Tehnicile de dezvoltare personală care au fugit de frică acum | PSY

   A venit și momentul să cadă pe capete toate acele tehnici și practici de dezvoltare personală si antreprenorială prin care ni s-a inoculat faptul că trebuie să ne facem planuri și investitii pe termen lung. Cât mai lung, astfel că logic, și câștigul va fi…cândva pe măsură. CÎndva…..

   Raportarea cu strictețe dar și în visare, la un viitor planificat obsesiv în minte, nu face decât să agraveze frustrarea. Simțiți și voi disperarea care cuprinde pe mulți în aceste zile, o știți. Cu cât mai grozav planul, investiția si speculatia iluzorie în viitor, prin speranța îmbolnăvitoare că mereu mâine , sau peste un an , 2,3 vom face si vom fi fericiți și împliniti, aprinde paie. Pe foc automat. Cu cît mai mare visul din viitor, cu atît mai mare și frica și dezamăgirea.

Am fost educați prost. Am fost educați de mici să speculam un mâine în minte, si să avem întotdeauna răspunsuri cât mai lungi si vaste, la întrebarea pe care toti ciocoflenderii își permit azi să o pună nu doar copiilor, ceea ce n-ar fi tare grav, ci si adulților care trăiesc un pic altfel decât majoritatea obsedată doar de viitor si facturi. Copiii sunt puri, ei proiectează direct din năzuințele și abilitățile cele mai profunde, spirituale dacă vreți, care nu tot timpul au legătură și așa cu realitatea pragmatică. Iată întrebarea:

-Tu ce vrei să te faci când o să fii mare? Dar dacă ai avea mulți bani, ce ai face cu ei!?

sau, pe de altă parte, ceva mai profesionist, avem toate acele workshop-uri de antreprenoriat care îi îndeamnă pe oameni să-și scrie pe hîrtie planuri și măiestrii financiare, să-și facă tablouri cu ”viitorul” , pe care să îl trăiască încă de-acum, ca și cum asta ar fi tot ce au.  O falsă bogăție proiectivă se naște astfel la orizont, asemeni unei Fata Morgana încrîncenată de ambiția veșnică- aceeași la toți- de a reuși. Să fii number one! Dar nu, doamne-ferește să te afli în pacea prezentului cu tine, împăcat cu resursa și silitor în muncă și vocație ”day by day”, ci obligatoriu să te vezi unde o să ajungi peste 10 ani. offf, ce obositor, și cîte resurse consumă asta în timp….

Oferind în același timp sfaturi sigure de viață prin planuri de investitie pe termen lung. Obligatoriu trebuie să lucrezi cu ei: cursuri, workshopuri si alte obiceiuri industriale de dezvoltare personală, se văd acum răpuse de mare criză.

Ce faci, când niciun public si neam si om nu va mai fi acolo sa-ti aplaude realizările, costumul (si așa de prost gust si ieftin), trufia!? Când apartamentul de nșpe zeci mii de euro în care ai investit, îți cade la pământ, că vorba aia, in loc de “stăpânul viselor tale”, majoritatea ajung “sclavii propriilor așteptări” întemeiate pe metehnele si vicleniile unei industrii conduse cu fler la nivel preaînalt. Valabil în multe domenii în care oamenii au irosit ani de viață, pentru a se proiecta zilnic la un viitor ideal care nu mai vine. Este același mecanism ca la păcănele:

 

OBsesiv compulsivitate. Alimentat de viciul unui viitor ideal, adesea copiat din exemplele de viață abundentă ale modelelor promovate la nivel monden, societal, începi nu să -ți explorezi vocația și viciul, înzestrîndu-ți datoria cu pasune și punînd etica și civilitatea ”lucrului bine făcut”, ci încercînd din răsputeri (sau poate ușor), să-i copieze pe alții. Și încep cu hainele. Iată că azi, la prăbușirea multor piloni mai mult sau mai putin importanți care sustin viața modernă, rămâne atat de valabilă asta:

Căci iată, vine o vreme, când cei care vor moșteni pământul vor fi cei care se dezvață de tot ceea ce știau si au învățat deja, până acum. Erich Fromm a scris-o vast în cîteva cărți importante (A avea sau a fi?)

