Fritz și primul buric dezvelit al orașului

Nu o să uit prea repede primele cuvinte ale domnului Fritz cînd a ieșit în Piața Operei la adunarea fără de distanțare socială și fără de mască din seara revoluționară de dumincă:
 
”Mai faceți un pic de loc: Avem ceva pe care să stau? Mai puteți să mergeți un pic înapoi, cîțiva pași? toți, un pic, cîțiva pași înapoi ! Avem unde să stau?
Între timp, niște oameni îi aduc niște paleți răpciugoși și îi așează cu migală aproape acolo să poată să urce. Mă uit la stilul mîinilor sale, la unduirea corpului, mișcarea capului: se întrevede noul tip de om nou la orizont: efeminat, își ridică brîul asemeni unei dive susținută de ovații pe care și el parcă simte că nu le merită. Poșeta lipsește. E și ceva ce aduce aminte de mișcarea gay-ilor care își lasă buricul la vedere cînd flutură mîinile. Buricul care apare ostentativ este sediul suprem al sexualității, al seducției totale și demască o formă mai mult sau mai puțin incipientă de exhibiționism. Cînd cineva ridică buricul și își leagănă corpul oferind priveliștea zonei, el demască de fapt incapacitatea sa de a se individualiza, sub presiunea regulilor și normelor sociale la care forțat sau nu s-a adaptat, neavînd ocazia să-și definească individualitatea și propria personalitate. Ținînd cont de contextul comunitarismului în care s-a autoîngropat acest personaj, forțat fie de terți fie de împrejurări sau nevoie de autoimportanță, sau poate chiar disprețul față de încălcarea regulilor, ( a se vedea refuzul ulterior de a publica diplomele) am putea crede că el ascunde de fapt o indisciplină și un egoism feroce. Este greu să fii un individ aparte în cadrul comunității mai ales dacă te-ai dedicat operelor de caritate. Un om fără cod de recunoaștere, fără grup de apartenență poate fi o amenințare pentru ordinea stabilită în comunitate- prin urmare un anarhist. Cel mai probabil Fritz disprețuiește anarhiștii, dar asta reiese din faptul că e membru într-un partid al extremei Stîngi. Ca să fie mai pe înțeles: nevoia sa de apartenență este în conflict cu nevoia de individualizare pe care și-a înăbușit-o, de aici și limbajul trupului său care este cam în necondordanță cu imaginea publică: exhibiționist, cu un ego feroce vs. omul comunității, adorabil, simpatizat de mase, adaptat și adoptat de toți și toate.

Stîngăcia gesturilor sale provine somatic din caracter: un tip vertical prin stilul îmbrăcăminții, emotiv foarte prin ceea ce ascunde într-însul, iar asta se poate distinge în afara clipurilor filmate în campanie, atent. Personajul autentic va fi și a fost bine ascuns de ochii vigilenți ai celor care chiar ar vrea să-l cunoască pe bune, și nu să se lase impresionti de imaginea dezirabilă. Și mai ceva: studiat de către cei care nu tremură atunci cînd primesc o ”mână întinsă”. Frivol atunci cînd nu vorbește despre ”realizări politice”, alunecos precum un pește mic, peisajul nițel intim al acestui individ  aduce aminte de țoapa masculină cu carte, înconjurată de sute de oameni slabi, pentru că știe să intre pe sub pielea subțire a tuturor. Cu calități muzicale la fel de superficiale precum temperamentul ”mediocru” care l-a făcut adorabil înaintea tuturor, căci atunci cînd nu spui nimic, nu faci nimc, nu zici nimic- ești adorat de mase. Mai amintesc faptul că în ceea ce mă privește, și-a pierdut credibilitatea și consecvenț, substanța și noima, în clipa în care a terfelit stilul Gospel, aducîndu-l la nivel de ”muzică plebe” amărîtă, prin dizarmonie, alambicarea notelor într-un registru dramatic, apocaliptic, cutremurător de negativ. Sesizez și aici controversa între ”omul comunității” și omul ”dornic de individualizare și deosebire” dar incapabil să iasă din ”turmă”. Gospel înseamn bucurie, entuziasm și pozitivism, speranță, iar sub cupola falsei inovații, dirijorul și ”compozitorul” a reușit să facă din el un cal troian prin care a oferit publicului o cruntă dramă, o muzică în registru de bocet și semi isterie- posibil după chipul și asmănarea lui.  Aceasta a fost prima mea întîlnire cu Fritz, pe scena sălii Capitol iar atunci a fost judecat aspru în peisajul semi artistic de către cunoscători. Prima impresie nu se uită niciodată. 
 
