cei care refuză să vadă realitatea culturală care ni se prezintă, fără respect și importanța realelor valori. Marionete.

Se impune să măsurăm la adevărata valoare lucrurile, fără să ne mai desconsiderăm propriile păreri, în confortul simpatiilor majoritare, cu toate astea, nu putem să nu ne întrebăm ce lupte se dau într-un om când elogiază, aplaudă și încurajează manifestări artistice de slabă calitate, care își bat joc de el? Sau mai rău, crede, prins în frica de părerea lumii, că ceea ce îi prezintă copilului ca fiind artă, este în fond, și declarat chiar de către artiști un program de programare socială al cărui scop indirect este defăimarea valorilor perene, umilirea publicului fără ca publicul să poată ști, și retrogradarea la nivel de obediență față de autorități culturale, ascunse după personalități bine intenționate și prezentări frumoase, pentru a ne predica un fel de a trăi și de a socializa, de a privi lumea și de a face artă care nu a existat în lume niciodată.

Arta trebuia și trebuie să ne facă liberi. În libertate, nu libertinaj. În morală, nu în desfrâu. În stimă de sine, nu în îngrețoșare de ceea ce devenim când ne forțăm să admirăm o artă care nu servește nimănui, ci fură, sustrage și deposedează persoana de libertatea de a cugeta și a simți. Artiștii ne îndeamnă obsesiv să intrăm în experiențele lor, uitând să ne spună și cum să ieșim din psihoza local creată. E bine să vrei să ieși. Prezența la evenimente e o stare trecătoare, iar ideea de a te afla alături de alți oameni culți a căror opinie îți produce like-uri și sheruri sau recunoaștere (că recunoștință nu) socială, e la fel de trecătoare. Nu te hrănește, nu te îmbogățește, ci îți lasă senzația că și tu contezi, în măsura în care ai aceleași păreri majoritare.

Pentru că oamenii umiliți, cărora li se transmite că artei și culturii oficiale trebuie să i te conformezi, sunt sclavi, sclavi fericiți care aplaudă, apoi ajung acasă obosiți, fără să știe că migrenele și nefericirea din propria viață se datorează obiceirulor de a se încrede în orice pare mai cool ca el.

Să ne respectăm mai mult. Atât timp cât credem că merităm respect, sunte respectați și nimeni nu-și va permite să ne trateze ca pe un public pe care se pot face experimente sociale.

Am pierdut un an cultural important, dar nicio pierdere nu e ceea ce pare.

Cel puțin nu ne pierdem pe noi înșine, că un tablou ieftin pictat după o felație, o prelegere despre necesitatea de a fi supuși noilor curente culturale și câțiva psihedeli care ne complimentează pentru a ne lăsa senzația că noi contăm,
oricând mai putem vedea. Nu poți să contezi pentru cineva care îți calcă în picioare, uită și șterge, marginalizează și refuză să promoveze valorile orașului. Sau le desconsideră, folosindu-se de imagini frumoase și povești consacrate pentru a orienta publicul către ce mai e nou prin canalizare, locurile de baștină ale multor artiști. De aceea disprețul față de locurile frumoase și istoria multiculturală a orașului a trecut neobservat, prin nerespectarea specificului și valorilor, ci doar menționarea lor pentru a obține simpatie. Încă mai credem, urmărind afișele și descrierile, că proiectul este unul veritabil, dar abia acum e momentul să stați acasă.

Nu poți să contezi pentru cineva care concentrează cultura în cartiere și îngrădește accesul locuitorilor la calitate, blochează orice dialog și mărturie publică despre evenimentele culturale care contează și trasează granițe ferme între ideologii, sub deviza unei capitale culturale care unește.

Contezi în măsura în care ești de folos, altfel, spune-le că nu dai doi bani pe bâlciul lor, și vei dezlănțui iadul. Vei fi un nimic, neavizat, părerist, prost, incult, iar ceilalți, își vor da seama și își vor cere iertare.