Acestea fiind zise, acum e momentul marilor aplicabilităti și practici concrete, când tot ceea ce ai învățat și investit emoțional în ultimii ani de viață (boemă, aș zice), să dea roade.

Mulți se țineau sus și tare prin citate forțoase care transmiteau muritorilor că orice criză e o provocare, arătându-si bărbăția ici colo, înverșunarea și superioritatea față de cei de rând. Iată, a venit momentul ca aceștia să dovedească vădit curajul, tăria de caracter și credința pe care o lăfăiau atâta vreme în public, reușind sa adune capital serios de imagine, si cu siguranță, și ceva bani. Dar cel mai grav, adunînd alături de ei oameni care îi credeau pe aceștia niște modele, niște ”specimene” de adevărat curaj, spirit drept și cult, și multe altele așijderea.

Zilele acestea primim însă o lecție dură de cumpătare.

Liderii adevărați vor răsări delicat, asemeni florii de colț sub soare. Îmbrăcați modest, cu strălucirea în ochi și blîndețea pe față, așezîndu-se drept, probabil într-un colț- același pe care l-au primit de ani, văzînd cum oamenii debusolați caută repere. Și nu, nu se vor impune cu forța! Iar oamenii, înăbușiți în frică, și văzînd cum toți ceilalți ”ai lor”, cad secerați, pe capete, dovedindu-și teoriile și citatele copiate din alții- motive în plus să vadă ipocrizia, în preajma falimentelor personale, toate acestea vor înlesni, în sfîrșit, crearea unor comunități cu adevărat curate.

Căci nimic nu e mai periculos decît virusul obedienței și al ”închinării” la oameni, la false modele și zei. vedeți voi, spre deosebire de ciumpalacii ăștia la costum care își spun modele și antreprenori, avînd kile de like-uri pe feisbuc și instagram, și care acum fac pipi pe ei de frică, în casă, și care aflați la cumpărături , au început să dezvolte spontaneități patologice de genul ” fug de oameni, nu ajut pe nimeni, nu întind o mînă fratelui meu, etc”, aceștia și mulți ca ei, își vor fi dovedit falsele teorii cărora li se închină, în următorii ani.

Vin vremuri dubioase! Dar cel puțin avem nădejdea că fiecare criză e într-adevăr o oportunitate. Pentru cei exemplificați mai sus- să-și dea seama că nu se pot baza pe citate, ci doar pe ei înșiși, pe forța specială, și pe acțiuni mici, ușor de monitorizat pe termen mediu-scurt. Iar pentru ceilalți, publicul, înșelat de inoculări carismatice, de caractere îndoielnice și slabe, e vremea în care vor trebui să se bazeze, de asemenea, tot pe ei, lăsînd loc prin tragerea vălului de ceață proptit de către ipocriți, lăsînd loc ca adevărații oameni ”iubitori de oameni”, să-și facă simțită prezența, spre salvarea morală a comunităților, încarcerate în frică și groază, în aceste zile de mare sensibilitate socială, ură, tranchilizare tactică și multă propagandă .

 

 

Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă.

 

 

Social share & recomandare

Patria este exact opusul…

E fain să ai o țară, cu granițe. E fain și doare.

Doare, fiindcă multi dintre cei care au aruncat gunoi si pietre in românii rămași acasă, au parte acum, daca vor, de iluminare.

Mulți oameni isi vor da seama că banii nu pot fi mâncati, si că bunătatea nu poate fi cumpărată, nici măcar accesată online. Isi vor da seama că oricât de seducătoare e oferta occidentului, tot la noi a rămas caloriferul. CaloriferulEuropei chiar.

