”Sculpturile mele sunt fecioarele mele!… Le gătesc ca de nuntă!”. spunea Brâncuși odinioară.
Porția de cultură nu este aperitivul junk al depravării sociale. Nu ar trebui să fie. Totuși, în consumerism, vorbim de consum de cultură ca despre ceva banal. Du-te la o operă a lui Brâncuși și vezi dacă poți s-o consumi, sau dacă un citat de-al său din filosofia arhaică de care probabil cei mai mulți nu au auzit, te mișcă în vreun fel, dorindu-ți să dai o petrecere după, așa cum se obișnuiește la chermezele culturale. Arta care nu te face mic și prost, nu e artă. E felație socială. Să aduci DJ după ce mergi la un muzeu sau să susții că clubbingul este artă, sau că arta are de-a face cu consumul de substanțe psihedelice, este o blasfmeie la adresa propriei importanțe, un atac la stima de sine proprie și a celorlalți. Sigur că studiile arată că cei care aduc asemenea jigniri societății din care oricum refuză să facă parte, sunt ei înșiși sterilizați de kitschuri consumeriste, abonamente la canale tiktok, seriale de anvergură și culte sau culturi ale emoțiilor, care nu se supun niciunei școli, niciunei filosofii morale.
Și totuși, postările tinerilor elogiază consumul de artă asmenni consumului de droguri. De la aspirator cultural, devoratori și alte apelative menite să arate, fără intenția adevărului, adevărata ocupație a celor mai mulți. Artă de o zi. Arta de pe centură. Ne-am dus la ”una mică” și am postat. Ne-am dat check in la muzeu apoi ne-am p**pe noi la cât am petrecut. Ce-și vor adue aminte a doua zi, după ce și-au dat cu petreceri, despre actul artistic? Ce-ar fi de zis despre manifestări în lipsa unui registru care să ne aducă aminte despre ce am postat și unde am fost, mai mult decât despre ceea ce ni s-a întâmplat. La asta se rezumă cultura de consum.
Însă aceiași care se văd nevoiți să salte pe o bancă roz, sau să se bucure la realizarea unor dejecții provenite din morbiditatea propriilor stări emoționale, artă provenită din zgomot și rău, din boală și neiubire, ne povesesc artistic că muia reprezintă relația dintre femeie și bărbat, cu prioritate pentru femei, iar câteva perdele de plastic chinezesc de calitate inferioară puse pe o stație de autobuz ar însemna ceva.
Sub deviza impusă de tip Experimentarium, s-au oferit tururi ghidate cu tehnologii digitale, realitate augmentată/virtuală/mixtă, holograme, și de știință precum și prezentarea premierelor tehnice ale Timișoarei. Care premiere se doresc a surclasa premierele adevărate ale orașului, cele pentru care locuitorii se bucură și care sunt apreciate în continuare. S-a uitat de documentarul despre premierele orașului în decursul istoriei, un film realizat de Raico Cornea și Uniunea Jurnaliștilor din Mass-media Minorităților Etnice din Timișoara. Multiculturalitatea este o realitate, nu o afirmație publicitară, sau mai grav, o lozincă, după cum putem vedea în evenimentele consacrate. Atestarea celei mai vechi fabrici de bere din România, prima staţie de salvare din Ungaria şi România, singurul oraş european cu trei teatre de stat în română, maghiară şi germană, și multe altele sunt teme deloc folosite în proiectul capitală culturală, pentru simplul fapt că acestea nu bifează cerințele ideale pentru finanțare. În prezența ofițerilor de cultură, orice dialog la pupitru despre robotică și inginerie, S.F.uri, atributele omului lipsit de el însuși, poate părea un manifest cultural pentru cei mai nepregătiți. Totuși, vandalizarea unui tramvai de către oricine, nu ar trebui încurajată.
Omului îi trebuie un vis pentru a suporta realitatea, spunea Eminescu.
Nimeni nu ne-a spus însă că în locul admirării peisajelor și a artelor, a spectacolelor de calitate, să dormim sau să ne lăsăm blocați în holograme și halucinații cu pretenții academice, pentru a spune despre noi că suntem oameni ai culturii, că apreciem arta sau că suntem, așa cum declară foarte mulți, persoane spirituale. Realitatea cere stimă de sine și muncă, ori în lumea digitală, te poți ascunde după orice și să pari important. Poți să dormi și să creadă ceilalți că ai realizat ceva. În fond, despre asta e și vorba în capitală culturală.