Dar mai bine să-ți ceri iertare de la un incult, decât să te lași amorțit de cei care se cred artiști, încurajați de alții se cred administratori, susținuți de alții care au crezut că societatea e o pagină de facebook și că arta nu ne ajută cu nimic în viață, sau că totu-i despre tehnologie. Sau că arta trebuie să se adapteze unor cerințe politice, pentru a fi apreciată. Cine afirmă asta, cel mai probabil e super incult. Și ne spun că totu-i despre bani. Apoi râdem de cocalarii care fac același lucru, și susținem că Taraf de Caliu nu e artă. Ne dăm check in cu pretenții culturale și o dăm în academisme, prin alăturare de câteva personalități, să creadă lumea într-o singură zi, ce n-am făcut într-un an. Luăm opiniile celor care contează, și sperăm să contăm, într-o lume care dintr-o dată, se vede obligată să-i pese de artă.

Cred că trebuie să chemăm țiganii să ne învețe, istoria a dovedit că ei știu, respectă și păstrează mai mult.

De dat mai departe.
Sau de citit când nu te vede nimeni.

Închisoarea plantelor | Timișoara Capitala

Inedit, impresionant, mare. Așa descriu cei mai mulți giganticul ceva din fierăraie pus deloc deștept în mijlocul Piețe Operei, de data aceasta cu mai mult tupeu decât roata care se învârtește și care plimba oamenii în cel mai limitativ spațiu vizual , la o înălțime rușinos de joasă, invitându-i, ce-i drept, să admire mai mult Catedrala. Ceea ce era un lucru bun!

Dar, de data aceasta administrația a dat-o în bară. Și chiar a dat-o, căci om de rezervă și mare meseriaș cum e, Dorel al centrului de proiecte al artelor mult prea contemporane, (o fi artă?) este personaj principal în toată nefericirea asta, mult discutată deja pe net.

O structură metalică va fi populată cu arbori, arbuști și diverse plante, cu sau fără flori. Cu sau fără sfatul specialistului, cu sau fără aranjamente care să atragă atenția publicului neavizat să considere această măcelărie de frumos drept artă.

Ca și shaorma cu de toate, organizatorii s-au gândit că a florile trebuie puse una peste alta, și precum orgiile aculturale ale centrului de proiecte, prin stări psihedelice și nu numai, așa și aceste minunății ale naturii trebuie sechestrate într-un prizonierat, căci nu cunoaștem altă întrebuințare a metalului reprezentativă pentru Timișoara, mai cu seamă pentru spațiul acela nezdrobit nici măcar de Revoluție.

Proveniența plantelor mai puțin relevantă, deși se laudă și aplaudă în online cantitatea. O mulțime de plante vor ajunge pe schelă, poziționate ad-hoc sau nu se știe, ca într-o shaormă cu de toate, făcută de melteanul care a obținut o diplomă în horeca și are pretenții de specialist. Cine și cum a decis că această schelă metalică este reprezentativă pentru plante sau că plantelor le-a plăcea măcar să stea acolo închise? Dacă sunt plante de întuneric, cu atât mai rău, acestea nu sunt pe placul oamenilor și asta nu este o noutate, însă ar putea fi un breaking news. Odată cu evoluția oamenilor, s-a constatat că plantele au proprietăți de vindecare, la fel cum și oamenii pot îmbolnăvi plantele cu prezența lor. Despre metal, ar putea să putrezească plantele în câteva zile, în lipsa luminii și în lipsa unui spațiu care să le permită libertate.

Ca și locuitorii cartierelor concentrați în câteva străzi de către administrația foarte progresistă, plantele înghesuite ne aduc aminte de blocurile de nefamiliști unde oamenii stăteau înghesuiți la evenimetele verii, când trecea câte unu să le arunce niște cultură pomană, numind asta capitală culturală. Campusuri de concentrare. Închisoarea cartierelor, sau cum să decongestionezi deștep traficul și să ascunzi evenimentele nereușite de ochii privitori ai specialiștilor și oamenilor rafinați, de cultură și de bine ai orașului, care nu te-ar fi votat.