Apoi, la finalul intervenției din Operei, detronîndu-și parcă propria imagine de campanie de pînă acum, spune: ”nu așteptați ca primarul să schimbe totul, vă rog frumos, fiți parte din schimbare”.Poftim? Adică nu tu ai promis că faci și dregi, că aduci revoluția bunei guvernări, acum ne rogi să fim și noi parte din schimbare? Ce urmează? Să-mi impui taxe peste taxe ca să îți susțin proiectele, de dragul milei publice și a acestui îndemn proletar la ”fii parte din schimbare”?   Poate că nu vreau ! 🙂 (între timp, toate acestea s-au adeverit)
La final, își aclamă cu stil clasa socială pe care o reprezintă și zice cu glas de slugă care a obosit: ”Are cineva o apă?” 
un băițaș mai darnic se oferă să meargă să-i cumpere, iar în sfîrșit scena se încheie.
Un împărat proaspăt încoronat informal de grupul de susținători care cere o apă mulțimii, în timp ce folosește ca tipologie de clasă pe acel om naiv care probabil a dat tot partidului: bicicleta, mașina să-și pună stikere, profilul de facebook pentru propagandă, iubita pe post de marionetă de partid, cărțile pe care le-a citit -tot pentru propagandă și labilitatea- tot pentru a fi folosite în avantajul partidului pe care oricum nu îl cunoaște- iată o adevărată rețea de sclavi, cultivată fățiș de indolența și ignoranța oamenilor de rînd, 
care cred că toate acestea sunt normale și sănătoase,
în calea noastră spre un soi de evoluție.
Căci evoluția personală e superioară revoluției. Oricînd. 
Să ne pară rău pentru ei…
 
      
 
 
 

Societatea autoritară: noi îți spunem ce să faci pentru că ești stricat

Socialismul și dictatura sunt cool, pentru cei care n-au avut niciodată în viața lor putere. Care au suferit de frig, de foame, de frustrare, de decădere, de neiubire, și care în loc să-și plângă amarul până la întâlnirea zguduitoare cu ei, au izbucnit în afară, încercând să impună tuturor o voință proprie. Așa își acoperă vidul interior, îl uită și înăbușe cumva.
 
Universul se îngustează teribil pentru cei care vor control,
pe când cel care e cu adevărat liber, are lumea la picioare, fără s-o râvnească măcar. Nevoia politică e un abis în corpul social al lumii, în mapamond, la cei care guvernează. Ați văzut vreodată un sfânt să vrea să controleze lumea? Pe vreun smerit adevărat să-și dorească să conducă masele? Vreun artist, vreun om sensibil la suflet să vrea să dicteze lumii ce să facă și cum?
 