Hologramele și ochelarii cu filtre tehnologice multe împotriva realității sunt printre obiectele principale ale serii, oferite gratuit publicului, pentru a nu vedea realitatea dezlănțuită odată cu aceste evenimente culturale. Sub simbolul depresiei și al melancoliei, emoții de factură joasă, nicio lumină nu poate sta, nici măcar discernământul publicului, care amăgit de nevoia de a face like-uri și de a conta în online, a considerat că este bine să afirmi calitatea evenimentelor decât să pari incult. Ori pentru puțin confort de moment și senzația acceptării, cei mai mulți refuză să dialogheze sau consideră un atac personal orice încercare de reflecție și cugetare firească asupra evenimentelor, asupra proiectelor și mai ales asupra participării la acestea. Hologramele folosite și dialogurile intense, monoloagele vaginale și argumentele intens folosite în cadrul manifestărilor culturale au făcut posibil ca o mulțime de oameni să plece conviși că au asistat la un eveniment cultural sau că ceea ce au văzut și au simțit este firescul, sau ceea ce clasicii, veritabilii și maeștrii numeau emanciparea și înălțarea omului prin artă. Când arta contează, rămâi prost și mic. Când arta trivializează, devii militant al artiștilor, postac de serviciu, like-uitor și sheruitor de profesie, căci dacă arta nu-i online, în lumea morbidă a sedentarismului și bolilor cronice (psihocronice), nu-i. Însă ca orice postare, și arta consumeristă e trecătoare. Azi e și mâine dispare. Tot așa cum arta azi și mâine dispare, ca și cum și-ar fi văzut deja traiectoria, știindu-se mai grav decât ne știm noi oamenii când suntem cu musca pe căciulă, artiștii culturali au considerat că un efect artistic îl va avea și o discuție despre ”părăsirea vieții”. Ideea aparține unei asociații, numite Asociaţia de Ajutor Reciproc de Înmormȃntare Pietatea Bănățeană, cu scopul de a scuti familiile de grijile financiare în caz de deces. O temă la ordinea zilei pentru un eveniment morbid precusor al culturii râncede expuse în programul capitala culturala, mai ales că în ultimul timp a crescut gradul de conștientizare cu privire la importanța unei gândiri pozitive, însă practica publicității asociațiilor și altor entități comerciale este frecventă în ce privește programele capitala culturală. Căci în fond asta este, un program, o formă de programare. Seniorii totuși, meritau mai mult decât o invitație la a-și pune bani deoparte pentru înmormântare, iar cei tineri, nu merită să fie menționați în așa ceva.
În ce privește copiii, organizatorii au considerat că un program trans disciplinar care să le vorbească, sau nu știm exact ce , copiilor despre teme sociale, comunitare, susteabile și artistice este de asemenea un prilej bun de a face arta, sau mai precis a vorbi despre artă, nesupravegheat și fără o expunere prealabilă a actului artistic, în ședințe private, după ce pe scenă, publicul este expus la a inhala, simți în mod extatic și a atinge, diverse situații și obiecte nemaiîntâlnite de ei. Publicul larg e posibil să nu cunoască implicațiile acestor practici de sorginte ezoterică, întâlnite în literatura de specialitate în ritualurile abuzive, orgiile sexuale și alte practici meditative, care folosesc astfel de stări extatice spre a induce transe. Dansurile și experiențele extatice sunt cunoscute în lumea psihologiei pentru daunele și traumele pe care le pot provoca, ajungându-se până la declanșarea anumitor comportamente nedorite, de ordin psihic, tulburări comportamentale și alte lucruri clasate de specialiști ca fiind dăunătoare, ținând cond că acestea pot declanșa anumite dezechilibre energetice.
Iată o reinterpretare artistică a pupincurismului. Pentru cine nu știe, arta senzorială înseamnă să vezi cum e când deja ai făcut acel lucru și nu îți pasă. Însă întotdeauna în artă, un ONG și câțiva purtători de frizuri spălate numai la sărbătoare (poate vreun echinocțiu sau alt ritual preferat) vor avea nevoie de venituri pentru a-și procura doza. Uneori vedem pe afiș culorile psihedelice cu care se îmbată, căci alcoolul nu mai e demult cool. A fi cetățeanul unui cartier din oraș presupune să fii suficient de mic cât să nu fi avut parte de altă educație, suficient de hater încât să nu fi ieșit niciodată de acolo, suficient de mândru cât să nu vrei să te educi. Mediile online totuși, au dat lumii o mulțime de artiști, de azi pe mâine, că așa e în consumerism. Artistul te consumă înainte să-i consumi tu arta. Ăsta da vampirism.