Veganismul în Timișoara, la fel ca și viața culturală, lipsește cu desăvârșire însă este vocal în online, unde jpg-urile și titlurile pompoase de evenimente se confundă ușor. Drepturile plantelor nu au fost menționate însă există dreptul oamenilor de a face ce vor, pentru simplul fapt că acolo unde se adună o gașcă în administrație, orice lucru visat după o noapte de psihedelice poate să se întâmple. You can be anything you, și alte sloganuri prin care din online, se întâmplă, numai să cunoști pe cine trebuie și să te însoțești cu cine trebuie. Empatia, ca și pupincurismul, poate să facă minuni, acolo unde nu este cap sau puțină școală. De specialitate, zic!

Totuși, proiectul are o latură componentă comunitară importantă. Să ne facă să ne dăm seama că trebuie să avem grijă de natură, profanând-o. Aducând plante care ar fi putut sta frumos și pozitiv într-un apartament, într-o casă, într-un birou unde este nevoie de ele. Poate într-un spital, îngrijite cum se cuvine. Proiectul implică o rețea locală de producători și societăți, a căror logo probabil că îl vom vedea. O idee foarte bună de a-ți vinde marfa, când n-ai artă pentru publicul larg. Bătrânica de la piață cu leușteanul ar fi putut să fie invitată și ea. Dar bătrânica e problema globală, leușteanul de România produc schimbare climatică, deșertificare, criză de resurse. Resurse irosite pentru o prezentare de plante, scoase la vânzare în centrul orașului, puse sub titlul de eveniment. Nici nu se putea o mai bună reprezentare artistică pentru ce înseamnă profanarea naturii și resurselor.

Ciupercile, respinse de la prezentare.

Până în decembrie, instalația va purta în mod macabru plante care vor putea fi admirate în timp ce se înghesuie nenatural pe niște false simeze, puse de Dorel, managerul unei firme de cultură din Timișoara. HortiCultură.

Până atunci, experimentul cultural va urmări plantele, pe parcurul sejurului lor acolo, vor vedea cum se comportă în diverse condiții meteo. Nu e ca și când am avea manuale sau poate cărți de specialitate folosite de specialiști. Deși până în prezent până și tanti de la bloc știe câte ceva despre cum se comportă o plantă în anumite condiții. Nu vor urmări însă și dacă se ofilesc de la prea multa reavoință, incultură crasă sau intenții nefericite pe care le au cei mai mulți. Și ca și în orice sistem comunist, în care libertatea de exprimare e importantă, nu și afișarea și publicarea ei, orice vizitator va putea rezerva o plantă care i-a plăcut și pe care o va putea cumpăra la final. Ca și expoziția de prostituție din Amsterdam, unde damele erau afișate în timpul actelor de dans artistic, și aici vizitatorii vor putea cumpăra planta care le-a surîs, pentru o sumă modică. Deși proiectul e din bani publici. NU întrebați cât, consultați documentele. Plantele nu au fost întrebate dacă vor. Dacă sunt bine. Dacă nu se simt discriminate că sunt scoase la produs în centrul orașului, lăsându-se supte și hrănite din mâinile unor necredincioși. Dacă vor să fie acolo și care este utilitatea lor, ținând cont că niciunde în lume, o instalație florală nu este în categoria artă, iar dacă cineva a pus-o, este un abuz asupra naturii, o profanare a ei, o distrugere de bunuri comune (natura) pentru puțină plăcere și câștiguri financiare de moment. Un buchet de mireasă costisitor are mai mult rost, dar haideți să nu vorbim de lucruri sfinte. De bucuria oamenilor, căci de artă consumeristă și de arta junk, care invită la devorare și nu la un sentiment de înălțare sau spiritualizare, armonie și frumos. Iar plantele înghesuite cu siguranță nu sunt fericite, nici nu produc cine știe ce bucurie pentru oameni.

Dezumanizarea oamenilor arată precum schela, și totuși, oamenii aplaudă. Înghesuite, una lângă alta, îndesate și puse fără discernământ degeaba, închisoarea plantelor ne aduce aminte că și noi, cu cât ne dorim mai mult să ne adaptăm, să fim FIT IN, perfect ajustați la schela unei lumi bolnave, putem sfârși fără folos individual, ramoliți și secătuiți de întunericul din jur, folosiți și devorați de ochii admirativi ai oamenilor, disperând și ei după ceva bun de moment, veșnic în căutarea senzațiilor incredibile pe care le oferă, iată, aceste manifestări inculturale. Ori în cultura plantelor, omul are grijă de plantă iar planta are grijă de el.