În vremuri de globalizare, omul fără patrie e ca hipsterul care doarme mereu pe ici colo, la prieteni, si isi tine doar hainele la părinți. Obsedat de diversitate, e genul care adora putoarea din hosteluri, sau o rabdă, de dragul de a fi mai presus, facandu-si un selfi cu aranjamentul ambiental , din care si asa nu se intelege nimic. Așa e și globalizarea. Un fel de talmeșbalmeș îngînat într-o ciudată și inexistă limbă, un maldăr de bunăvoință și ”free-hugs” care ascunde dispreț și ostilitate. Un hostel intr-o capitală occidentală, cu pereții mînjiți cu vopsea colorată, și stiluri alambicate, extrase din alte stiluri, mimând ceva mult prea abject și abstract, pentru a putea reprezenta ceva mai mult decât haos. Aici, hipsterul, sau tânărul frumos și liber se regăsește, pe măsură ce se și pierde. Fără rădăcini, o ușă proprie pe care s-o inchizi, pat curat și un dulap oarecare, hipsterul e purtătorul absolut al virusului ideologic. Progresist. El progresează , crede el, dar în sus, si pe măsură ce urcă, neavând rădăcini, își pierde îndată reperul, ancora, înrădăcinarea. Capul .Așa apar si bolile psihice. Grave. Uitați-vă în oraș ce se întamplă cînd oamenii sunt stimulați,jucați și batjocoriți să își piardă capul. In această pierdere grozavă a realității din jur si de sine, numai un șoc poate instaura necesitatea ordinii. Interioare. Un șoc si o decizie! Pricepeți?

Asa că e fain să ai unde să te întorci. E fain să ai o țară, să-i ai pe ai tăi acolo. Cineva să te aștepte acasă. Și dacă nu cineva, acel CEVA, oarecare. Legătura tainică, strămoșească, zidită glorios pe lutul din care faci parte. Țărîna din care provii! Orice criză este o oportunitate. De creștere, de evoluție, pe de o parte, de rău și pasivitate, pe de altă parte.

Si deși țara aia e precum aripa obosită sub care puiul se odihnește, e fain să poți să te mai bucuri că încă-i a ta. Și te vrea.

Dacă înnebuniți puțin sau vă simțiți grav de singuri și speriați în perioada asta de izolare dictatorială, și pare că niciun aproape nu există și fiecare e numai pentru sine, și toți vă ocolesc pe stradă, mai ales dacă ați trecut de o anumită vîrstă, să știți că ați gustat puțin din iadul…

Ei bine, patria este opusul…

Social share & recomandare

Lecții de unde nici nu te-aștepți

Apropo de lecții primite de ici colo: zilele trecute m-am dus să-mi scot cazierul, si dacă știți genul acela de văgăună instituțională- în care miroase urât, și e înghesuială multă, acolo m-am proptit și eu la coadă. N-am vrut să mă intersectez nici măcar vizual în acea zi cu absolut nimeni de acolo, dar mai să mă ating sau frec de ei. Am o toleranță destul de scăzută pentru asemenea locuri și adunări.

Dar încă de la poartă m-a observat un tip, mai negricios așa, îmbrăcat ponosit, dar care avea o strălucire interesantă in ochi. Mă feresc ce mă feresc, mă uit într-o parte, în alta, mă sustrag, chiar n-aveam chef de asemenea “atingeri”.

Când am intrat în văgăuna de la cazier, urcând scările, bărbatul continua să mă fixeze, însă nu neapărat într-un mod urât sau agasant, ci aparte. Strălucirea din ochi era tot acolo, am văzut-o uitîndu-mă discret fulger să-l radiografiez.

Am știut că privind in jur, căuta de fapt pe cineva să îi completeze și lui cererea de cazier, și vă jur că în clipa aia n-am știut unde să fug. M-am întors, m-am fâstacit ca o rață turbată, mai aveam un pic și spărgeam zidul ca djinul, nu cumva să mă pun  în situatia de a trebui să socializez cu el. Și cumva părea inevitabil. Loc mic, n-aveai cum să te fîstîcești. În fața mea, la cîteva clipe, însă, a găsit îndată o femeie cu batic și fustă, și a rugat-o pe ea să ii completeze cererea. Haha, îmi zic. ce bine. Era mai mult ca sigur o ”pocăită”, o admiram in același timp în care o compătimeam.