Și totuși, se promovează excesiv accesul la cultură, ca și cum până în acest an, Timișoara nu a pus la dispoziție spectacole destule sau evenimente de calitate pentru publicul larg. Probabil cei care afirmă acest lucru nefiind la vremurile respective la vârsta normală pentru a avea bani să iasă în oraș sau să participe la evenimente de calitate, fiind clientela preferată a celor mai obișnuite birturi, poate fiind la liceu sau poate nici nu erau locuitori adoptați sau tolerați ai Timișoarei, nu au de unde să știe, considerându-și autoritatea din câteva proiecte trecătoare de cartier ca fiind suficientă pentru a da verdicte asupra culturii și calității acestora sau mai mult, a locuitorilor avizați și neavizați.Dintre toate însă, există artă și valori, cum este la Făget, unde primarul a considerat că poate să realizeze un proiect cu bani puțini, pentru oameni, întărind apartenența locală și îmbunătățind starea locuitorilor în timpul așteptării în stația de autobuz. https://expressdebanat.ro/istorie-si-cultura-statiile-de-autobuz-din-faget-au-devenit-muzee-in-aer-liber/
Modesta sa declarație spune așa: ”Ne-am adus aminte că în Hunedoara, pe ziduri, am văzut mai multe picturi cu obiective istorice și am zis că și noi putem, cu bani puțini de la bugetul local, să schimbă imaginea unor locuri mai triste din oraș”, ne-a declarat prof. dr. Dumitru Tomoni.
Scopul proiectului este transformarea orașului Timișoara în emblema evenimentelor de artă contemporană din România, devenind ceea ce filmul este pentru Cluj și teatrul pentru Sibiu, urmărind susținerea producției de artă contemporană românească și regională și fixarea artelor vizuale în conștiința publicului larg prin deschidere, dialog, incluziune socială și educație. Dacă la Cluj nu s-a reușit inserarea kitschului și a bâlciurilor plătite de primărie, iar la Sibiu, cea mai importantă publicație dedica pagini întregi oamenilor de artă și profesie, academicieni și profesori consacrați, pregătiți să vorbească avizat publicului despre evenimente, la Timișoara, lucrurile stau ceva mai grav. Nu finanțările care oricum nu pot justifica absolut nicio cheltuială pentru publicul larg, ci lipsa de interes și marginalizarea celor care au alte opinii sau nu fac parte din clasele mediatizate.
Cele mai remarcabile evenimente rămân totuși cele cu care timișorenii s-au obișnuit. Nu poți obliga un oraș multicultural de dinainte ca multicultural să fie la modă, să retrogradeze, aflându-și reputație locală sau națională, în evenimente a căror grad de cultură și culturalizare este mai mic decât iQul tuturor membrilor care au susținut că păpușie macabre sau prelegerile despre sexualitate prezentate în cartiere reprezintă o valoare culturală.Și totuși, în cele mai multe evenimente nu este vorba despre artă. Ci, conform declarațiilor, de de a iniția inițiative ludice și de a infuza sectoarele creative, educaționale și productive ale Timișoarei cu noi energii. Energia publicului e indispensabilă proiectelor, fără lumina oamenilor și consimțământul batjocorit al lor, nu se întâmplă nimic. Astfel că cele mai multe evenimente au nevoie de multe personalități, unele de cartier, altele cunoscute pentru dedicația din campania electorală, pentru a justifica și aduce argumente cu privire la calitatea evenimentelor sau produselor prezentate. Publicului nu i se permite avizarea unei păreri care n-a fost mai întâi fabricată, sau la formarea căreia n-au contribuit în mod inegal mai multe personalități, spre a ne convinge că merită aplauze. Apoi, trebuie să fiți atenți câte aplauze și pentru cât timp aplauze și cât și cum să empatizați și unde să stați și când să fiți prezenți pentru a prinde cele mai multe like-uri, căci e anul inculților spre a ne arăta că sunt culți, pentru că sunt plătiți pentru asta, e anul capitalei culturale, e anul artei finanțate și supusă la vot, e anul în care arta fără de artă și artistul fără de țară și fără de (frică) de Dumnezeu, își plasează dejecțiile, transele, psihedelicele și halucinațiile pe simezele capitalei culturale.
Nu degeaba spuneau maeștrii că tot ce-i vechi nu e pe placul generațiilor, dar programul capitală culturală poate fi mai bine descries într-un singur cuvânt, care a caracterizat și va caracteriza manifestările culturale, începând de la promotori la comentatori și mai ales cei care refuză să vadă realitatea culturală care ni se prezintă, fără respect și importanța realelor valori. Marionete.