De asemenea, vizitatorii vor putea spune unde vor să fie amplasat un anume arbore sau o anume plantă, la ei în cartier sau în orice alt loc despre cred că are nevoie de mai multă vegetație. Necazul regresului artistic în acest demers e că administrația confundă arta cu grădinăritul de scara blocului, pe bani publici, locali și europeni. Prin neavizul consumatorului de artă, prin neimplicarea artiștilor adevărați, sătui și ei de demersuri harfistice, Capitala Culturala devine treptat un obscurantism al elitelor, care se validează între ele, aflate în plimbare continuă între un Traian kitschos și Consiliul Local sau Primărie, trecând pe la cartierele unde pe angajamente civile și contracte nemăsurate, comandă cafele și contribuie la dezvoltarea horeca, deoarece multe cine și băuturi s-au comandat în ultima vreme.

Semnalul de alarmă pentru administrație este să facă un bâlci folosind plantele pe post de momeală, într-un spațiu sacru al orașului. Prin închisoarea plantelor poziționată în același mod sinistru și bine gândit, primarul va ști unde consideră oamenii că e nevoie de spații verzi (conform explicațiilor arh. Alexandra Trofin, coordaontorul proiectului și vicepreședinte al Ordinului Arhitecților din România – Filiala Timiș, mai precis tipii cool care trasând o dungă pe asfalt, au susținut pe o pagină web că ar fi vorba de artă.

Ne aducem aminte de o știre senzațională a OTV-ului, în perioada celebrului Dan Diaconescu, atunci când colegii de la Times New Roman publicam:

”Investiții masive la OTV: Dan Diaconescu a achiziționat un pix ”

Ca și atunci, senzația pe care o face administrația ne lasă cel puțin câteva momente de umezeală, și nu de plâns:

Primăria modernă a orașului investeșe masiv în dezvoltarea personală din cartiere: a plasat câte o plantă în fiecare scară de bloc, pentru a fi udată la comun de cetățeni”, contribuind astfel la creșterea awarenessului în ce privește că orașul, scara blocului și plantele, rebuturi de la universitate, ar fi bunuri comune.Închisoarea plantelor e totuși o realitate. Închisoarea plantelor este și închisoarea omului, captiv al artelor care nu sunt arte, și al evenimentelor care nu îl mișcă cu absolut nimic.

Închideți o plantă la întuneric si veți vedea ce monstru diform se va produce din pricina setei sale de lumină. Oare viața omenească nu produce și ea astfel de monstruoziăți în tendința sa spre lumină?…
(Lucian Blaga)

A fi sau a nu fi vecin bun

A fi sau a nu fi un vecin bun.

Nu este întrebare ci un fel de a fi asumat. Cand scriem pe feisbuc ca suntem evoluați si pretindem acelasi lucru de la ceilalti, suntem noi înșine. In grupurile de palier, intre vecini si in comunitățile de oameni din care facem parte, libertatea de a fi si invitația la dialog, se transformă in cel mai scurt timp in turnătorie.

Omul nu poate sta la locul lui atunci când i se cere de către terți să fie atent si sa isi spună oful. In lipsa altor repere fundamentale ce țin de dimensiunea spirituala si educatia fiecăruia, persoana emancipata, eleganta si cu pretentii de bonton, devine cetățeanul care urlă cu caps lock si da avertismente vecinilor, considerandu-se superior prin pozitionare, una de moment.

Nu face cutare.

Va rugam nu mai.

cine a facut aia?

cine a făcut aialalta.

Toate aceste apelative ascund mai degraba caractere deloc maleabile, aproape cu problematici personale, a caror hiper vigilenta cetățenească se transformă uneori in sindromul babei de la bloc, care urmărește vecinii si contabilizează fiecaruia ba cate bătăi a dat pe minut ba câte prturi deranjante a tras vecinul.

Omul fără ocupație este cel mai bun comunicator in grupurile de profil. Vecin aparent cumsecade, el devine turnător de profesie, nu pentru vreun rău sau infracțiune ci pentru bunăstarea si modul de viață normal, al celorlalți.