Ce vedem însă în societate? Contrariul. O mulțime de oameni care îți impun: FĂ AIA, că dacă nu faci aia, devii rău. Mănâncă aia, cumpără aia, ascultă aia. Bagă în cap aia, dezvoltă-te personal și așa mai departe. FORȚĂ.
IMPUNERE. RADICALIZARE în toate privințele. Cel care are mai multă carismă și mai multă trufie învinge masele slăbite de propria putere de a se împotrivi. De a spune NU dictaturii psihologice . De a spune NU uniformizării de mase.
ce se întâmplă astfel? Se construiește socialismul, sau gândirea de turmă, pe plan psihologic, comportamental. Să cunoaștem, să fim, să facem și să digerăm toți aceleași lucruri și fapte, spre a fi ușor de manevrat, laolaltă.
Se spune că un om posedat este teribil de înfricoșător în propria-i personalitate. Un om tulburat, cu înclinații narcisice, psihopatologii surclasate și alerte simptomatologice vizibile numai și numai de experți- proiectează mai departe pe oameni, prin legile date, prin politică și măsuri, propriile neputințe, anxietăți și credințe de fapt.
De aceea trebuie să fim foarte atenți pe cine credem. Adesea în spatele unui om carismatic, cu putere de execuție, se poate ascunde o personalitate subjugată, traumatizată, plină de tulburări psihice și vulnerabilități mentale, angoasă și frici din copilărie, gata să zdruncine existențial o nație. Nicio milă politică pentru astfel de oameni, tot suportul dumnezeiesc pentru vindecarea lor.

1 decembrie, zi de doliu național și bucurie strămoșească

Tristă zi astăzi, de doliu național.

 

După așa zisul și prezentatul oficial ”halouin de ieri”- căci la asta se rezumă acum ziua Sfîntului APOSTOL ANDREI, astăzi nici că se putea cu o continuare diferită, deosebită.  De la postările cuminți cu tricolorul și pînă la adevăratele platouri cu bunătăți romînești, la costume tradiționale și tot felul de postări mai mult sau mai puțin patriotice, una singură a devastat subtil și pragmatic o nație. Națiune. O patrie. Imaginile cu Șoșoacă călare pe microfon sunt neica nimeni pe lîngă ceea ce urmează.

Deschid feisbuc și ce văd? Prima postare ”patriotristă”. A unui membru de partid. De dreapta. Îmi iubesc țara și îi arăt asta vorbind corect limba română. Trec peste penibilul și neconcordanțele lingvistice în care Cum să afirmi că îți iubesti țara vorbind corect limba română? ce, ești robot? Analfabet? Sau abia descopereai Baltagul…

”Limba română la sine acasă e o împărăţie bogată, căreia multe popoare i-au plătit banii în aur. A o dezbrăca de averile pe care ea le-a adunat în mai bine de 1000 de ani, înseamnă a o face din împărăteasă cerşetoare…” -Mihai Eminescu.
Spune-mi mai mult despre cît de român profund patriot poate fi cineva care se ostenește la fiecare ceas (și postare pe feisbuc) să vorbească foarte corect limba română. La fel o face și un puștan de clasa I, și cu simț mult mai patriotic ca tine. El descoperă o lume, e fascinat, are grație și interes s-o străpungă, în schimb cei mulți, adulții, o folosesc mai mult pentru a depista E-uri pe ambalaje și a citi subtirări ieftine la seriale kitschoase de import marca netflix. Române…
Dar să fii român, e lucru mare, nu romericanus, cum fac cei mai mulți acum.  Carcase purtătoare de 3 culori. Că doar 3 culori cunoaște nationalistul pe lume. Dîng!!! Hai fuga la mici, rîgît si beeheeehere. Si postări cu șeful la sufletul vostru creștin domnul Trump. Și din acestea văd multe azi. Și la împărțit likeuri la poze fade și seci cu tricolor. Și un copil de 5 ani poate mai mult ca voi, poetic, metaforic, haios, profund.
Dar e Zi de doliu național. Au murit ostașii, pentru dreptul celor mulți de a terfeli valorile. S-au dus războaie aici si in cer ca tu să spui azi că esti marele patriot cu Șoșoacă. La braț și pe postările feisbuc. România dodoloață? S-a făcut, dar unii sunt prea plini de trufie si interese să vadă. Să lupți dumneata cu atîta evlavie pentru un simplu act constitutiv la propriu, să tot dai Cezarului? Apucă mai bine o basarabeancă de cur, dă-i una unui moldovean după ceafă si faceți familii. Vizitați-vă! Călătoriți. Faceți prietenii și familii, să lăsați copii în urmă nu deșeuri de la consumul cel de toate zilele învățat de la frațîî voștri Homo Americanus Degradatum.  Nu te face că nu știi ce vorbesc.
Și că tot veni vorba, poate vă întrebați de ce Iohanis a fost prezent cu el însuși și cu anturajul său format din Iohaniși. Orice răspuns vine crud și infantil, după o narativă suprastatală.  Și în timp ce oamenii sunt conadamnați la propriu să stea acasă, să știți că adevăratul patriot niciodată nu face ce i se dictează, pentru că e autonom, liber cugetător, curajos, abil, politicos, și dacă se mai poate vorbi de asta în țară, chiar independent de forțe străine pe care nici nu le-a votat, nici nu și le dorește să stăpânească aici.
Pe aicea nu să trece !