Se impune să măsurăm la adevărata valoare lucrurile, fără să ne mai desconsiderăm propriile păreri, în confortul simpatiilor majoritare, cu toate astea, nu putem să nu ne întrebăm ce lupte se dau într-un om când elogiază, aplaudă și încurajează manifestări artistice de slabă calitate, care își bat joc de el? Sau mai rău, crede, prins în frica de părerea lumii, că ceea ce îi prezintă copilului ca fiind artă, este în fond, și declarat chiar de către artiști un program de programare socială al cărui scop indirect este defăimarea valorilor perene, umilirea publicului fără ca publicul să poată ști, și retrogradarea la nivel de obediență față de autorități culturale, ascunse după personalități bine intenționate și prezentări frumoase, pentru a ne predica un fel de a trăi și de a socializa, de a privi lumea și de a face artă care nu a existat în lume niciodată.
Arta trebuia și trebuie să ne facă liberi. În libertate, nu libertinaj. În morală, nu în desfrâu. În stimă de sine, nu în îngrețoșare de ceea ce devenim când ne forțăm să admirăm o artă care nu servește nimănui, ci fură, sustrage și deposedează persoana de libertatea de a cugeta și a simți. Artiștii ne îndeamnă obsesiv să intrăm în experiențele lor, uitând să ne spună și cum să ieșim din psihoza local creată. E bine să vrei să ieși. Prezența la evenimente e o stare trecătoare, iar ideea de a te afla alături de alți oameni culți a căror opinie îți produce like-uri și sheruri sau recunoaștere (că recunoștință nu) socială, e la fel de trecătoare. Nu te hrănește, nu te îmbogățește, ci îți lasă senzația că și tu contezi, în măsura în care ai aceleași păreri majoritare.
Pentru că oamenii umiliți, cărora li se transmite că artei și culturii oficiale trebuie să i te conformezi, sunt sclavi, sclavi fericiți care aplaudă, apoi ajung acasă obosiți, fără să știe că migrenele și nefericirea din propria viață se datorează obiceirulor de a se încrede în orice pare mai cool ca el.
Să ne respectăm mai mult. Atât timp cât credem că merităm respect, sunte respectați și nimeni nu-și va permite să ne trateze ca pe un public pe care se pot face experimente sociale.
Am pierdut un an cultural important, dar nicio pierdere nu e ceea ce pare.
Cel puțin nu ne pierdem pe noi înșine, că un tablou ieftin pictat după o felație, o prelegere despre necesitatea de a fi supuși noilor curente culturale și câțiva psihedeli care ne complimentează pentru a ne lăsa senzația că noi contăm,
oricând mai putem vedea. Nu poți să contezi pentru cineva care îți calcă în picioare, uită și șterge, marginalizează și refuză să promoveze valorile orașului. Sau le desconsideră, folosindu-se de imagini frumoase și povești consacrate pentru a orienta publicul către ce mai e nou prin canalizare, locurile de baștină ale multor artiști. De aceea disprețul față de locurile frumoase și istoria multiculturală a orașului a trecut neobservat, prin nerespectarea specificului și valorilor, ci doar menționarea lor pentru a obține simpatie. Încă mai credem, urmărind afișele și descrierile, că proiectul este unul veritabil, dar abia acum e momentul să stați acasă.
Nu poți să contezi pentru cineva care concentrează cultura în cartiere și îngrădește accesul locuitorilor la calitate, blochează orice dialog și mărturie publică despre evenimentele culturale care contează și trasează granițe ferme între ideologii, sub deviza unei capitale culturale care unește.
Contezi în măsura în care ești de folos, altfel, spune-le că nu dai doi bani pe bâlciul lor, și vei dezlănțui iadul. Vei fi un nimic, neavizat, părerist, prost, incult, iar ceilalți, își vor da seama și își vor cere iertare.
Dar mai bine să-ți ceri iertare de la un incult, decât să te lași amorțit de cei care se cred artiști, încurajați de alții se cred administratori, susținuți de alții care au crezut că societatea e o pagină de facebook și că arta nu ne ajută cu nimic în viață, sau că totu-i despre tehnologie. Sau că arta trebuie să se adapteze unor cerințe politice, pentru a fi apreciată. Cine afirmă asta, cel mai probabil e super incult. Și ne spun că totu-i despre bani. Apoi râdem de cocalarii care fac același lucru, și susținem că Taraf de Caliu nu e artă. Ne dăm check in cu pretenții culturale și o dăm în academisme, prin alăturare de câteva personalități, să creadă lumea într-o singură zi, ce n-am făcut într-un an. Luăm opiniile celor care contează, și sperăm să contăm, într-o lume care dintr-o dată, se vede obligată să-i pese de artă.
Cred că trebuie să chemăm țiganii să ne învețe, istoria a dovedit că ei știu, respectă și păstrează mai mult.
Sau de citit când nu te vede nimeni.