Fie ca locuieste dedesubt, in stanga sau dreapta, în fața sau împotriva dumitale,

vecinul turnator, vesnic deranjat de cate o muscă, de câte un stranut sau de câte un raset, de câte o operă artistica dată mai tare,

Este si suferă nicidecum nu se bucură, de sindromul nefericitului cumsecade, care veșnic atent la grija altuia, uita si nu poate sa o trăiască pe a dumisale.

Uneori salută politicos, Alteori te înjură printre dinti, varsandu-ti cuvinte jignitoare, dar nu ti le va spune in nfata niciodată , fiind întemeiate pe nimic.

Daca stai in nchirie, degeaba va anunța proprietarul, poate poate se va pune mai bine cu el, caci sindromul turnătorului face casa bună si cu sentimentul de inferioritate pe care il are. In lipsa stimei de sine si a unor ocupatii casnice, vecinul de meserie vigilent cu pârturile si fericirile altora, va auzi orice mic zgomot, orice bătaie de oală si orice mișcare pe care o faci, durându-l asa cum il doare pe un neavenit bucuria altora.

Dorindu-si să sape din plictiseala pe oricine, aruncă avertismente generale si nu e capabil sa vorbeasca cu subiect si ppedicat. Cei mai multi cad in plasa si ripostează, altii, mânați de acelasi netot psihologic tulburent, caută sa se pună bine cu incriminatorul, facandu-si si ei un curaj orb de a arăta niste nimeni cu degetul. Nicidata nu vor spune cine, ce sau cum, ci întotdeauna vor împrosca cu avertizari generale. Comunicarea directă este imposibilă, daca nu chiar periculoasă, ranchiuna pe care nu si-au reparat-o acești oameni fiind fondul emotional pe care isi dispută problemele. Ale lor, personale, facandu-le apoi publice, ca subiectul fara de subiect si predicatul fără de predicat, in fraze adesea agramate, lispite de normalitatea, decenta si bunul simt al omului armonios cu el si cu ceilalți.

In cel mai rău caz, unii iau de bun tot ce zic acestia, ba chiar trateaza oficial problema care nu exista. Afise de bloc si avertismente de la proprietari cu intentii bune, dar luați peste picior de aceste specimene de vecini rau intentionati, fara viață si ocupatie perosnala,

fac din multe scari de bloc un spatiu comun dar nu si o comunitate,

vecini care nu se saluta,

si oameni invrajbiti unii catre alții de către terti care sunt mereu atenti la stilul de viață al celorlalți, căutând mereu un motiv sa fie sociabili, postand avertismente si îndemnuri neprietenoase, pe grupurile de whatsap sau feisbuc.

Adesea in timp ce visează la vecini prietenoși, ei înșiși nu pot fi unul.

in timp ce caută dreptatea unor situatii ilare, ca de exmeplu cine a lasat usa deschisa sau cine a uitat să parcheze perfect, cine a dat televizorul prea tare si cine a vorbit in timpul programului de liniște impus adesea in locurile in care locuiesc mai multe persoane vârstnice si pensionare.

Poate poate vor fi apreciati,

Dar nu pentru vulnerabilitatea lor si frica de oameni, incapacitatea lor de a fi prietenosi si de a si ocupa ziua cu lucurri mai puțin mărunte,

Ci pentru ceea ce ar putea fi ei, când nu isi fac din micile deranjamente adesea inexistente, crescute numai prin pozitionarea lor de victimă a vecinilor, nicidecum a lor, un stil de viață fără de viață,

Si un fel de a fi care nu are de-a face cu ceea ce înseamnă o ființă umană socială, sociabilă si care zace intr-un apartament, fie el si inchiriat pentru a fi atent la ceilalti, ci pentru a se respecta pe sine si a trăi normal,

In ciuda lor.

Se spune ca daca te deranjeaza lucrurile mici,

Si tu esti un om mic.

Credeti ca putem spera la ceva mai bun in ce priveste locuirea la bloc, împărțind o scară si atât la comun,

Sau am putea sa ne gândim mai bine dacă nu…

Căutând sa facem răul aparent mic aproapelui,

Nu ne facem noua înșine un deserviciu,

Punandu-ne in situația de a arăta celorlalți cat de neînsemnați si lipsiti de viață suntem.