Știți ce mi-a plăcut ulterior însă și am remarcat la acel om? Felul deștept in care nu m-a agasat, văzând în mod clar că nu-l doresc in preajmă.
Cu cererea în mână, atârnata de pult, îmi scotoceam apoi în geantă după un pix. Și scotoceam, scotoceam, ca și cum micul rucsac ar fi fost un sac fără fund. Totuși, îmi mai dădeam o șansă. Ca și cum nimic n-ar fi fost întîmplător, îmi aduc aminte de momentul în care am plecat de acasă, și ca într-un moment în care s-ar fi oprit parcă timpul, văzând pixul pe birou, mi-am zis ferm că nu-l iau cu mine. A fost momentul în care s-a decis ziua, prin apariția situației în sine.

Și cum scotocesc eu așa, cu acest om urmărindu-mă când fascinat când atent la ceea ce tânăra cu batic si fustă lungă completa pentru el, păstrând distanța intuită față de mine, se apropie cu mâna și imi întinde pixul albastru, proaspăt scos din jacheta lui. Cumva, mă așteptam și nu, era prea de tot, era culmea!!! dar… Stai, un om care nu știe să scrie, are un pix in geacă? Recunosc, m-a cam impresionat.

În acel moment am plecat capul în pămînt de rușine. Față de mine , așa… căci în mai puțin de 2 minute, raportul social inițial se reconfigurase. În câteva secunde, tipa cu batic si fustă pe care nu o prea simpatizasem ajuta un tip care mă ajuta pe mine, iar eu din stăpân absolut devenisem un om mic, îngenuncheat de un “neica nimeni” cu ceva special, oferindu-mi-se o lecție adîncă despre omenie. Trebuia! N-am să uit curând bucuria din ochii acelui om în clipa în care mi-a înmânat pixul. Și nici lecția de smerenie pe care am trăit-o atunci. Ca și în alte dăți, în măsura în care au fost zile în care am mai deviat nițel de la niște norme, of course.

A doua zi, la Cnas la coadă, așezată în primul rând, așteptând ca la loto afișarea numărului de bon pe ecran, în fața mea apare ieșită din birouri o doamnă, de aceeași etnie, cu chărchei dă haur, impunătoare, si îmi spune ferm, pe un ton aprig:
-Ajuta-mă să completez cererea!

Am vrut să zic în prima fază Nu. Mirosul, stilul și felul neobrăzat în care a dat buzna in spațiul privat m-au împins la asta. Zîmbesc apoi, aducîndu-mi iute aminte de pățania de mai sus, și zic bine, hai! I-am cerut un pix, și i-am completat apoi cererea. Era roata întoarsă și șansa pe care o mai primim. Mission almost completed! 

Orice zi poate fi fantastică, dacă știi unde și cum să privești. Și dacă știi unde și cum să privești, totul poate fi o plăcută, tăioasă sau după caz, cutremurătoare inginerie divină, prin care fiecăruia i se așterne atât cât este la un moment dat necesar.

nu?

🙂

Social share & recomandare

Triumful primăverii asupra iernii. Interioare | Trenduri de mărțișor

Dacă spui că ți-e un dor formidabil de vremurile de demult, când se mai ofereau încă doamnelor si domnișoarelor mărțișoare adevărate, ești considerat extremist, comunist, melancolic. Ți se pune o etichetă dureroasă, o ștampilă usturătoare.

Continue reading “Triumful primăverii asupra iernii. Interioare | Trenduri de mărțișor”

Social share & recomandare

Trebuie să mai lași din ego, să poți construi, colego | Provocări sociale

Problema omului inteligent , și a geniului chiar, în ziua de azi, este că s-a învățat și si-a dorit să fie exclusiv el, singur! Unde apare, să fie doar el, cu sine, și să evite asocierile de orice fel. Nu cumva lumea să se umple de oameni inteligenți (și buni pe deasupra).Continue reading “Trebuie să mai lași din ego, să poți construi, colego | Provocări sociale”

Social share & recomandare