 

Psihopatia NU salvează România

 Lumea asta e plină de psihopați undercover. Unii realizează lucruri mărețe, faine, alții stau încă sub fusta mamii și încearcă să pozeze în oameni perfecți, latenți, gata să izbucnească, integrați nici pe sfert în lume. Aceștia din urmă, dar și o parte din primii, se luptă acum pentru ”ajutorarea aproapelui”, chiar dacă ceilalți nu vor să fie ajutați. A ajuta devenit o industrie. De la selfie-uri, la organizații, dezbateri publice, expunere publică în timpul ajutorării propriu-zise, toate sunt menite să atragă bucuria publicului, dar mai cu seamă a celui care primește ajutorul. Și sunt mulți. În realitate, ajutorul acesta a devenit intruziv, tot mai agresiv: e o foame socială de a ajuta, o sete morbidă ce trece dincolo de înțelegerea chiar ortodoxă despre ceea ce ar trebui să însemne a ajuta. În realitate, acești ajutători sunt ei înșiși vraiște. Tulburați interior, cel mai probabil aflați într-un mare dispreț de sine, cu atașamente nesigure, instabili emoționali foarte. Și aceștia se luptă între ei cu disperare, care să ajute primul, mai mult și mai bine. Nu doar că își doresc cu disperare să nu mai vadă suferință în jurul lor, dar adesea aceștia sunt surpinși că militează și pentru ceea ce numim egalitate socială, pe principiul că ”nu vreau să văd în societate ceea ce îmi aduce aminte de ceea ce sunt eu de fapt”. O duioasă renegare de sine, fără acceptare măcar, sau intenție să, a traumelor provenite din copilărie.

Așa că acești oameni, din toate categoriile și de toate vîrstele, se organizează să ajute, și chiar concurează între ei, molcom: cine și care a ajutat mai mult și mai bine pe cine. Ferească Dumnezeu să spui că nu ai nevoie de ajutorul lor, politicos, să-i respingi, aceștia își vor arăta la un moment dat dinții, de obicei cînd te aștepți mai puțin, și vor cădea în disperare. Nu doar că nu le mai validezi astfel nevoia patologică de atenție, pe care o extrag din tine precum un vampir, dar devin agresivi. Din blîndețea cu care a părut că te-au acostat, ei se transformă machiavelic.

Fructele pe care le rodesc acești egocentrici nu au cum să fie bune.

Rămîneți indpendenți și curajoși!

 

 

Hineni, Hineni | Cohen și un drum spiritual exemplar

Hineni, Hineni

Zvonurile vremurilor îl prezentau ca un om al doamnelor, imagine primită cu amuzament, pentru că, mărturisea chiar el, a avut nenumărate nopți dormind singur. Ani de zile s-a aflat în căutarea unui echilibru, pierdut sau risipt în mirajul băuturii, drogurilor și unui stil de viață haotic. Motivul biologic însă al tristeții sale avea să-l afle mai tîrziu, cînd atras de descoperirile budismului, a reușit, în banala rutină pe care azi o subestimăm, să depășească îndoiala de sine cu care se confrunta. În 1992 și-a dedicat timp drogului său preferat: credința budistă. A învățat să renunțe la sine, să se ignore, să se potolească, descoperind treptat că fericirea e dincolo de ego.