Cu respect pentru fiecare,

putem să ne respectăm și pe noi înșine,

și apoi să-l respectăm mai mult pe celălalt,

dar nu prin îngrădirea libertății și bucuriei sale,

ci prin libertatea pe care s-o apreciem și noi.

Dacă ești deranjat că vecinul gătește cu bucurie și chiuie,

poate că ar trebui să te întrebi dacă nu cumva ești tu cel nefericit.

Respectarea orelor de liniște la bloc,

este de cele mai multe ori un motiv pentru cei depresivi,

să nu fie deranjați de bucuria și normalitatea celor care se bucură, chiar dacă sunt puțin mai zgomotoși în felul lor.

Dacă nu locuiești în blocuri comuniste cu babe, unde turnătoria, mediul nociv și lipsa de respect față de oameni și vecini se ascund sub mesaje generale și avertismente verbale, date fie de către vreun administrator mai tupeist, fie de vreo persoană aflată în depresie sau reavoitoare care se sperie la cel mai mic zgomot, considerându-l o amenințare la adresa liniștii blocului,

atunci cel mai probabil ești norocos și trebuie să te bucuri că ai alături vecini buni.

Pentru că oamenii puternici, bucuroși și care sunt bine înfipiți și sănătoși moral nu pot fi deranjați,

cu lucruri atât de mărunte.

Și cum spunea N. Steinhardt, marele profesor de omenie al românilor,
”Slăbeşte, bucură-te şi taci! Lasă-te de fumat, bucură-te şi taci! Curăţă ograda ta, bucură-te de curăţenie şi lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuşi l-a pus. Căci între vecin şi gunoiul din curte există o relaţie ascunsă, nişte emoţii pe care nu le cunoşti, sentimente pe care nu le vei bănui vreodată şi cauze ce vor rămâne, poate, pentru totdeauna ascunse minţii şi inimii tale.”
Vecinii buni nu se supără văzând mesajul, nu se vor simți ofensați,
vecinii care nu sunt vecini ci trăiesc într-o lume singuratică a lor,
departe de sociabilitatea și chiar și de salutul celorlalți,
cu siguranță se vor supăra, se vor ofensa și vor încerca să arate cât de grav este că dați televizorul prea tare pentru ei dimineață.

Dar ce bine că celor mai mulți dintre noi nu le pasă!

Și totuși, printre noi trăiesc oameni depresivi, cu suferințe și lucruri personale despre care niciun vecin nu poate ști nimic.

Întotdeauna în spatele unui mesaj general de avertizare, stă o persoană mică, poate fără un rost și care se simte singură și nebăgată în seamă, gata să caute o victimă pe palier căreia să îi verse oful, să-și spună printre deșeuri verbale, cum poate ea, că are nevoie de liniște, că e deranjată de lucruri normale.

Fie femeie în vârstă, om matur sau vreun tânăr sau tânără în toată firea,

salutul politicos adesea nu e ceea ce pare. Însă acest gen de persoană de cele mai multe ori nu salută, evită contactul și nu poate fi sociabil/ă, având aceste comportamente de palier cunoscute: sindromul Vă rugăm faceți liniște, de parcă cei din jur le sunt datori lor cu ceva. Aceștia nu suportă dialogul, nici prezența celorlalți, dar despre acest profil psihologic am povestit deja.

Să fim oameni, apoi vecini.

10 motive pentru care practicile spirituale comerciale merită lăsate baltă de azi

Te doare capul și ai migrene imediat ce intri în contact cu persoana, grupul sau la scurt timp după ce s-a terminat sesiunea. Fie meditație, yoga sau alte terapii comerciale, durerea de cap și migrena sunt primul semn al destabilizării energetice, și nu are de-a face cu nicio vindecare.
Ești foarte obosit/ă în timpul practicii, te simți epuizat/ă și stors de energie, fără vlagă și parcă îți vine să adormi. Te-ai dus vesel/ă și normal, și de cum ai început să dialoghezi, au început primele căscaturi, te-ai înmuiat ca și o legumă, stors de ceva sau de cineva.
Guru sau antrenorul se uită ciudat la tine și te apasă cu privirea. Dintre toți, pe tine a pus ochii, te măsoară din cap până-n picioare și parcă i s-a pus o pată pe tine. Te caută empatic și se bagă cu tine în seamă, iar tu cedezi: energie, putere, vrei să te faci plăcut, apoi treptat, începi să nu te mai poți dezlipi de ea/el. Crezi că e o relație învățăcel maestru, în realitate, i te-ai făcut vasal.
Ești întrebat despre lucruri personale și obligat să vorbești deschis despre tine și ce faci tu. Presiunea grupului numită pe nedrept manifestare spirituală te apasă ca un bocanc greu și abia reziști sau faci față. Începi apoi să dai din casă, ca să nu taci. Ești privit cu judecată aspră, apoi lucrurile continuă ca și cum nimeni nici măcar nu te-ar fi întrebat. Totuși, te simți ca și cum ai fost jefuit. În realitate, sunt toate șansele că asta și este.
Începi să renunți treptat la ceea ce te caracterizează și care nu este agreat de guru, de grup. Conduita personală îți este înlocuită treptat cu practici și obligații spirituale, pentru care plătești, cu bani, cu timp, cu ceea ce îți place, făcându-te treptat să uiți.
Nu știi ce să mai faci ca să mulțumești pe toți cei din jurul tău, să vadă fiecare că ești o persoană spiritulă care a investit bani și timp în a fi o persoană spirituală. Începi apoi să îi înjosești pe oamenii din jurul tău pentru că sunt ignoranți cu privire la lucrurile care contează. Ritualul de lună plină și sacrificarea propriilor preferințe de dragul de a întreține un guru și un colectiv cu tulburări comportamentale te fac pe moment să te simți bine, mulțumit, dar după ce magia în care ai fost înhățat trece, îți dai seama că ai pierdut lucruri importante în viață și mai ales ai pierdut resurse spirituale importante, cu care puteai să faci altceva.
Când auzi de Dumnezeu și sfinți ți se face părul măciucă, deși ai crescut în tradiție și nu ți-era târșă cu din astea. Îmbătat de abundența promisă de grupuri și metodele magice de a-ți preda lucruri care nu există, nu au fundament și nu au fost verificate de nimeni niciodată, te fac să-ți pierzi mințile pe termen scurt, apoi să începi să crezi despre tine că ești legumă. Și cei mai mulți încep să se comporte ca atare, fără să le spună nimeni că nu e ok.
Psihologii participanți în toată tărășenia asta sunt de cele mai multe ori ei înșiși cu probleme personale. Și chiar dacă nu ești psiholog, când nu ai suficientă încredere în tine, tinzi să crezi pe oricine îți spune că poți fi ce vrei tu. Și chiar poți fi ce vrei tu, alături de guri și colective spirituale, mai puțin ceea ce ești menit să fii tu însuți, așa cum ești tu.
Schimbarea la față nu e doar o sărbătoare foarte importantă în calendarul creștin, dar e și ceea ce poți păți după ce te-ai îndopat cu entități, guri și tovarăși cu care împarți sau cărora le dai energie pe tavă. După câteva luni de relație, ești schimonosit și ți-o vor spune toți: te-ai schimbat, strălucești, ceva nu e în regulă cu tine, îți merge bine. Și tu chiar crezi. Apoi, începi să arzi ca un bec consumat, să ți se onsume lumina pe față. Arzi fără să faci nimic și te epuizezi stând degeaba în meditații. Fiziologia proprie ți-e cel mai bun prieten și nu mai știi să faci nimic altceva.
Judeci oamenii care au mai puțin ca tine și mai mult decât poți avea. Primii sunt creștini, poate oameni cu familii normale, ceilalți barosani fără nicio treabă spirituală, pe care îi detești. Nu doar că ți-e frică de ei, dar te ia și cu convulsii când apar în preajmă. Cu toate astea, refuzi să crezi că ești bolnav când ți se spune și nu faci: iubește-ți aproapele ca pe tine însuți. Dar tu pe fesibuc te preamărești.