A spus: „Uau, asta trebuie să fie așa cum simte toată lumea”. Viața a devenit nu mai ușoară, ci mai simplă. Fundalul autoanalizei cu care trăisem dispărea. E ca o glumă: „cînd lovești capul de un zid de cărămidă, se simte extraordinar cînd se oprește”. Milioane de oameni din întreaga lume au plîns, suspinat și s-au bucurat pe melodiile și versurile sale care aduc bucuria unei ”Lumi de dincolo” în aceeași măsură în care emană ”izul suicidar” a la Kurt Cobain. Am surprins prieteni și terți suspinînd pe muzica lui, și nu degeaba se spune că noi trăim ” a thousand kisses deep”. O mulțime din melodiile sale i-au ridicat pe oameni mai aproape de ceea ce numim sublim, splendoare, un pic de Dumnezeu, chiar aici, la întunecata ”adîncime”. Cînd omul se ridică, o parte din el lăcrimează, suspină. ”We are ugly, but we have music”.

Leonard Cohen s-a stins pe 7 noiembrie 2016 în Los Angeles. După o ședere de cîțiva ani într-o mănăstire budistă. În 2001 a revenit spectaculos cu melodia ” You Want it Darker” o reinterpretare Kaddish, ritualul de doliu al iudaismului. Cântecul „Hineni” se referă la Tora, răspunsul lui Avraam când Dumnezeu cere să-și sacrifice fiul. Pînă la sfîrșitul vieții, Cohen s-a luptat cu religia, în timp ce se supunea, cîntînd: ”milioane de lumînări aprinse pentru ajutorul care nu a venit niciodată/Vrei să fie mai întunecat. Hineni. Sunt gata, Doamne”.

Dincolo de revolta și răzvrătirea clară sublimate în versuri, cu iz de intenționalitate clară, tind să cred că totuși Cohen a fost mîntuit. Nu pentru că purta brățară ortodoxă, ci pentru că a îndrăznit, a luptat, s-a răzvrătit, a căutat. Și dacă nu, repeți. Finalul rămîne totuși învăluit în mister, cu atît mai mult cu cît în cei 60 de ani de carieră muzicală a exprimat teme sprituale și care transcend religia, fără să o pună la îndoială însă. Cine și de ce i-au ”cerut” să fie mai întunecat?

”Primul adevăr spune că viaţa aduce cu sine suferinţă. Al doilea că suferinţa are o cauză, că nu este un rezultat accidental. Al treilea Adevăr afirmă că putem descoperi cauza şi putem rupe lanţul cauzal pentru a preveni suferinţa. Îndepărtezi cauza, şi astfel îndepărtezi efectul. Al patrulea şi cel mai important Adevăr spune că trebuie să exersăm pentru a atinge adevarul explicat de cel de-al treilea Adevăr.” Fie Cohen nu ajunsese la Adevăr, fie showbizul a cerut să lase ceva și la Cezar, instigînd rebeliunea în alții, presărând un semn de întrebare răutăcios în demersul creativ al său, sau poate n-am înțeles pe deplin mesajul…

 

Uitându-ne la coloristica acestui videoclip, aș spune că cel mai probabil a jucat o ironie fină cu duhul lumii, și în loc să lase firmiturile urii după sine, riscând să atragă și să devieze milioane de la calea pe care a bătătorit-0, a optat inteligent și genial pentru varianta modificării culorilor în acel  album și în videoclipul piesei.

O mare de întuneric, dar el tot în Lumină este.  You want it darker?

Good job, Cohen !!  Excelent lucrat!